Alfab(icicl)etizare
A avea o bicicletă era necesitate pentru orice bărbat din Cacova,
care voia să se arănească în anii 1960, după ce se
luaseră pământurile la colectiv. Să umble cu ea însemna
şi o performanţă pentru oricare dintre ei, la fel ca pentru un
copil de 7-15 ani. Plugari până mai ieri, sătenii foloseau căruţa
pentru distanţe lungi; prin sat, şi la câmp uneori, mergeau pe
jos, târându-şi picioarele goale prin ţărână, vara; lunecând
cu opincile prin şleauri şi zăpezi, toamna, iarna şi primăvara.
Nu mai ţin bine minte „şcolarizarea” vreunuia dintre consăteni
la învârtitul pedalelor; nici căzăturile mele n-au rămas toate
prin celulele hard-disk-ului gelatinos ce mi se clatină în
tărtăcuţa purtată pe umeri; îmi amintesc doar de acrobaţiile
lui Tatoniţă, fratele lui tata.
Era un om înalt, de aproape 1,90 metri, voinic, lent, aplicat pe
treabă, dar fără scânteierea de minte a fratelui, a lui nea Gogu
sau a vreunuia dintre cei tineri, de la nea Aurică al lui Zamă şi
până la Nenea, Nicu, vărul Ment sau chiar Florică al lui Firică.
Doar vărul Filip, zis Pomană, îi putea face concurenţă la
încetineală. Altfel sâcâitor şi greu de cap la băutură, avea
obstinaţia bovinelor când îşi propunea să scoată la liman
oareşce, fie vreo lucrare gospodărească, fie tainele unei meserii
complet necunoscute, cum a fost aceea de frezor industrial (de mulţi
confundată cu cea de frizer), însuşită după ce împlinise 45 de
ani. În 1962, când a cumpărat bicicleta şi a învăţat să
meargă pe ea, lui Tatoniţă îi lipsea aerul sumbru şi dugos, pe
care l-a căpătat după moartea primei soţii, neuitata şi draga
Florica, mamă de rezervă pentru mine, care fugeam la ea una-două,
simţindu-mă mult mai iubit de mătuşă decât de propria mea
genitoare. De unde şi numele de Mama Fica, atribuit în
perioada când nu puteam articula cuvintele, nume dus în mormânt
într-o primăvară noroioasă, ce-mi stârneşte lacrimi uscate.
Privesc uneori o fotografie de familie, făcută în 1961, la
tradiţionalul bâlci de Sf. Ilie, patronul oraşului Găeşti.
Dinaintea perdelei-decor, zugrăvită cu un peisaj european, stau
aşezaţi pe scaune tata şi Tatoniţă; eu între ei, în picioare,
cu o bască subţire ca o farfurie, ce-mi aluneca întruna de pe cap,
şi pantaloni verzi, cu bretele, ţinându-mi bărbia mult ridicată,
la indicaţia de regie a fotografului. În spate, tot în picioare,
mama, cu frunte înaltă şi faţă surâzătoare ca astrul zilei;
alături o figură plată, rotundă, lustruită de nenoroc, Dada,
sora lui tata şi a lui Tatoniţă, cam bondoacă pe vremea aia, după
ce divorţase şi locuia singură în casa ei; şi Mama Fica, parcă
mulţumită că o ţine în braţe pe soră-mea, parcă obosită după
cine ştie ce muncă la grădina de legume din Valea Gligorului, unde
lucra toată vara. Tustrele femeile poartă basmale ori batice de
culoare deschisă, legate peste cap, la spate, în felul acela care
trăda cochetărie de tinere măritate, elegante şi sobre totodată.
Tata are părul îngrijit, pieptănat cu cărare pe stânga, Tatoniţă
este tuns zero. Căpăţâna lui denotă un aer straniu, de pictură
gothică, din cele ce umplu azi iconografia albumelor rock sau a
filmelor horror. Cu toate astea, Tatoniţă surâde nepăsător
şi detaşat, fără nicio intenţie ascunsă ori pornire asasină.
Îmi aduc bine aminte că în dimineaţa aceea, înainte să ajungem
pe tăpşanul bâlciului, fuseserăm la frizeria din centru, unde pe
mine mă tunseseră numărul 1 (unu), acţiune ce-mi stârnise
justificate manifestări de protest şi plâns crăonit
(citeşte: exagerat), în pofida promisiunii că voi căpăta
suplimentar ciubuc, turtă dulce şi îngheţată, delicatese la care
accesul era posibil doar în cele două zile de sărbătoare şi mers
la oraş: Sântilie şi Sântămărie. Părând convins de
sinceritatea smiorcăielilor mele şi dorind să le înlăture,
Tatoniţă hotărâse brusc să se tundă şi el numărul zero, ca să
fie mai tuns ca mine! Evident că, pus în faţa oglinzii ce reflecta
căderea părului pe învelitoarea de muşama albă, n-am fost
capabil să mai plâng. În frizeria cât o cutiuţă, silueta
înaltă, masivă şi cheală a unchiului se profila protector pe
geamul argintat, iar discuţia lui cu frizerul – care clămpănea
din foarfece pe lângă urechile-mi cam blegi – viza orice altă
chestiune, în afară de crima comisă asupra podoabei mele capilare.
Am reţinut aceste detalii – şi multe altele, cărora nu le găsesc
vreun rost estetic aici – mai mult din cauză că în restul anilor
de copilărie, Tatoniţă era frizerul nostru, al bărbaţilor din
familia Ungureanu. Avea însă o dexteritate boantă, ca să zic aşa,
şi folosea nişte instrumente dacă nu inadecvate, cel puţin prost
întreţinute. Niciodată – dar niciodată! – nu s-a întâmplat
ca foarfeca sau maşina de tuns să funcţioneze fără probleme!
Prima unealtă, ascuţită prin trecere peste gura cuţitelor a unui
ac mare, din cele de cusut piei de oaie, îndoia şuviţa de păr şi
aproape o smulgea, încercând să o reteze. Rezultatul garantat era
o durere cruntă la rădăcină, pe scalp. Maşina de tuns, acţionată
manual, avea două cuţite-grătar, cu funcţionalitate scăzută,
dat fiind că ascuţirea acestora necesita o pricepere peste a lui
nea Gogu, zis Edison, cel care putea să rezolve orice problemă de
natură fiero-metalică – fireşte, înainte ca Nenea, Nicu şi
vărul Ment, băieţii lui, să-i facă o neloială concurenţă.
Ferească Ăl-de-Sus ca dinţii maşinii să fi rămas încleştaţi
în părul cuiva! Atunci, unica soluţie de înlăturat pacostea din
frizură era decuparea părului, în jur şi pe dedesubt, cu
briceagul sau custura. Vai şi aoleu, jale şi lacrimi, înjurături
şi scrâşnete neputincioase – toate în zadar, ca votarea la un
referendum nevalidat din lipsă de cvorum...
Fotografia – îmi dau seama acum –, chiar lipsită de prezenţa
bunicilor din partea tatălui, imortaliza probabil momentul cel mai
fericit al familiei, înainte de vijelia anilor '60. Iarna următoare,
1961-1962, „s-a desăvârşit colectivizarea agriculturii”, cum
suna sloganul epocii. Pierzând pogoanele de la câmp, unde puteau
cultiva grâu şi porumb, ai mei au fost nevoiţi să defrişeze
pământul din spatele casei, aproximativ 4000 mp de teren. Acolo
creşteau feluriţi arbori şi pomi fructiferi, cam de-a valma,
fiindcă nu interesa pe nimeni să pună rânduială în
semi-sălbăticia veche de când se ştia satul sat. Predominau
salcâmii, mai bătrâni de-o sută de ani; dar şi zarzări erau
destui, şi câţiva pruni, şi-un păr pădureţ, ale cărui poame
se colorau toamna târziu în galben-ruginos şi aveau gust de miere
cu zobitură de fagure. Şi mai era un nuc uriaş, asaltat de toţi
copiii jumătăţii vestice a satului, de cum începeau fructele să
prindă miez şi până la vremea cojilor crăpate. A fost nevoie de
strădania tuturor bărbaţilor familiei ca să-l elimine din peisaj,
în toamna lui 1962. Evenimentul – pentru că eveniment a fost
pentru colţul nostru de lume – echivala cu mult-reuşitul, literar
vorbind, episod al tăierii salcâmului moromeţian, din romanul lui
Marin Preda. Poate că aş putea să-i găsesc altă semnificaţie
decât cea validată critic, dacă m-aş încumeta să-l
ficţionalizez. Nu vreau să par un epigon oarecare al încă
preţuitului teleormănean, cu atât mai mult cu cât distanţa
dintre satele noastre de baştină e de nici 40 km. Memoria păstrează
momentul, nu atât de clar ca fotografia sus-pomenită, dar suficient
de dureros ca să-mi dea coşmaruri din când în când, la vreme de
restrişte şi pustiu sufletesc.
Am reţinut bine acel an 1962, fiindcă pentru noi atunci toate s-au
răsturnat, vorba unui romancier rus. Pământul luat la C.A.P., caii
şi căruţa, la fel; cu ce să te deplasezi prin sat, la Găeşti
ori unde aveai nevoie şi treabă? Tata se transferase deja
electrician în Balastiera Ioneşti, unde mergea pe bicicletă. Taica
şi-a făurit o cărucioară cu două roţi şi hulube fixe, între
care a înjugat vaca. Parcă să le facă în necaz deşteptănacilor
care lăsaseră fără rost o lume, se plimba cu atelajul ăsta prin
comună, cu mine alături, ca o garanţie că viitorul e asigurat.
N-a fost să fie, vorba lui Noica. L-au amendat pe inventivul meu
bunic, dar l-au şi filmat (apare într-un documentar de Eugen
Mandric, difuzat cândva şi la TVR). Mare brânză personală n-a
obţinut prin gestul său; nici nu îl interesa. Tot ce voia, era să
arate că se poate descurca şi aşa, în condiţii vitrege şi cu
oprelişti nătânge. Iar cei care au luat exemplu de la el chiar
s-au descurcat bine, unii cumpărându-şi cai şi căruţe, când
regimul a slăbit şurubul. Ca să lucrezi pământul, în felul
impus de Colectiv, nu erai nevoit să pleci din sat, nici să
umbli pe două roţi. Ca să ai serviciu la oraş ori în altă
parte, unde era musai să ajungi zilnic la oră fixă, bicicleta
ieşea din categoria „lux”. Tatoniţă, rămas la C.A.P.,
brigadier şi şef al grădinii de legume, fala comunei Morteni
într-o perioadă, se putea descurca fără velociped, mai ales că
şareta de-un cal îi stătea la dispoziţie, cu birjar cu tot. N-a
vrut să profite, ori a ţinut să fie independent, habar n-am; din
agoniseala lui subţire, a dat cine ştie câţi lei pe o bicicletă
de fabricaţie românească, dotată cu frână de mână, dar nu cu
far şi dinam. Şi a învăţat să meargă pe ea în curtea noastră
cea largă, în care pietrişul – cărat cu căruţa ani la rând
de Taica, de la malul roşcat ce-i purta porecla: Râpa lui Băşică
– se bătătorise în cele peste trei decenii de când turnase cu
ciment temelia casei, încât noroiul nu-şi afla loc, dar nici
vegetaţia.
Era o după-amiază de vară, probabil o zi de sărbătoare dacă nu
duminică, fiindcă nimeni nu muncea prin jur. Soarele lumina pieziş
pe deasupra salcâmilor de lângă puţ, vreo doi-trei în curtea
noastră, alţii în curtea vecinului, Nicu Stoica, zis şi Găzoiu,
şi – prin anii '70-'80 – Meserie. Pe atunci, puţul avea cumpănă
şi, legată cu lanţ, ciutură din lemn de salcâm, „fabricată”
de nea Costică Voinea; ulterior, tata şi Meserie au tăiat cumpăna
şi-au pus scripete, cu două găleţi galvanizate şi capac de brad,
să nu cadă vreun copil pe gura largă de un metru. Tatoniţă
încălecase velocipedul şi-l mişca proptind pe pământ talpa
piciorului stâng, complet nepotrivit pentru ce voia să obţină.
Tata, nea Gogu, Taica şi alţi vreo doi-trei vecini asistau pe
margine, îndemnându-l sau sfătuindu-l, serios ori în băşcălie.
Unchiul meu purta sandale împletite pe piciorul gol, pantalonii
lungi cu manşeta prinsă în ace de siguranţă – să nu se agăţe
de lanţ sau de pedale –, o cămaşă de pânză cadrilată şi
nelipsita lui pălărie neagră, cu bor lat şi calota în trei
muchii. După mai multe încercări, a reuşit să-şi menţină
echilibrul cât timp eu şi vărul Ment îl împingeam din spate,
fiecare cu câte o mână pe rama portbagajului din tablă
ambutisată. Strategia pusă în aplicare de noi toţi era
următoarea: Tatoniţă urma să deprindă învârtitul pedalelor,
având asigurată propulsia. Fiindcă trebuşoara nu se dovedea
lesnicioasă, ajutorul nostru, al împingătorilor, câştiga vădită
importanţă. Şi noi îndeplineam misiunea cu entuziasmul vârstei,
al lucrului senzaţional, al faptei numite de ceilalţi drăcovenie,
chestie de care, iubitori amândoi, vărul meu şi cu mine, uzam în
exces.
Nu s-a întâmplat ca unchiul să cadă cu bicicleta în timpul
şcolirii. (Am compensat eu şi vărul Ment din plin, când am
izbutit să înhăţăm vehicolul.) De fiecare dată când picioarele
lui refuzau să se achite de sarcină, Tatoniţă le depunea pe sol
în felul berzelor la aterizare, şaua fiind reglată la înălţimea
convenabilă gestului salvator. Aşa încât, vara aceea, cât şi-a
perfecţionat abilitatea velocipedă, îl vedeam pe falnicul bărbat
ridicându-se intempestiv pe catarige şi extrăgând sastisit dintre
ele cadrul de fier ce-i provoca iritare. Când mergea, însă, nu
forţa ritmul, nici nu mărea viteza, preferând plimbarea de
promenadă în detrimentul sprintului năduşit. După câteva
săptămâni de exerciţiu, o ducea şi pe Mama Fica la grădină,
aşezată pe portbagaj, cu o mână ţinând pe genunchi coşul cu
demâncare, cu cealaltă strângând mijlocul soţului. N-am auzit să
fi căzut vreodată, cum păţeau alte cupluri dedate la asemenea
distracţie...
Mi-a rămas întipărită în memorie acea după-amiază de
sărbătoare, când Tatoniţă a buchisit alfabicicletul,
fiindcă „maşina” lui a devenit mijlocul meu predilect de
locomoţie, câţiva ani mai târziu, după ce învăţasem şmecheria
să dau din cotonoage, învârtind pedalele, şi să privesc înainte,
pe drum, ca să nu cad în nas, cum păţeam la început, şi de
multe ori. Îmi lipseşte, recunosc, talentul de şofer, dar de când
am abslovit bicicletişcoala, nici că-i simt nevoia. N-o să
pretind acum, nici altă dată, că sunt sau că am fost vreun as al
acestui – până la urmă – sport, pentru că nu e cazul. Ba,
dacă îmi aduc bine aminte, am trecut examenul de mers pe bicicletă
ceva mai târziu decât majoritatea leatului meu. Totuşi, mă pot
lăuda că n-am băgat niciodată piciorul lateral, prin cadru, să
pedalez chinuit, dar vitejeşte; nici n-am pus bucile pe ţeava de
sus, într-o poziţie ce-l înţepenea pe curajos; nici n-am excelat
la sprijinirea cu mâinile pe coarne şi tălpile desculţe pe rama
pedalelor, aşa-numita postură „de-a-mpicioarelea”. Eu am ajuns
din şa direct la angrenaj, datorită înălţimii cu care m-a
înzestrat Cel-de-Sus. Şi am căzut din prea multă grijă să nu
cad, nu fiindcă aş fi fost adeptul vitezei. Şi dacă n-am călcat
cu bicicleta locuri visate, a fost din lene, nu din neîncredere în
forţele proprii. Atunci când am vrut, am bifat reuşita.
Poate s-ar cuveni să amintesc şi cea mai frumoasă plimbare pe
două roţi. Consider a fi fost una din august 1969, când am plecat
cu Nenea şi Nicu să vedem în Găeşti filmul Beckett
(ambele serii, cum scria pe afiş). Probabil că mă înşel. Va
trebui să mai caut în memorie, ceva-ceva se arată în depărtarea
amintirilor...
(HYPERION nr. 4/2018)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu