marți, 4 decembrie 2018

TERAPIE NARATIVĂ 4/2018

Alfab(icicl)etizare

A avea o bicicletă era necesitate pentru orice bărbat din Cacova, care voia să se arănească în anii 1960, după ce se luaseră pământurile la colectiv. Să umble cu ea însemna şi o performanţă pentru oricare dintre ei, la fel ca pentru un copil de 7-15 ani. Plugari până mai ieri, sătenii foloseau căruţa pentru distanţe lungi; prin sat, şi la câmp uneori, mergeau pe jos, târându-şi picioarele goale prin ţărână, vara; lunecând cu opincile prin şleauri şi zăpezi, toamna, iarna şi primăvara. Nu mai ţin bine minte „şcolarizarea” vreunuia dintre consăteni la învârtitul pedalelor; nici căzăturile mele n-au rămas toate prin celulele hard-disk-ului gelatinos ce mi se clatină în tărtăcuţa purtată pe umeri; îmi amintesc doar de acrobaţiile lui Tatoniţă, fratele lui tata.
Era un om înalt, de aproape 1,90 metri, voinic, lent, aplicat pe treabă, dar fără scânteierea de minte a fratelui, a lui nea Gogu sau a vreunuia dintre cei tineri, de la nea Aurică al lui Zamă şi până la Nenea, Nicu, vărul Ment sau chiar Florică al lui Firică. Doar vărul Filip, zis Pomană, îi putea face concurenţă la încetineală. Altfel sâcâitor şi greu de cap la băutură, avea obstinaţia bovinelor când îşi propunea să scoată la liman oareşce, fie vreo lucrare gospodărească, fie tainele unei meserii complet necunoscute, cum a fost aceea de frezor industrial (de mulţi confundată cu cea de frizer), însuşită după ce împlinise 45 de ani. În 1962, când a cumpărat bicicleta şi a învăţat să meargă pe ea, lui Tatoniţă îi lipsea aerul sumbru şi dugos, pe care l-a căpătat după moartea primei soţii, neuitata şi draga Florica, mamă de rezervă pentru mine, care fugeam la ea una-două, simţindu-mă mult mai iubit de mătuşă decât de propria mea genitoare. De unde şi numele de Mama Fica, atribuit în perioada când nu puteam articula cuvintele, nume dus în mormânt într-o primăvară noroioasă, ce-mi stârneşte lacrimi uscate. Privesc uneori o fotografie de familie, făcută în 1961, la tradiţionalul bâlci de Sf. Ilie, patronul oraşului Găeşti. Dinaintea perdelei-decor, zugrăvită cu un peisaj european, stau aşezaţi pe scaune tata şi Tatoniţă; eu între ei, în picioare, cu o bască subţire ca o farfurie, ce-mi aluneca întruna de pe cap, şi pantaloni verzi, cu bretele, ţinându-mi bărbia mult ridicată, la indicaţia de regie a fotografului. În spate, tot în picioare, mama, cu frunte înaltă şi faţă surâzătoare ca astrul zilei; alături o figură plată, rotundă, lustruită de nenoroc, Dada, sora lui tata şi a lui Tatoniţă, cam bondoacă pe vremea aia, după ce divorţase şi locuia singură în casa ei; şi Mama Fica, parcă mulţumită că o ţine în braţe pe soră-mea, parcă obosită după cine ştie ce muncă la grădina de legume din Valea Gligorului, unde lucra toată vara. Tustrele femeile poartă basmale ori batice de culoare deschisă, legate peste cap, la spate, în felul acela care trăda cochetărie de tinere măritate, elegante şi sobre totodată. Tata are părul îngrijit, pieptănat cu cărare pe stânga, Tatoniţă este tuns zero. Căpăţâna lui denotă un aer straniu, de pictură gothică, din cele ce umplu azi iconografia albumelor rock sau a filmelor horror. Cu toate astea, Tatoniţă surâde nepăsător şi detaşat, fără nicio intenţie ascunsă ori pornire asasină. Îmi aduc bine aminte că în dimineaţa aceea, înainte să ajungem pe tăpşanul bâlciului, fuseserăm la frizeria din centru, unde pe mine mă tunseseră numărul 1 (unu), acţiune ce-mi stârnise justificate manifestări de protest şi plâns crăonit (citeşte: exagerat), în pofida promisiunii că voi căpăta suplimentar ciubuc, turtă dulce şi îngheţată, delicatese la care accesul era posibil doar în cele două zile de sărbătoare şi mers la oraş: Sântilie şi Sântămărie. Părând convins de sinceritatea smiorcăielilor mele şi dorind să le înlăture, Tatoniţă hotărâse brusc să se tundă şi el numărul zero, ca să fie mai tuns ca mine! Evident că, pus în faţa oglinzii ce reflecta căderea părului pe învelitoarea de muşama albă, n-am fost capabil să mai plâng. În frizeria cât o cutiuţă, silueta înaltă, masivă şi cheală a unchiului se profila protector pe geamul argintat, iar discuţia lui cu frizerul – care clămpănea din foarfece pe lângă urechile-mi cam blegi – viza orice altă chestiune, în afară de crima comisă asupra podoabei mele capilare. Am reţinut aceste detalii – şi multe altele, cărora nu le găsesc vreun rost estetic aici – mai mult din cauză că în restul anilor de copilărie, Tatoniţă era frizerul nostru, al bărbaţilor din familia Ungureanu. Avea însă o dexteritate boantă, ca să zic aşa, şi folosea nişte instrumente dacă nu inadecvate, cel puţin prost întreţinute. Niciodată – dar niciodată! – nu s-a întâmplat ca foarfeca sau maşina de tuns să funcţioneze fără probleme! Prima unealtă, ascuţită prin trecere peste gura cuţitelor a unui ac mare, din cele de cusut piei de oaie, îndoia şuviţa de păr şi aproape o smulgea, încercând să o reteze. Rezultatul garantat era o durere cruntă la rădăcină, pe scalp. Maşina de tuns, acţionată manual, avea două cuţite-grătar, cu funcţionalitate scăzută, dat fiind că ascuţirea acestora necesita o pricepere peste a lui nea Gogu, zis Edison, cel care putea să rezolve orice problemă de natură fiero-metalică – fireşte, înainte ca Nenea, Nicu şi vărul Ment, băieţii lui, să-i facă o neloială concurenţă. Ferească Ăl-de-Sus ca dinţii maşinii să fi rămas încleştaţi în părul cuiva! Atunci, unica soluţie de înlăturat pacostea din frizură era decuparea părului, în jur şi pe dedesubt, cu briceagul sau custura. Vai şi aoleu, jale şi lacrimi, înjurături şi scrâşnete neputincioase – toate în zadar, ca votarea la un referendum nevalidat din lipsă de cvorum...
Fotografia – îmi dau seama acum –, chiar lipsită de prezenţa bunicilor din partea tatălui, imortaliza probabil momentul cel mai fericit al familiei, înainte de vijelia anilor '60. Iarna următoare, 1961-1962, „s-a desăvârşit colectivizarea agriculturii”, cum suna sloganul epocii. Pierzând pogoanele de la câmp, unde puteau cultiva grâu şi porumb, ai mei au fost nevoiţi să defrişeze pământul din spatele casei, aproximativ 4000 mp de teren. Acolo creşteau feluriţi arbori şi pomi fructiferi, cam de-a valma, fiindcă nu interesa pe nimeni să pună rânduială în semi-sălbăticia veche de când se ştia satul sat. Predominau salcâmii, mai bătrâni de-o sută de ani; dar şi zarzări erau destui, şi câţiva pruni, şi-un păr pădureţ, ale cărui poame se colorau toamna târziu în galben-ruginos şi aveau gust de miere cu zobitură de fagure. Şi mai era un nuc uriaş, asaltat de toţi copiii jumătăţii vestice a satului, de cum începeau fructele să prindă miez şi până la vremea cojilor crăpate. A fost nevoie de strădania tuturor bărbaţilor familiei ca să-l elimine din peisaj, în toamna lui 1962. Evenimentul – pentru că eveniment a fost pentru colţul nostru de lume – echivala cu mult-reuşitul, literar vorbind, episod al tăierii salcâmului moromeţian, din romanul lui Marin Preda. Poate că aş putea să-i găsesc altă semnificaţie decât cea validată critic, dacă m-aş încumeta să-l ficţionalizez. Nu vreau să par un epigon oarecare al încă preţuitului teleormănean, cu atât mai mult cu cât distanţa dintre satele noastre de baştină e de nici 40 km. Memoria păstrează momentul, nu atât de clar ca fotografia sus-pomenită, dar suficient de dureros ca să-mi dea coşmaruri din când în când, la vreme de restrişte şi pustiu sufletesc.
Am reţinut bine acel an 1962, fiindcă pentru noi atunci toate s-au răsturnat, vorba unui romancier rus. Pământul luat la C.A.P., caii şi căruţa, la fel; cu ce să te deplasezi prin sat, la Găeşti ori unde aveai nevoie şi treabă? Tata se transferase deja electrician în Balastiera Ioneşti, unde mergea pe bicicletă. Taica şi-a făurit o cărucioară cu două roţi şi hulube fixe, între care a înjugat vaca. Parcă să le facă în necaz deşteptănacilor care lăsaseră fără rost o lume, se plimba cu atelajul ăsta prin comună, cu mine alături, ca o garanţie că viitorul e asigurat. N-a fost să fie, vorba lui Noica. L-au amendat pe inventivul meu bunic, dar l-au şi filmat (apare într-un documentar de Eugen Mandric, difuzat cândva şi la TVR). Mare brânză personală n-a obţinut prin gestul său; nici nu îl interesa. Tot ce voia, era să arate că se poate descurca şi aşa, în condiţii vitrege şi cu oprelişti nătânge. Iar cei care au luat exemplu de la el chiar s-au descurcat bine, unii cumpărându-şi cai şi căruţe, când regimul a slăbit şurubul. Ca să lucrezi pământul, în felul impus de Colectiv, nu erai nevoit să pleci din sat, nici să umbli pe două roţi. Ca să ai serviciu la oraş ori în altă parte, unde era musai să ajungi zilnic la oră fixă, bicicleta ieşea din categoria „lux”. Tatoniţă, rămas la C.A.P., brigadier şi şef al grădinii de legume, fala comunei Morteni într-o perioadă, se putea descurca fără velociped, mai ales că şareta de-un cal îi stătea la dispoziţie, cu birjar cu tot. N-a vrut să profite, ori a ţinut să fie independent, habar n-am; din agoniseala lui subţire, a dat cine ştie câţi lei pe o bicicletă de fabricaţie românească, dotată cu frână de mână, dar nu cu far şi dinam. Şi a învăţat să meargă pe ea în curtea noastră cea largă, în care pietrişul – cărat cu căruţa ani la rând de Taica, de la malul roşcat ce-i purta porecla: Râpa lui Băşică – se bătătorise în cele peste trei decenii de când turnase cu ciment temelia casei, încât noroiul nu-şi afla loc, dar nici vegetaţia.
Era o după-amiază de vară, probabil o zi de sărbătoare dacă nu duminică, fiindcă nimeni nu muncea prin jur. Soarele lumina pieziş pe deasupra salcâmilor de lângă puţ, vreo doi-trei în curtea noastră, alţii în curtea vecinului, Nicu Stoica, zis şi Găzoiu, şi – prin anii '70-'80 – Meserie. Pe atunci, puţul avea cumpănă şi, legată cu lanţ, ciutură din lemn de salcâm, „fabricată” de nea Costică Voinea; ulterior, tata şi Meserie au tăiat cumpăna şi-au pus scripete, cu două găleţi galvanizate şi capac de brad, să nu cadă vreun copil pe gura largă de un metru. Tatoniţă încălecase velocipedul şi-l mişca proptind pe pământ talpa piciorului stâng, complet nepotrivit pentru ce voia să obţină. Tata, nea Gogu, Taica şi alţi vreo doi-trei vecini asistau pe margine, îndemnându-l sau sfătuindu-l, serios ori în băşcălie. Unchiul meu purta sandale împletite pe piciorul gol, pantalonii lungi cu manşeta prinsă în ace de siguranţă – să nu se agăţe de lanţ sau de pedale –, o cămaşă de pânză cadrilată şi nelipsita lui pălărie neagră, cu bor lat şi calota în trei muchii. După mai multe încercări, a reuşit să-şi menţină echilibrul cât timp eu şi vărul Ment îl împingeam din spate, fiecare cu câte o mână pe rama portbagajului din tablă ambutisată. Strategia pusă în aplicare de noi toţi era următoarea: Tatoniţă urma să deprindă învârtitul pedalelor, având asigurată propulsia. Fiindcă trebuşoara nu se dovedea lesnicioasă, ajutorul nostru, al împingătorilor, câştiga vădită importanţă. Şi noi îndeplineam misiunea cu entuziasmul vârstei, al lucrului senzaţional, al faptei numite de ceilalţi drăcovenie, chestie de care, iubitori amândoi, vărul meu şi cu mine, uzam în exces.
Nu s-a întâmplat ca unchiul să cadă cu bicicleta în timpul şcolirii. (Am compensat eu şi vărul Ment din plin, când am izbutit să înhăţăm vehicolul.) De fiecare dată când picioarele lui refuzau să se achite de sarcină, Tatoniţă le depunea pe sol în felul berzelor la aterizare, şaua fiind reglată la înălţimea convenabilă gestului salvator. Aşa încât, vara aceea, cât şi-a perfecţionat abilitatea velocipedă, îl vedeam pe falnicul bărbat ridicându-se intempestiv pe catarige şi extrăgând sastisit dintre ele cadrul de fier ce-i provoca iritare. Când mergea, însă, nu forţa ritmul, nici nu mărea viteza, preferând plimbarea de promenadă în detrimentul sprintului năduşit. După câteva săptămâni de exerciţiu, o ducea şi pe Mama Fica la grădină, aşezată pe portbagaj, cu o mână ţinând pe genunchi coşul cu demâncare, cu cealaltă strângând mijlocul soţului. N-am auzit să fi căzut vreodată, cum păţeau alte cupluri dedate la asemenea distracţie...
Mi-a rămas întipărită în memorie acea după-amiază de sărbătoare, când Tatoniţă a buchisit alfabicicletul, fiindcă „maşina” lui a devenit mijlocul meu predilect de locomoţie, câţiva ani mai târziu, după ce învăţasem şmecheria să dau din cotonoage, învârtind pedalele, şi să privesc înainte, pe drum, ca să nu cad în nas, cum păţeam la început, şi de multe ori. Îmi lipseşte, recunosc, talentul de şofer, dar de când am abslovit bicicletişcoala, nici că-i simt nevoia. N-o să pretind acum, nici altă dată, că sunt sau că am fost vreun as al acestui – până la urmă – sport, pentru că nu e cazul. Ba, dacă îmi aduc bine aminte, am trecut examenul de mers pe bicicletă ceva mai târziu decât majoritatea leatului meu. Totuşi, mă pot lăuda că n-am băgat niciodată piciorul lateral, prin cadru, să pedalez chinuit, dar vitejeşte; nici n-am pus bucile pe ţeava de sus, într-o poziţie ce-l înţepenea pe curajos; nici n-am excelat la sprijinirea cu mâinile pe coarne şi tălpile desculţe pe rama pedalelor, aşa-numita postură „de-a-mpicioarelea”. Eu am ajuns din şa direct la angrenaj, datorită înălţimii cu care m-a înzestrat Cel-de-Sus. Şi am căzut din prea multă grijă să nu cad, nu fiindcă aş fi fost adeptul vitezei. Şi dacă n-am călcat cu bicicleta locuri visate, a fost din lene, nu din neîncredere în forţele proprii. Atunci când am vrut, am bifat reuşita.
Poate s-ar cuveni să amintesc şi cea mai frumoasă plimbare pe două roţi. Consider a fi fost una din august 1969, când am plecat cu Nenea şi Nicu să vedem în Găeşti filmul Beckett (ambele serii, cum scria pe afiş). Probabil că mă înşel. Va trebui să mai caut în memorie, ceva-ceva se arată în depărtarea amintirilor... 

(HYPERION nr. 4/2018)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu