SALATA LUI TATA
Un critic şi literator, celebru prin cuminţenie în vremea
comunistă, dar trezit vajnic opozant peste noaptea de 22 decembrie
1989, analiza într-un text ţâfnos gusturile culinare ale
personajelor şi ale lui Marin Preda însuşi. Bucureştean
get-beget, publicist chiţibuşar şi prozator de factură fantastă,
respectivul se considera şi gurmand atoateştiutor, ironizând ceea
ce autorul născut în Siliştea-Gumeşti considera supremul deliciu
în materie de mâncare: mămăliga cu brânză şi ou, puiul fript,
gogoşile pufoase. Las deoparte amănuntul că în scrierile
orăşeanului nu prea se găsesc reţete sau descrieri de mese
copioase, elegante şi net superioare, ca să nu zic aristocratice;
subliniez doar că în judecarea scriselor cuiva provenit dintr-o
lume diferită este bine să ignori autorul, care poate fi un om
vulgar sau îţi displace ca persoană, cum era evident în cazul
invocat. Altfel, te trezeşti în plin ridicol, perorând tu,
sătulul, că înfometatul pripăşit la masă nu ştie ce-i tarta cu
fructe exotice şi nu apreciază sosul de gorgonzola ori alte
fineţuri gastronomice. Despre superficialitatea moftangiului român,
încălţat de-a doua generaţie, nu e cazul să vorbim...
Povestea asta m-a obsedat o vreme, fiind eu însumi băiat de la
ţară, şcolit într-un Bucureşti în care mai persistau cutume
culinare de aşa-zisă „tradiţie subţire” – în fapt
obiceiuri moştenite din perioada antebelică, adaptate „normelor
eticii şi echităţii socialiste”. Anii 1970, când am trăit în
capitală, par azi un vis frumos: încă se spera la bine, în ciuda
tot mai evidentei „strângeri de şurub”. Mulţi din generaţia
veche, foşti „ceva” la viaţa lor, se resemnaseră şi slujeau
„sistemul” în diferite feluri, extrăgând maximul de profit
posibil. Unii dintre „boieri”, scriitori şi intelectuali
socotiţi actualmente repere morale, colaborau cu sinistra Securitate
şi primeau plată pentru acţiuni, delaţiuni, minciuni. Arhivele
CNSAS, chiar aşa periate şi mistificate prin omisiune cum sunt,
scot la iveală nume dintre cele mai sonore când nu se aşteaptă
nimeni la vreo diversiune. Ce o fi împins „elitele” la
colaboraţionism, în afară de lunga tradiţie a turnării la Înalta
Poartă şi complexul caprei vecinului, cea cu coada pe sus? Probabil
nu mai sperau ca sistemul să cadă vreodată; şi-atunci de ce să
sufere precum „proşti” ca Paul Goma, român născut şi crescut
în partea de ţară cea mai obidită, fugărit şi refugiat până
în ziua de azi?
Fără să aibă vreo apetenţă culturală anume, aproape
neinteresat, ba chiar dispreţuind literatura propriu-zisă (nu pot
uita cum a băgat în foc trei cărţi de ficţiune care nu-mi
aparţineau, dibuite sub saltea, obişnuita ascunzătoare la
îndemână), tata avea însă convingerea fermă, exprimată fără
jenă, fără teamă şi fără să realizeze paradoxul că el însuşi
poseda carnet roşu: „Comuniştii ăştia nu apucă anul 2000”!
Şi nici măcar beat nu era când spunea asta, de la un timp beţia
fiind starea lui naturală. Îi plăceau unele cărţi de istorie,
citea Sportul popular, câteodată ziarele Scânteia
sau România liberă, cumpăra şi revista Sportul
ilustrat, deşi se tipărea într-o nuanţă maro, greu de
înţeles pentru mine, un copil oarecum precoce. Nu ştiu precis când
s-a lăsat înscris în PCR; probabil că în anul când
constatase că „nu i se dă” categoria maximă de salarizare,
câştigată cinstit, cu examen şi tevaturi birocratice povestite şi
răspovestite la ţuicăreală, de suficiente ori ca să mă
plictisească. În 1984, când intempestiv a murit, i-am găsit între
acte carnetul, însă n-am reuşit să-l răsfoiesc. Colegul lui de
serviciu, secretar de partid pe secţia „Mecanic-şef” a Fabricii
de frigidere mi l-a smuls din mână fără să-l pot opri. Avea
îndatorirea să-l recupereze, şi asta a făcut. Şi dacă n-a
susţinut înmormântarea cu bani şi mijloace tehnice greu
accesibile, măcar n-a pus piedici, când tot colectivul a venit la
bisericeasca slujbă. Oamenii erau credincioşi la fel de
convenţional-superficial cum erau şi comunişti, iar tata fusese un
tip glumeţ, extrem de popular în mediul său muncitoresc (plus un
remarcabil şi consecvent beţiv, calitate ce-mi lipseşte aproape cu
desăvârşire), drept care şeful lui direct, un inginer „de
comă”, cum se zice, a gestionat ceremonia funebră sub toate
aspectele materiale. Şi acesta era uimit de previziunea politică
emisă de tata, dar abia după 1989, când mi-a mărturisit, ruşinat,
că n-a crezut niciodată posibil aşa ceva, considerându-şi
subalternul un palavragiu, atâta tot.
Gospodăria noastră de la Cacova era una tipic rurală, de câmpie,
iar munca aspră constituia un fel de filosofie existenţială. Se
poate deduce că hrana o preparam din ceea ce se găsea, se creştea
sau – cu un termen mult folosit la noi în curte – se
agonisea: legume, cereale, păsări şi animale domestice
(sacrificate ritual ori banal, pentru masa zilnică), ouă, lapte,
brânză, fructe din pomii crescuţi la voia întâmplării etc.
Livadă am avut abia după colectivizare, când se dăduse dispoziţie
ca fiecare gospodar să planteze cel puţin 10 pruni de soi. Ai mei
au pus 20 (tuleu timpuriu, tuleu gras, agen, Anna Spath – pronunţat
anaşpet) şi rău n-au făcut: câteodată mă săturam doar
cu prune! Delicateţuri, adică prăjituri, nu ţin minte să fi
mâncat până când soră-mii, crescând, a început să-i placă a
le prepara. Cozonacul era principala noastră bucurie, poate fiindcă
îl vedeam doar la sărbătorile mari – Crăciun, Paşte, Moşii de
vară –, la nunţi sau alte evenimente fericite. Gogoşile veneau
ca răsplată după vreo săptămână de muncă sau rod al
bunăvoinţei mamei, a bunicii sau a Dadei, sora lui tata, care a
locuit cu noi în variate perioade ale vieţii sale nefericite.
„Izbânda” dulcegăriei depindea mereu de drojdie, făina,
zahărul, ouăle şi uleiul fiind scoase din culpă când se întâmpla
ca din coca pripit dospită să iasă nişte pancove bune de mâncat
imediat, a doua zi scorojindu-se. Ca să le mai poți mesteca aveai
nevoie de lapte. Din fericire, de lapte n-am dus niciodată lipsă.
Lapte de oaie, lapte de vacă... Îmi amintesc fără umbră de
regret că am alergat după oi încă de la 4-5 ani, iar la 8 sau 9
însoţeam ciobanul pe câmp, ajutându-l să le ţină încârduite
ori să le dea la strungă, îndemnându-le cu vocabula „Galig!
Galig!”. Cum începea mulsul, mă şi înfiinţam cu o cană la
pârleazul oborului şi primeam lichidul cald, spumos, dulce cum
numai laptele de oaie poate fi. La fel primeam şi când Maica mulgea
vaca; altă mâncare apoi nu-mi trebuia. Puiul fript pe jar la gura
cuptorului, înfipt în vergeaua sucalei, folosită ca frigare,
căpăta o aromă de negăsit la orice rotisor. Ficatul şi pipota ni
se împărţeau egal, mie şi sorei mele, şi n-am întâlnit
de-atunci încoace, în nicio bucată friptă, gustul dulce-amărui,
nuanţat de fum. De neuitat este şi savoarea zgrunţuroasă a
cubului de zahăr cu care m-a momit naşul de botez când mi-a tăiat
moţul, în martie 1959, înainte de lăsata secului pentru Postul
Mare, într-o zi cu zăpada mângâiată de soarele primăvăratic.
Am uitat însă – oare de ce? – gustul peştelui prins în verile
lungi dintre 1966-1971, când nu lipseam o zi de pe Neajlovul cel
alene curgător printre maluri înţesate de iarbă, paradisul
vieţuitoarelor din partea aceea de lume. Nu mi-a plăcut să-l
mănânc, deşi mă bucuram săltându-l din apa curată, cu undiţa
sau cu plasa. Cum toată copilăria am huzurit, muncit şi dormit la
grădina de legume, unde unchiul Tatoniţă era şeful – brigadier
i se zicea oficial –, nimic din ce se putea mânca acolo nu mi-a
fost interzis. Ardei gras, roşii, vinete prăjite, ceapă crudă,
gogoşari, pepeni verzi, pepeni galbeni, praz, morcovi, varză,
ridichi, castraveţi – ce-am lăsat la o parte? Poate cartofii
cocoliţi în spuză de jar, toamna!... Încă îl mai văd cu ochi
aburiţi pe nea Ion Olteanu, zis Cleaşcu, invalid de război, cu un
picior de lemn, pus paznic de noapte la „avutul colectivului” (pe
care îl subţia prin furt, vânzând legume pe furiş), cum rodea
până la cotor, cu coajă cu tot, ardeiul copt pe plită şi nămolit
în mujdei de usturoi nou, pisat din belşug într-un castronaş de
aluminiu...
Dar amintirea pe care nu vreau şi nu pot s-o fac scăpată printre
degetele uitării conţine amarul unei zile de septembrie, 1967, când
trebuia să fi păscut vaca la modul responsabil, cum cerea Taica,
întâi-stătătorul familiei noastre. Lăsat de capul meu „La
Grădină”, cum i se spunea locului, eu mă scăldasem toată
după-amiaza în Gligoru, balta cea mare formată de Neajlov pe
teritoriul Cacovei. Priponită sub o salcie, vaca mâncase bruma de
mohor adunată de mine şi trântită cu încrâncenată duioşie
dinainte-i. Băuse şi apă, dar seara burta ei era la fel de
sfrijită ca Muca lui Bolovan, cea mai subţire babă a satului. Nu
riscam să o vadă Taica în halul ăsta – noaptea aceea aş fi
dormit în pătul, cum păţeam deseori. Aşa că am instigat vita să
pască – şi cu ce poftă! – iarba grasă din marginea lacrei cu
ceapă de apă, care se culege toamna. Vaca se îndestula însă prea
lent, sub ultima geană a soarelui care sta şi tot sta să apună
peste liziera sălciilor de la Cărămizii, dincolo de satul ce-şi
trimitea semnele de adunare dinaintea mesei de seară. Mă scutura
disperarea că animalul nu se mai sătura, scăldatul mă storcise şi
îmi chiorăiau maţele subţiate de atâta bălăceală în gârlă.
Ce să fi mâncat? Am dibuit nişte roşii borşite de coapte ce
erau, şi mari că rupeau vrejurile. Din pământ am smuls o ceapă
sănătoasă, i-am curăţit rândul de foi murdare şi-am troznit-o
între dinţi. Pâinea o terminasem dinaintea amiezii. Să fac
mofturi? Nu făceam! Însă n-aveam pic de sare! Vă rog să
încercaţi combinaţia asta: roşii cu ceapă, nesărate! Puteţi
bodogăni, dar să nu mă înjuraţi dacă nu vă alunecă pe esofag.
Mie îmi stau în gât şi-acum!
Cât a trăit, Maica pregătea mâncarea pentru toţi. Nu mai ştiu
dacă era pricepută la bucătăreală ori sarcina îi revenea
conform împărţirii treburilor casnice. Pui fript, varză ori
fasole fierte în oală de lut, la focul din vatră sau afară, pe
plită, lapte crud, lapte bătut, cu untul scos la putinei – astea
le ţin minte ca „preparatele” ei culinare. De la mama nu reţin
chiar nimic, probabil fiindcă a mai trăit vreo trei ani după
Maica, şi nu prea în propria-i persoană. Nici Dada nu excela în
bucătărie; exceptând mămăliga – unde se situa printre cele mai
pricepute femei din sat –, nu făcea mare brânză. Odată s-a
întrecut pe sine: învăţată de verişoară-sa, Liniţa,
bucătăreasă dinainte de război la case mari în Bucureşti,
revenită acasă prin 1971, a moşmondit (cuvântul exprimă plastic
şi complet aptitudinile general gospodăreşti ale mătuşii) o
„salată de bé” (accentul este niţeluş fantezist,
neştiind cum să-l pun), adică de boeuf, vezi bine!... Taica
prepara şi el ceva, din porc: şuncă şi cârnaţi. Astea erau
privilegiul lui, ambele „specialităţi” afumate pe hornul din
tinda casei vechi, unde tradiţional funcţiona „bucătăria” la
vreme de ploaie, lapoviţă şi ninsoare. Ce gust aveau, nu ştiu,
fiindcă le drămuia cât mai mult, să ne ajungă tot anul, până
la Crăciunul următor.
Şi tata s-a îndeletnicit cu gătitul hranei, mai degrabă de
nevoie decât de plăcere, compensând moartea mamei. Dada se ocupa
de-ale casei după acea nenorocire ce şi-a lăsat asupră-ne
amprenta într-un fel pe care inima mea (nu şi raţiunea!) refuză
să-l recunoască. Am zis deja că mătuşa rezolva anemic treburile
curţii, inclusiv bucătăriseala, ceea ce l-a împins pe bietul şi
tot mai beţivul ei frate către a doua căsătorie, apoi spre a
treia, încheiate nedecis, vorba lui. Mâncarea „servită”
(alt cuvânt folosit de tata în surprinzătoare contexte, rostit cu
superioritate ironică, imposibil de redat) frecvent de el se chema
ghimaftoale. Ce era – sau din ce era făcută –, a rămas
un mister de nepătruns, ca pronia lui Dumnezeu. Şi la fel ţinea de
foame, fiindu-ne verbal pusă în străchini, mie şi
soră-mii, când ceream de mâncare înaintea orelor aproximative
pentru cele trei mese obişnuite. Spiritul de economie funcţiona
impecabil în deprinderile unui bărbat în toată firea, de aceeaşi
vârstă cu nenumitul critic şi literator, căruia cândva – după
ce-i lecturasem avid cărţile publicate, inclusiv un roman greu de
parcurs – i-am făcut gluma să-l consider un posibil tată,
deoarece se născuse tot în 1930. (Şocat, bătrânul holtei s-a
dezis imediat de asemenea „progenitură”; de unde am dedus că
fie n-are umor, fie am ratat poanta, mai probabilă fiind a doua
ipoteză.)
A rămas în folclorul familiei – şi vreau să o perpetuez –
preţuirea lui tata pentru nişte cârnaţi de porc, pregătiţi cu
migală de mine şi de soră-mea după reţeta Sandei Marin, găsită
într-un almanah. I-am terfelit în untură, i-am asezonat cu
murături de putină şi i-am răstignit lângă o cucernică
mămăligă învârtită de Dada, la un Crăciun, prin 1978 sau 1979.
Mâncaserăm pe cinste, iar tata se lăsase pe-o pernă, răsucind
ţigara ce urma să o fumeze afară, caznă deprinsă de când
amândoi copiii săi ne-am opus vehement tratamentului involuntar cu
mahoarcă (uite-ne şi protocroni ai legilor anti-fumat!). Întrebat
cum sunt cârnaţii, el a zis mulţumit:
– E buni, da' nu e economici, taică!
Imbatabil, aproape maestru, tata se dovedea la încropirea salatei
de primăvară. Cum răsărea ceapa de arpagic şi ridica frunze
cărnoase ce puteau fi rupte fără să deranjeze creşterea legumei,
tata se apleca pe lângă răzoare şi culegea cam o mână zdravănă
de tuburi mustoase, cu iz înţepător şi iute, bineştiut de
oricine. Le spăla cam de formă şi, scoţând briceagul cu prăsele
în formă de peşte – folosit, între altele, şi la retezarea
celor douăzeci de unghii –, toca frunzele nu foarte mărunt –
dar nici în patru, ca verişoară-sa, Pârloaga –, şi nu înainte
să dezinfecteze cu ţuică versatila-i brişcă. Peste tocătura din
castronul emailat punea sare, oţet şi ulei de floarea soarelui, din
acel ordinar, ce se găsea pe-atunci în comerţul socialist. Salata
„servea” drept garnitură la omletă, din câte ouă se nimerea,
musai convinsă cu untură de porc, uleiul stricându-i fasonul.
Astea două feluri de mâncare ştia tata să gătească şi
niciodată n-am simţit dezgust pentru ele, nici măcar în scurtele
interludii de ceartă cu genitorele care îşi „ducea
crucea, aşa cum putea”, conform exprimării dumnealui.
Ani după ani am ostenit să pregătesc şi eu asemenea salată. Nu
i-am dibuit secretul, nu i-am pritocit deliciul, nu i-am distilat
suculenţa. Pesemne fiindcă n-am briceag cu prăsele în formă de
peşte, iar pe al tatălui l-am pierdut, ca un căscat ce sunt!...
(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu