Woodstock, dincoace de Zid
Dragă Marius,
Nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock. Motivul? Voi, acolo, la
Dilema veche, sunteţi destul de ştiutori în ale muzicii ca
să fi înţeles dacă nu Totul, vorba lui Cărtărescu, sigur
mai mult decât aş putea eu pretinde că ştiu. Iar eu ştiu doar
atât: că nu ştiu nimic! Asta e situaţia, nu parafrazez
şmechereşte un dicton celebru. Aş minţi dacă aş spune că m-a
influenţat o situaţie, un fapt de viaţă (şi ce fapt!), un
eveniment despre care am recepţionat ştirile târziu şi într-un
fel fracturat, precum loviturile lui Keith Moon în tobe, la
sfârşitul recitalului The Who, cu distorsiuni demne de abilităţile
lui Jimi Hendrix, dar cu patima ce-l chinuia pe Joe Cocker când îşi
scuipa sufletul în piesa With a Little Help from my Friends.
Nu fac intertextualitate, exprim o stare.
Prezent la Woodstock? Exclus, chiar
să fi trăit în America! Îmi închipui că, de-aş fi avut norocul
să mă nasc acolo, părinţii m-ar fi „cooptat” la cultivarea
legumelor, ocupaţie şi a perechii de fermieri pe tarlaua cărora
năvăliseră mucenicii flower-power în căutarea a ceva de mâncare.
Presupun asta, fiindcă toată copilăria am lucrat într-o grădină
de legume, la Cacova, pe malul Neajlovului cel limpede ca Ozana şi
lent curgător ca Bahluiul. De cum se usca pământul să poată fi
cultivat şi până după întâia zăpadă, când adunam ultimele
verze şi sfecle roşii, neuitând aromaţii morcovi, eram „La
Grădină”, paradisul şi Woodstock-ul meu. Poate o să te mire
asocierea, însă explicaţia frizează banalul: careva dintre cei
maturi, parcă Niculina lui Bizdeche, că era mai fudulă, avea un
aparat de radio Turist,
fabricat în 1962 la Electronica, în Bucureşti. Husa de piele maro
îi conferea aspect de „poşetă”, iar femeia îl aducea mereu la
muncă şi-l lăsa să cânte cât ţineau bateriile EL-BA. La
aparatul acela am auzit şi piese de peste ocean, fiindcă „se
dădeau” în crăpătura (mult spus deschiderea!) culturală
băştinaşă de după 1965. Provocat de solicitarea ta, mă refugiez
în amintirile anilor 1969-1970, când toate păreau bune şi
gustoase, vorba Ninei Cassian, prima poetă cu care am discutat în
contradictoriu, căreia, bănuiesc, nu i-ar fi displăcut a se
desfăta la Woodstock, mai mult chiar decât cele trei zile de
dragoste şi muzică intrate în legendă. S-a răsfăţat el
bătrânul (avea 77 de ani!) literat maghiar Déry
Tibor, în romanul său din 1971, Képzelt
riport egy amerikai pop-fesztiválról –
Reportaj imaginar de la un festival pop american.
Nu mai reţin numărul, nici nu regăsesc în bibliotecă exemplarul
revistei Secolul
XX,
în care am citit fragmente din acea carte, nici n-am habar dacă
întâi a scris romanul, apoi music-hall-ul
de suficient succes ca să se joace pe scenele budapestane până
spre zilele noastre. Lectura, făcută în jurul anului 1980, mi-a
deschis orizonturi culturale dincolo de rockul mitizat deja, dacă nu
chiar mistificat.
S-a
spus, se ştie că, pe lângă chestiile autentice, „sistemul” a
livrat consumarockerilor
multe prostii. De unde răspunsul acestora –
tonele de gunoi rămase după vreun festival, curăţat anemic de
câţiva conştiincioşi, la spartul chermezei. Deseori, când mă
gândesc la Woodstock, îmi revine sub ochi, pe ecranul virtual,
peisajul dezolant din finalul filmului celebru, însoţit de
întrebarea: dacă omenirea e în stare să-şi bată joc de
frumuseţea paradisiacă, oare nu merită să dispară? Toată goana
asta dementă după profit şi îndestulare, după facilităţi şi
comoditate, nu va secătui planeta şi o va face de nelocuit? Nu e
Woodstock-ul simbolul acestui flagel? Să vii cu inima deschisă la
întâlnirea cu prietenii, să huzureşti ca-n zilele frumoase de
după terminarea examenelor, înainte de primul job, să faci
dragoste ca-n romanele bucolice şi să pleci, lăsând în urmă
excrementele unei mentalităţi lipsite de raţiune, dezastrul
comportamentului de copil răsfăţat, căruia nu i s-a refuzat
niciun moft! Fie-mi scuzată îngrijorarea bătrânească şi
obsoletă: mi se năzăreşte că suntem dincolo de penultima secundă
a lumii noastre, iar Woodstock-ul nu-i lipsit de vină în poveste!
A
fost o vreme când credeam că acolo s-a răsturnat căruţa cu
deşteptăciuni şi talente. Cumva prin contagiune, am trăit
retroactiv „fericirea obligatorie”. Mitologia din jurul toposului
m-a captivat şi pe mine o lungă perioadă. Am scris şi-un text dat
dracului de cult, Despărţirea
de Woodstock,
la trecerea sfertului de veac. Nu m-a deranjat îndelunga „mulgere”
financiară a evenimentului, investitorii trebuiau să-şi recupereze
banii cumva. Am cumpărat câte ediţii de vinil, CD, DVD şi Blu-ray
am reuşit. Îmi place să revăd, mai rar ca-n juneţe,
ciné-verité-ul
lui Michael Wadleigh, rămas în istoria genului drept punct de reper
imposibil de întrecut. Şi dacă e să fac iarăşi pe deşteptul,
aş spune că izbânda peliculei vine din surprinderea sentimentului
de tinereţe perpetuă pe care ţi-l dă vasta mişcare haotică a
mulţimii. Selectarea şi combinarea secvenţelor pare cheia
capodoperei. La Woodstock n-au fost doar vedete şi popor
flower-power. Au fost şi oameni utili pe la marginea rar băgată în
seamă (vezi muncitorul care curăţa W.C.-urile), şi profitori de
naivitatea copiilor care se credeau maturi, şi privitori ca la TV,
şi combatanţi ca la război etc. Mulţi anonimi au contribuit să
se întrupeze mitul. Când auzeam că cineva a fost acolo,
iute configuram o explozie de beatitudine şi mister, ca-n
revelaţiile mistice. Apoi citeam „mărturia”: omul lucrase pe o
macara, o cisternă de apă, la punctul medical sau cine ştie unde.
Dar fusese ACOLO. Şi asta îl marcase pe viaţă. Însă n-ar fi
înţeles ce s-a întâmplat dacă nu vedea FILMUL. Pentru americani,
se ştie, filmul bate viaţa. Şi dacă nu s-a făcut film despre un
eveniment, e posibil ca evenimentul nici să nu se fi petrecut! Cât
din percepţia asta se datorează magnificului Woodstock
–
3 Days of Peace & Music?
Dragă
Marius,
Aş
putea continua aşa mai mult decât cele 8.000 de semne, câte ai
solicitat. Aş putea scrie chiar un roman (să o concurez pe Ruxandra
Cesereanu!). Evident, Woodstock este un fenomen ce transcende
localizarea spaţio-temporală precisă, altfel pica de mult în
nepomenire. Nu vreau să adaug alte vorbe şi verbe, la fel de utile
precum pantofii scâlciaţi pe care încerca să-i încalţe un
năpăstuit în urma flagelului.
Provocarea
ta m-a îndemnat să-mi scotocesc amintirile, spre a depista unde mă
aflam eu în acele zile de august 1969, când abia sărisem de 13 ani
şi începeam să înţeleg lumea niţeluş. Precis nu pot determina.
Cert este că în vara aceea, poate în iulie, poate chiar în
august, duminică, 17, am plecat din prăfuita Cacovă la Găeşti,
împreună cu verii mei, Costică şi Nicu Ungureanu, să vedem
filmul Beckett,
cu Peter O'Toole şi Richard Burton. Scenariul conţine o scenă în
care cei doi prieteni se ceartă, iar între ei se ridică un zid
invizibil. Dincolo sau dincoace, obstacolul se trece printr-o crimă.
De care parte ne aflăm noi, cei de azi? Ce-am ales? Ce suntem?
Ca
să ajungem în micul orăşel, unde funcţiona cinematograful cu
ecran lat, traversam lunca Argeşului. Cald fiind, ne-am oprit la
scăldat lângă râu, într-o groapă de draglină cu apa
transparentă, curată. Acolo erau şi nişte studenţi, cred: două
fete şi doi băieţi, cam 20 de ani fiecare. Fumau, făceau plajă,
ascultau muzică la radio. Nu mă întreba de ce am reţinut piesa:
Summertime
Blues –
poate Eddie Cochran, poate Blue Cheer, poate The Who. Vei fi ghicit
că motivul neuitării stă în trupul unei fete de care, ca două
gheare de pirat nevolnic, mi s-au agăţat ochii. Avea părul drept
şi lung până pe la jumătatea spatelui, sâni şi şolduri
pietroase, piele maronie, râs cristalin. La un moment dat, s-a
prelins leneşă în apă, unde şi-a lepădat fără jenă bikinii,
incitându-ne generoasă cu formele-i rotunjite, ce-ar fi ruşinat o
sculptură antică elină.
A
intrat în apa limpede; şi-n memoria mea confuză, de unde n-a ieşit
nici azi.
Aşa
că vei înţelege de ce nu pot să vă scriu nimic despre Woodstock.
Al
vostru,
D.U.
(Conceput ca o scrisoare către Marius Chivu, redactorul care mi l-a solicitat, şi căruia îi mulţumesc, textul de faţă a apărut cu oarecari modificări operate de redacţie în revista Dilema veche, nr. 804 din 17-23 iulie 2019. L-am pus aici pentru curioşii care ţin să verifice ambele variante.)
