TERAPIE NARATIVĂ 1 - 2019

Am avut odată Leica...

În primăvara lui 1971, pe la Paşti, cred, vărul Costel al vărului Ment, aduse în Cacova un aparat de fotografiat Leica, al cărui nume caligrafiat, şi subliniat, pe metalul argintiu îmi va bântui memoria până la uitarea finală. Nu era primul obiect destinat acestei îndeletniciri ce-şi etala obiectivul, sau numai învelitoarea din piele de vită, la gâtul cuiva din sat. La fel de clar precum ziua aceea de duminică, într-o vară – să fi numărat vreo 11, 12 sau 13 ani, cel mult –, îmi amintesc înfăţişarea lui nea Andrei Onete, unul dintre fraţii cunoscuţi drept Ai lu' Velea, miliţian la Bucureşti. Ca toţi cei care se căpătuiseră luând servicii prin ţară, dar se uscau departe de vatră, venise pe-acasă şi asista la horă, în Poiană, alături de proaspăta sa nevastă, parcă a treia, dacă nu chiar ultima. Purta costum de culoare închisă, era proaspăt ras, iar obrajii roşu-aprins păreau tencuiţi cu un fel de cremă, ca ai femeilor fudule. Părul pieptănat pe spate stătea lipit de ţeastă, aşa cum văzuserăm prin filme că au gangsterii americani. Fruntea boltită arăta mai înaltă şi mai întinsă decât o sculptase natura, mulţumită cheliei precoce. Ochii căprui se mişcau vioi sub pleoapele umflate, pesemne de trai bun, fiindcă de băutură nu se punea problema, nu-l văzuse nimeni la cârciumă, nici nu se auzise că ar ascunde asemenea nărav. Cămaşa bleumarin şi cravata cu dungi albe şi roşii miroseau a lavandă. Pantofii lustruiţi-oglindă, ceasul cu capac şi lănţişor de metal auriu, la butonieră o garoafă albă (să fi fost o iasomie?) şi, în buzunărelul de la piept, colţul unei batiste – toate nimicurile astea trădau eleganţă de negăsit în praful satului. Însă nu hainele îl scoteau în evidenţă; de ceva timp – mai precis de când, după colectivizare, mulţi cacoveni îşi găsiseră de lucru la oraş –, costumele din tergal şi pantofii „de lac” parcă invadaseră uliţele; aparatul fotografic, în husa lui maro, susţinut de-o cureluşă cu cataramă nichelată – acesta zgârma curiozitatea copiilor şi stârnea indiferenţa maturilor. Aparentul nonsens din enunţul „stârnea indiferenţa” încearcă traducerea unui sentiment pe care nu ştiu să-l verbalizez mai limpede: poate că oamenilor satului le-ar fi plăcut să aibă un aşa lucru de preţ, cum bănuiau să fie cel de la pieptul lui nea Andrei, dar la ce să-l folosească? Era câte unul care, împins de-o inexplicabilă nevoie, îşi cumpăra vreo asemenea drăcovenie; o păstra în „odaie” şi privea la ea cu evlavie, dar n-o utiliza niciodată!

Nea Andrei trăgea puţine fotografii. Nu-i lipseau plăcerea sau clienţii, însă era mai mult plecat din sat. Probabil că-i aparţine cadrul cu vecinii şi prietenii Costică Ungureanu (dragul de Nenea!), Florică Niculae şi Ionel Filip, ciuntit salvat de mine. Datează din vara lui 1967 sau primăvara lui 1968, cu puţin înainte să fie încorporaţi în armată. Tustrei au pantaloni negri şi cămăşi deschise la culoare. Ţin minte că le purtau la zile festive. Florică are una albă, cu mâneci scurte, Nenea tot albă, cu dunguliţe albastre şi roşii; a lui Ionel era vernil. Şi Nenea, şi Ionel au mânecile suflecate, dovada vremii călduroase. Ionel, care mai târziu a căpătat şi a murit cu supranumele de Vărul Pomană, etalează ochelari de soare şi – un adevărat lux, de necrezut pentru viaţa lui ulterioară – ceas la mâna stângă, pusă pe genunchi în aşa fel încât să se şi vadă! A fost un om extraordinar de bun la suflet, unul care – pentru o litră de orice băutură – te ajuta la muncă ziua întreagă, nepretenţios la mâncare şi lipsindu-se de răsplată, dacă se simţea bine şi răspundeai la glume fără supărare. Aşa decurgeau întâlnirile lui cu Nenea, mai ales după ce acesta, împins de nevoie, s-a stabilit la blocoteţ, în oraş, de unde venea la baştină când era vreme bună, să întreţină casa şi să cultive grădina. Pe urmă s-au certat, nu mi-a zis niciunul din ce cauză, şi au murit fără să se mai împace. Nenea s-a dus pe lumea cealaltă înaintea lui Ionel, într-un ianuarie cu pământul bocnă. În cimitir, nimeni dintre consăteni nu s-a îndurat să-şi rupă mâinile şi mănuşile pe coada târnăcopului; s-a băgat vechiul prieten, rămas cu regretul gâlcevei nestinse. Un glumeţ din vecini, care ştia de cearta celor doi, a comentat astfel: „Dacă ar vedea Costică cine îi sapă groapa, s-ar scula din coşciug!...” „Şi crezi că n-ar bea împreună iar?” fu întrebat. Răspunsul s-a pierdut în pâcla geroasă.

Se păstrează destule cadre de la Onete. Unele au ajuns la mine pentru restaurare digitală. Şi câteva dintre cele înghesuite în rame, pe pereţii casei noastre, erau captate de vecin. Eu nu apar în vreunul, nu ştiu cum am ratat să fiu nemurit astfel. Nici după ce s-a pensionat, nea Andrei nu se obosea cu pozele, deşi se poate spune că pritocea un gust anume pentru frumuseţile iconografice. A fost primul cacovean care a angajat un pictor să-i zugrăvească pereţii verandei cu scene câmpeneşti, de vânătoare, arbori pe stâlpi şi flori pe capiteluri. După el, au plătit fresce asemănătoare şi alţi doi-trei consăteni mai pricopsiţi. Nu l-a fericit nicio nevastă cu moştenitori direcţi, nu ştiu ce s-o fi ales de aparatul şi clişeele lui foto. Revenită băiatului ultimei soţii, casa i-a fost vândută de două ori. Acum e părăsită, ca multe de prin sat...

Nici despre echipamentul unchiului Costică Trandafir, văr primar cu tata, n-am aflat nimic, deşi am locuit aproape şi l-am vizitat des în ultimele sale luni, până s-a retras, pe neaşteptate, la odihnă veşnică, în 1982. El era „fotograful oficial”, deşi amator, al familiei noastre, iar şedinţele de pozat însemnau sărbători, fiindcă de sărbători venea pe la neamuri, trăgând la casa bătrânească moştenită de un nepot. De la unchiul Costică mi-au rămas câteva cartoane cu figurile bunicilor şi cu moaca mea de copil ţinut în frâu de mama. Îmi stăruie în minte peste ani aparatul cu vizare verticală. Nu reţin marca; pot bănui un Rolleiflex ori altul cu aceeaşi configuraţie. Mă hazardez la provenienţa germană, dat fiind că, pe vremea când ne înghesuia în fotografie, unchiul Costică deţinea postul de felcer la un dispensar uman din Sibiu, unde lucrurile nemţeşti se puteau găsi, pasămite, mai lesne ca oriunde. Adevărat, maşina lui personală era o Pobedă (apoi un Moskvici), nu Mercedes, nici Volkswagen, nici legendarul Trabant. De ce una rusească, habar n-am; oricum, el trăia la nivel superior nouă, cei rămaşi în (ori neplecaţi încă din) Cacova. În 1969 a renunţat la tot ce agonisise la Sibiu şi s-a mutat în Găeşti, recăsătorindu-se a treia oară, de data asta cu femeia care însemna prima lui dragoste şi-l aşteptase, nemăritată, vreo trei decenii. Vânduse aparatul foto, fiindcă nu i l-am văzut în săptămâna când, împreună cu mătuşă-mea, Dada, l-am ajutat la nişte treburi gospodăreşti prin curte şi-n casa renovată. Nu i-am descoperit alte fotografii; e drept, n-am căutat. După înmormântare, mi-a fost jenă să o întreb pe tuşa Lali, văduva lui, dacă mai are aparatul foto. Jenă mi-a fost şi să cer înapoi cărţile de istorie pe care i le împrumutasem unchiului. Le-a luat nepotul ei, profesorul, poetul şi dramaturgul Nicolae Ştefan Drăghici, ajuns ulterior şeful culturii pe judeţul Călăraşi, mort, împreună cu soţia şi cu şoferul vitezoman, în tragicul accident rutier petrecut în dimineaţa următoare alegerilor din toamna anului 2000.

Aşadar, atunci când Costel, şmecher de Bucureşti, a cărui mamă, Leana, era sora ţaţei Ioana, genitoarea verilor mei, a venit cu aparatul de fotografiat Leica, nu s-a zgâit nimeni din sat ca la o minune. Noi, Ment şi cu mine, ne uitam la el pe toate părţile, încercând să dibuim sub carcasă ceva bun de folosit în alte scopuri. Ne pricepeam de minune la asemenea tehnice reconfigurări. Pe moment, n-am găbuit nimic. Darnic din fire când se plictisea de lucrurile deţinute, Costel nu ezita să dăruiască verilor oricare dintre multele sale „jucării”, una mai interesantă şi mai neobişnuită ca alta în bietul nostru areal. Am în minte, bunăoară, o lanternă cu dinam acţionat de-o manetă, în maniera unei pompe, ce scotea un zumzet aparte, ca de motor. Obiectul încăpea în palma unui copil de clasa a şasea, dar nu şi într-a unuia de-a patra. Mărinimos, vărul Ment m-a lăsat să mă joc, totuşi, producând lumină doar câteva minute, şi-alea pe seară, când nu se întunecase complet. Premiant de clasa a treia, chiar dacă mergeam împreună la pescuit pe Neajlov, eu nu eram pregătit, vezi-bine, să păcălesc trecătorii care se plimbau noaptea că pe drum vine o maşină, aşa cum făcuseră Nenea cu Costel, iar apoi Ment cu fratele mijlociu, Nicu, sau cu vărul lor, Cornel al lui Călică, toţi mai mari ca mine cu unul, doi, patru şi opt ani. Mi-a fost ciudă, dar ce puteam face? Nimic din ce stăpâneam nu-l tenta pe vărul meu pentru un schimb mutual avantajos, cum suna lozinca politico-economică pe-atunci pusă în circulaţie.

De lanternă, ca şi de-alte drăcii, n-am avut parte; de aparat foto însă am beneficiat. Nu pricep nici azi ce-l apucase pe Ment să mi-l dea, după ce se jucase câteva zile cu el. Nici văru-meu, întrebat deunăzi, nu-şi aminteşte cum au decurs tratativele. Poate renunţase la aparat fiindcă necesita mereu film, ca să funcţioneze, să „producă” şi să justifice „investiţia”? Iar clişeul trebuia dus la developat, treabă complicată pentru noi... Alţi bani, altă cheltuială! Am prăpădit vreo două sau trei role în vara aceea, 1971. Developarea şi fixarea pe hârtie le-a girat Nenea, care lucra la IGO, laborant, şi părea tentat să se dedice artei fotografice, dacă se putea abţine de la ştiinţa oenologică. Stabilindu-şi priorităţile, el a optat să cheltuiască împrumutul de la CAR pe o motoretă Mobra. Nu ţin minte să mă fi atras prea mult luminoasele perspective deschise de camera obscură, cu toate că talentul muşca nemilos din mine. Cadrul numărul unu, socotit ca „prima mea fotografie”, este cel de pe coperta cărţii Prunele electrice, Ed. Marineasa, 1996, unanim apreciat de oameni cu simţ artistic. Norocul începătorului, zic eu... I-am surprins pe tata şi pe Tatoniţă, fratele lui, în postura lor obişnuită vara: aşezaţi pe pragul casei, mânuind judicios sticla de ţuică, grijulii să nu-şi dea sufletul prea iute. (Gabriel Marineasa, editorul, a pierdut cartonul în procesul editării, fapt ce mă lasă pe veci neconsolat.) Păstreaz din vara aia şi alte cadre, cu mine în chip de pistolar şi puşcaş. Jucăriile juneţii mi le construisem din lemn de brad şi mă antrenam învârtindu-le, cu iluzia că aşa voi dobândi abilităţi pentru arme autentice. „Sesiunea foto” se desfăşurase pe vale, printre sălciile de la Mocirlă şi pe malul heleşteului săpat în mlaştina de sub deal de-o draglină angajată la C.A.P., alături de „grădinile noastre ajutătoare” – în fapt, pământuri deţinute de neamul Ungurenilor în zona respectivă.

Toamna am plecat la Bucureşti, eu în primul an de liceu energetic, Ment în ultimul de şcoală profesională de chimie. Am luat şi aparatul cu noi, fiindcă văru-meu voia să-l vândă în talcioc, la Obor, ca să cumpere şubler şi menghină, instrumente stringent necesare în preconizatul său atelier particular de lăcătuşerie ultrafină. Ştiind planul, m-a pus naiba să-i vorbesc despre asta unui coleg de liceu, mai mare cu un an şcolar ca mine, întâlnit chiar în prima zi de învăţătură (de minte!). Se numea Constantinescu Ion, şi era nepotul profesorului de matematică, Constantinescu Ilie, zis Aghiuţă, categorisit în cancelarie drept cel mai bun şi mai exigent la materia respectivă. Originari dintr-un sat al judeţului Olt, păreau să nu aibă nimic în comun, cu excepţia numelui. Ion s-a declarat mintenaş dornic să ne cumpere aparatul, pe impozanta sumă de 120 lei, fix cât cerea vărul Ment. I-am dat obiectul pe încredere, să îl probeze, aşa ni s-a părut corect. Urma să aducă banii a doua zi, precis! Nu l-am mai văzut pe individ niciodată, sau poate am trecut pe lângă el fără să-l recunosc. Interesându-mă, apoi, la clasa lui, de ce nu apare, am aflat că tembelul rămăsese corijent anual chiar la materia predată de unchiu-său, care nu-l trecuse nici la examinarea din toamnă. Şi pentru că era corijenţă de primul an, fusese exmatriculat. Dacă voia să urmeze cursurile, trebuia să susţină alt examen de admitere. Pe atunci aşa funcţiona învăţământul, iar băieţii de bani-gata sau fiii de directori prin ministere, zburau din şcoli sau repetau clasa fără discuţie, indiferent de tragedia personală. Ştiu cel puţin trei exemple din liceul meu...

Am contabilizat pierderea cu vărul Ment şi-am ajuns la concluzia că nu-i mare brânză. „Nimic nu dai, nimic nu face!”, a zis el, poftindu-mă într-o cârciumă, vizavi de biserica din Piaţa Sf. Gheorghe, să mâncăm nişte mititei şi să bem o bere. De şubler ne-am rostuit repejor, profitând de neatenţia maistrului Cenuşă, însărcinat să conducă atelierul de lăcătuşerie practică, disciplină la care antecedentele de-acasă mă situau permanent între fruntaşi. (Nu-mi amintesc amănuntele, rog să fiu crezut!) Menghină am cumpărat eu, din singura bursă primită în liceu. Era una mică, se prindea de masă în ce loc doreai, mulţumită şurubului helicoidal prevăzut cu talpă în cruce. Normal şi firesc, i-am cedat-o vărului meu. El intrase bine „în pâine” şi repara bricege, foarfeci, cuţite pentru toate neamurile, plus mecanisme de ceasornic, în tainele cărora devenea expert. Mi-a rămas o coarbă din perioada aia; zace prin magazie, relicvă de folos redus.

Cum de încăpuse pe mâna noastră un aparat Leica (profesioniştii cunosc valoarea oricăruia, din orice serie), am scris: îl primiserăm de la Costel. Dar el de unde îl avea? Iată: Costel, absolvent cu chiu, cu vai al unei şcoli profesionale, era băiat de director în Ministerul Comerţului Exterior. Ce funcţie îndeplinea, dacă şi ce grad purta pe sub hainele civile binevoitorul său tată, rar văzut de noi, dar cunoscut de tot satul ca „naşu' Ment” (văru-meu îi poartă numele de botez), uite că n-am fost curios pe-atunci să aflu. Iar azi, când e de mult ţărână într-un cimitir catolic, doar poza lui mi-ar stârni oarecum interesul. N-o am. 

(Revista HYPERION nr. 1-2-3/2019)