Se afișează postările cu eticheta București. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta București. Afișați toate postările

sâmbătă, 21 martie 2026

PROZA LUNII MARTIE 2026

Nu pot fi ca voi

(Cîrjanca)

    Zilele trecute am aflat că a murit Mioara Cîrjan, fostă colegă de școală generală la Morteni, în clasa paralelă, A. Prima reacție stîrnită de trista știre a consemnat un zîmbet, pe care mi-l imaginez amărui și tandru. Amărui – fiindcă un om de-o vîrstă cu mine s-a dus în altă lume; tandru – deoarece mi-am reamintit iubirea ciudată pentru Mioara, pe care am avut iluzia că o trăiesc în două sau trei împrejurări din prima jumătate a anului 1974...

    Era fata unor oameni simpli și cuviincioși, care locuiau într-o casă cu două camere și-o tindă, la marginea Mortenilor. Curtea le era străjuită de zarzări, iar la poartă un nuc uriaș umbrea băncuța de lemn – la noi se spune pat – pe care se adunau seara copiii vecinilor și noaptea stafiile iubirilor uitate. De acolo se vedea cîmpia întinsă pînă la Pădurea Statului, iar drumul oarecum pietruit ducea la Teiu. Zic oarecum, fiindcă pietrișul insuficient de pe ulițele comunale nu înlăturase gropile ce se umpleau cu apă și noroi toamna și primăvara, iar praful zilelor de vară plutea peste salcîmi și zarzări, peste case și acareturi, chiar și cînd adia o pală de vînt. Părinții Mioarei lucrau la CAP în anii aceia, 1967-1974, cînd eram noi elevi. Nea Vasile „funcționa ca șef de atelaj”, cum rîdeau unii de alții sătenii obligați de împrejurări să se adapteze muncilor de tot felul, mai toți fiind căruțași. Țața Niculina, ca restul femeilor, mergea la sapă și la activități ce nu solicitau efort fizic pînă la epuizare. Aveau și un băiat, Tudorică, mai mic decît sora lui cu trei ani. Habar n-am ce s-a ales de el, ultimele știri – difuzate de gura satului – spuneau că, după anul 2000, ar fi plecat la muncă în străinătate, ca mulți dintre cei rămași fără loc de muncă. Nu la fel procedase Mioara, deși ea putea să prindă repede microbuzul fără iluzii al muncii „afară”... Dar ea nu era și „nițeluș curvă”, cum ar fi zis țața Ioana, mama verilor mei, Nenea, Nicu și Ment, dusă de-un sfert de secol în lumea celor care stau drepți în morminte...

    Patru ani, cît ne-am chinuit prin clasele V-VIII, Mioara n-a ieșit în evidență cu nimic. Eu, unul, nu-mi amintesc nicio întîmplare cu ea, nicio vorbă a ei, niciun gest din acelea care se întipăresc pe retină. Și spun asta nu din perspectiva jumătății de veac trecute, perioadă ce-ar justifica din prea plin uitarea; vorbesc din borna zilei – sau mai precis a serii – de 1 ianuarie 1974, cînd m-am îndrăgostit brusc și sufocant de Mioara. Elevă de școală generală, era de statură potrivită, nițel băiețoasă și deloc miorlăită, cum ne plăcea nouă, băieților, să rîdem de fete. Avea ochi albaștri, o nuanță foarte închisă, aproape ultramarin, poate cu striații căprui, poate verzi, poate negre, poate altcumva – am uitat după atîția ani și nu vreau să fabulez. Părul castaniu-decolorat, spre cenușiu, nu impresiona prin bogăție, ci completa – să zic așa – insignifianța trupului. Nici pielea nu strălucea, fiindcă nu era albă – cum te-ai fi așteptat la cineva cu ochi albaștri –, ci bej-deschis-gălbuie, mai apropiată de maroniu vara, cînd se bronza la soare. Per total, o fată ca oricare, nici frumoasă, nici deșteaptă – notele ei fiind 6 și 7, rar cîte un 8 și mai des 5, de trecere sau de mila vreunui profesor care ținea cont de starea familiei, nedorind să pună o greutate suplimentară pe umerii părinților.

    În 1971 am terminat clasa a VIII-a și-am plecat la liceu în București. Am revenit acasă în vacanțe și-n cursul trimestrelor de cîte ori am putut. Dorul de sat mă făcea să fac prostii, absențele de la școală nefiind cele mai mici. Primul an am locuit „în gazdă” la o familie din mahalaua Giurgiului, aproape de Drumul Găzarului, unde acum se găsește un cartier de blocuri „edificat” (verbul epocii!) în deceniul opt (am făcut niște zile de „practică” înlăturînd molozul caselor demolate pe acolo). Anul următor am primit un loc în internatul Grupului școlar „Iosif Rangheț”, situat la colțul dintre strada Gheorghe Șincai și Bulevardul Dimitrie Cantemir, vizavi de intrarea în Parcul Tineretului de azi (pe atunci se numea Cocioc). Tratat la fel ca orice muncitor de viitoare nădejde, pornit să construiască socialismul, dormeam vreo 20 în cameră, dar nu în paturi suprapuse, cum am împăr(ă)țit (sic!) în armată. Apoi, în ultimii trei ani, am hălăduit – acesta e verbul corect – la Hotel NEFA, blocul de nefamiliști al IDEB, unde elevii Liceului Industrial Energetic născuți în provincie – cazați cîte trei în cameră – erau liberi să facă orice în timpul cînd nu mergeau la ore. Acolo m-am simțit mai bine decît acasă, iar dacă aș fi știut să mă învîrt de-un loc de muncă la întreprinderea tutelară ori să găbuiesc altă sursă de venituri, puteam să locuiesc încă vreo cîțiva ani, desăvîrșindu-mi integrarea în lumea capitalei. Lume care – fie vorba-ntre noi – mă ispitea în multe și variate feluri, cel literar situîndu-se la vîrf. Dar casa de acasă nu mă lăsa, și nu puteam să mă rup, așa că toată acea perioadă – 1971-1980 – m-am întors mereu, învins și contrariat, fiindcă nu pricepeam ce mi se întîmplă. Sau nu voiam?

    Voiam să fiu la fel ca băieții din sat, colegi de clasă sau rude, și jucam cu ei fotbal și tenis, și mergeam la muncă, zilieri pe la IAS-urile din zonă care ne plăteau cu suma minimă, după tergiversări de-o vară, și mergeam la nunți și alte petreceri, unde beam diverse lichide alcoolice, vomitînd la excese. N-am deprins melicul fumatului, poate din cauză că, începînd cu 1972, am cultivat tutun cu familia vreo 7 ani, pentru „zile-muncă” la CAP, și-am înghițit atîta amărală, că nici pînă azi n-am uitat-o. Și am pufăit doar așa, de moft sau de prosteală, fără să simt nevoia inhalării fumului. Voiam să fiu ca băieții din sat, dar simțeam că nu sunt! Nu vorbesc aici de orientarea sexuală, sînt banal de heterosexual; vorbesc de preocuprile zise intelectuale, altele decît ale consătenilor. Și ei simțeau la fel, ba chiar știau mai bine decît mine că eram deosebit – cum mi-a mărturisit nu demult fratele meu de cruce, botezat în aceeași apă. Citeam cărți grele, nu fleacuri și scriam de zor povestiri și fragmente de roman, visam să debutez și, cu textele mele, cîștigasem atenția profesoarei de română, a bibliotecarei și a cîtorva colegi de liceu, amatori de literatură. Cum nu știam deloc amănunte despre viața literară în vremea comunistă, credeam că e suficient să trimiți „capodopera” unor publicații – reviste sau edituri – și gata! Lectura romanului Martin Eden mă iluzionase că e posibil, e simplu, trebuie doar să scrii și să insiști. Dar insistența nu-mi este înscrisă în ADN...

    Așa că oricît m-aș fi străduit, din 1973 (sau poate din vara lui 1972, cînd murise mama) nu mai puteam fi precum băieții din sat. Drept care am ieșit la joc, la horele tradiționale, cam la vreo doi ani după ce leatul meu se afirmase învîrtind fetele, în Poiană ori la Căminul Cultural, pe la nunți sau baluri, unde lăutarii ne agitau picioarele. Abia în vacanța de iarnă cuvenită anului trei de studiu am erupt, pur și simplu, jucînd la fiecare ocazie de parcă ținteam să intru în ansamblul dedicat, pendinte de-o Casă de cultură, cum erau multe în epocă. Și asta în ciuda faptului că nu aveam cine știe ce talent la țopăit; ba, dimpotrivă! Transcriu cîteva pasaje din caietele pretențios numite Jurnal – în fapt o suită de însemnări fără valoare, documentînd poate mentalitatea unei epoci:


        Marți, 1 ianuarie 1974

Am dormit pînă la 8. Apoi am fost la Ionel. Dans cu Nina, sora lui mijlocie. Am impresia că e cam atrasă de mine. Nu e rea legătura. Păcat că am plecat de la 11,30. Poate... Am plecat pentru că fratele începuse cu băutura. Iar eu aș vrea să pot să nu beau pînă hăt-încolo. Totuși, beau. Nu mult. Cîteva picături. Să văd.

Ciudate sînt întîmplările vieții! Puteam să-mi închipui eu la ora 5 după amiază ce voi face seara și noaptea? Bineînțeles că nu! Iată ce s-a întîmplat.

Urmăream la televizor Anul sportiv 1973. M-a strigat la poartă Viorica. Venea de la horă de la Morteni și era singură. Nu știa cum să se justifice acasă. Voia să merg cu ea și să spunem alor ei că am venit amîndoi de la Morteni, și eu, avînd treabă cu fratele ei, am adus-o pînă acasă. Dar fratele nu era acasă și explicația n-a fost necesară. I-a părut rău că m-a luat degeaba. Nu face nimic, i-am zis. În orice caz, Viorica e o parteneră de discuție ideală; vrea să urmeze facultatea de literatură sau un institut. Îmi place de ea, din toate vederile.

Am mîncat și apoi am plecat la bal, la Morteni. Întîi, am trecut pe la Nenea. Merge? Nu merge. Cum o să meargă!? Intru la Ionel, pentru a vedea dacă el, Nina ori Micuța, sora cea mică, merg la bal. El nu, dar ele da. Însă a mers și mama lor, gardiană de serviciu!!! Le-am dus de braț. Nina a făcut niște aluzii străvezii la cei care se duc la bal cu cineva, apoi uită de acest cineva și se întorc cu altcineva. Adică eu, să nu le las. Mă rog. Nu le-aș fi lăsat (cum s-a întîmplat), dacă ele nu erau așa de reci și distante. Micuța e mai mică, mai retrasă, parcă umilită pe lîngă Nina. Blondă cu ochi negri, Micuța adoră dansul modern, nu prea joacă din celelalte. Nina: ochi verzui, păr blond, înaltă, împlinită, doar sînii mici în comparație cu trupul. Am dansat de cîteva ori. Stă la distanță, nu permite apropieri. Nina are un temperament prea rece. Nu-mi place. Asta m-a determinat să caut pe alta. Totuși am făcut impresie cînd am intrat în sala căminului cu două fete odată. Nicu lui Velea a fost refuzat categoric de Nina. Nu fiindcă era el beat. Poate că Nina aștepta ceva de la mine. Dar eu n-am ce să-i ofer.

(Se întîmplă, în general, acest fenomen: un băiat (sau o fată) iubește o fată (sau un băiat). Nu contează cum: mai mult sau mai puțin. Principalul e că iubește. Dar cel (cea) iubit(ă) iubește pe altcineva. Fuge de cel (cea) care îl (o) iubește. Vede însă că cel (cea) pe care vrea să-l (s-o) iubească, iubește la rîndu-i pe altcineva. Fiecare participant la această combinație suferă, iubește și în același timp urăște. Suferă și este gelos pe cel (cea) pe care iubirea lui îl (o) iubește; urăște pe acel (acea) de care e iubit (bineînțeles, îi este nesuferit(ă)). Așa se formează uneori un lanț al iubirii și al urii, în care fiecare participant dobîndește și pierde ceva. Deseori se întîmplă ca lanțul să se închidă, dar totdeauna e un lanț.) (de ilustrat într-o nuvelă) (Ce bine ar fi ca să se întoarcă fiecare în așa fel încît nimeni să nu sufere! Dar nu poți rezista sentimentelor. Aproape toate: iubire, ură, pasiune, gelozie. Dacă omul nu ar fi cum este, nu s-ar mai numi (sau n-ar mai fi) om!)

(Notă din 2026: Doamne, ce reflecții deștepte făceam la nici 18 ani, nu-i așa? Nici Vargas Llosa n-ar fi scris ceva mai alambicat!)(Sic!)

Am intrat în sala căminului. Pînă au venit muzicanții (vioară, țambal, acordeon) am stat de vorbă. Au venit mai mulți de la noi, din Cacova. A început hora mare. Cele două fete, Nina și Micuța, mi-au zis să dezbrăcăm paltoanele. Mama lor a făcut pe garderoba. Apoi, tot fetele m-au luat să ne prindem în horă. Eu nu prea voiam. Nici nu știam și... În fond, n-aveam alt motiv de a nu juca decît că nu știam. Vrînd, nevrînd, m-am prins. Și prins în horă: trebuia să joc! Și-am jucat. Dar mi s-a părut groaznic de lungă. Nu se mai termina? Ba da, s-a terminat. Apoi nu știu ce m-a apucat. În afară de cîteva hore, nu am mai lipsit de la niciuna. Nu le învățasem. Dar am simțit deodată că știu să joc, că trebuie să joc, că am nevoie să joc. Nina și Micuța nu voiau să joace des. Au rămas deseori pe margine. Eu am intrat printre ai mei. Și-am jucat! Sîrbele mi-au plăcut cel mai mult, pentru că puteam juca repede și nu după o regulă anume. Splendid. Și apoi dansul. O plăcere. Aceasta e singura cale de a intra între fete și în relații cu ele. E singura cale. Bine că am descoperit-o. De acum joc și joc. Horele nu-mi vor lipsi. Trebuie că voi găsi și fata care mă va iubi. Era aproape să o și găsesc. Dar mai încolo voi scrie.

Dansul e plăcerea mea. Nina mi-a fost parteneră prima dată. Dar nu se lipea de mine și eu aveam cruntă nevoie de a simți la piept doi sîni puternici, de a înlănțui un mijloc, de a-mi strecura piciorul între picioarele unei fete. Nina a refuzat. Nici nu vreau să mai am de-a face cu ea.

Prima care mi-a împlinit dorința a fost Florica, nepoata lui nea Ioniță Vărzaru. Ochi albaștri, păr aproape negru, destul de bine făcută la picioare, dar nu îndeajuns la sîni. Un timp mi-a fost teamă că nu am să mă schimb deloc de lîngă ea. Am dansat mult împreună. Am trecut apoi la altele. Nu le mai țin minte la rînd. Le voi descrie.

Cea mai fragedă s-a arătat a fi o fată numită Georgeta. Extraordinar de fragedă. Ochi și păr negre, nas săltat de vîrf în sus, obraznic și în același timp ispititor. Gură rotundă, picioarele în formare, nu tocmai perfecte. Dar extraordinar de fragedă.

Apoi Lonica, sora lui Tică. Plină la mijloc, bine, foarte bine făcută, ochi și păr castanii. Nu prea s-a lipit. I-am cerut să mă învețe să dansez și eu bine. Am revenit la ea de mai multe ori sub acest pretext. Îmi plăcea să o țin în brațe. Cred că o voi mai ține. Ca și pe celelalte, probabil.

Stana. Blondă, ochi albaștri. Nu prea împlinită, dar la față foarte frumoasă. Preocupată mult (?) de învățătură, Stana nu a fost prea „lipibilă”... (Notă din 2026: Ce cuvînt am inventat atunci: lipibilă! Redactorul de text o să mi-l lase?)

Jenica. Ochi extraordinar de negri. Părul la fel. Sînii foarte obraznici, poate cei mai tari dintre toate fetele. A dansat mai tot timpul cu Tică, prietenul meu. Nu zic, mi-ar fi plăcut enorm să fiu eu cu ea. Dar nu-mi pare rău că n-am fost și nici nu-l invidiez pe Tică; motivul îmi lipsește. De ce m-a privit de multe ori Jenica prelung, ciudat de voluptuos, cuceritor? Nu știu. Am simțit că amețesc privind în ochii ei. O fi vreo vrăjitoare? Am dansat cu ea, dar nu mi-a spus și nici n-am întrebat-o. Am dansat și modern după o melodie hîrîită de un magnetofon. Jenica m-a privit și atunci la fel; nu am să aflu niciodată de ce? Apropo de dans modern: mulți inși am dansat așa, puțini au știut. Poate că unii, mai ales mortenarii, doreau să fie și ei deosebiți în ochii lumii. Nu jucau deloc populare. Se maimuțăreau ca noi, care știam. Să dansezi și de alea, și de alea. E perfect atunci. Nu ești disprețuit în niciun fel de lume. Lume...

Am mai dansat și cu alte fete, dar puțin. Viorica lui Oane (șatenă, ochi căprui, trup perfect) a avut un succes mare. Abia apuca să danseze două măsuri cu un băiat, că era zburată de altul. La o horă, alături de ea fiind, îmi zicea într-una că îi cad pantalonii. Și-i sălta, iar scăpau; am rîs de ne-am spart...

Cu cine am mai dansat? Nu rețin bine. Fiindcă a fost una: Mioara. Cum a fost?

Apucasem la o sîrbă alături de o fată care mi se părea cunoscută, dar nu știam de unde. Părea că e cu un băiat, dar n-am avut certitudinea. Sîrba era grozav de încinsă. Transpirasem colosal. (De fapt, toată noaptea am fost transpirat.) Nu mai aveam chef de joc și am invitat-o la dans. A acceptat. S-a lipit de mine și deodată am simțit că mă umple de plăcere. Un trup cu toate calitățile. Picioare pline, rotunde; cu cîtă poftă mi se ducea genunchiul între ele!!! Sînii potriviți, poate puțin mari, mă împungeau, iar părul castaniu spre blond mi se lipea ud de obraz. Ochii albaștri – foarte închis albastrul lor! – mă priveau cu... Cu ce? Mirare? Dorință? Uimire? Plăcere? Adorație? Toate la un loc? Ori cîteva? Nu pot să mă pronunț. Cert este că mi-a plăcut mult de tot fata. Am întrebat-o cine e și de unde. Culmea! Era fosta mea colegă de la clasa paralelă, Cîrjan Mioara, fata unuia, Vasile al lui Nirlă din Margine! Mă cunoștea, deși nu ne văzuserăm de doi ani jumătate! Deci, dacă mă ținea minte, înseamnă că am avut un loc în inima ei. Îl mai am? Tot ce se poate. Dintre toate fetele, ea mi-a intrat direct în suflet. Păcat că a fost nevoită să plece dimineața la Târgoviște, unde lucrează la Romlux. Și nici adresa nu i-am cerut-o. N-am avut cum, n-am avut ocazia. Îmi pare rău. Dar nimic nu e pierdut. Pot recupera multe. Mai ales acum...


    N-am modificat frazeologia din fragmentul citat, doar cîteva nume proprii le-am schimbat, lesne de înțeles de ce. Mi se întîmplase și mie acel fenomen definit în limbajul satului cu propoziția: „a ieșit prima dată la horă”! Asta putea fi interpretat și că dădeam semne de ieșire din adolescență, pasul iminent fiind împerecherea cu o fată sau cu o femeie mai bătrîioară, dedată la păcate sau versată în „ruperea aței” băieților înfierbîntați de patimi... La noi în sat se cunoștea o astfel de muiere, însă mie nu-mi trecea prin minte și nu-mi colcăia sămînța să umblu după asemenea exemplar feminin. Voiam o iubire pură, dacă se poate cu o fată inteligentă care îmi înțelege pasiunea și-mi citește literatura. Dar puritatea rar se împerechează cu vulgaritatea actului sexual, nu? Și pentru operațiunea de rupere a aței s-a nimerit să fie o poetă mai în vîrstă decît mine cu 20 de ani. Ne-am cunoscut la cenaclul literar „Ienăchiță Văcărescu”, ale cărui ședințe se țineau săptămînal în sala unui club al Cooperației meșteșugărești, pe strada cu numele poetului, situată în spatele Dealului Patriarhiei, sub Palatul Marii Adunări Naționale. Acolo am onorat publicul (n-aș zice am debutat, deoarece mai citisem unor colegi de clasă!) cu prima povestire, în primăvara lui 1974, urmată de alte cîteva, lunile următoare. Proza mea de inspirație rurală, viguroasă și mustoasă, a plăcut mult bărbaților prezenți, mai toți cu slujbe de funcționari sau profesori, unul sau doi membri ai Uniunii Scriitorilor. (Ulterior, prin 1978-1982, au venit mai mulți scriitori profesioniști, aduși de blajinul poet Florin Mugur, desemnat împotriva voinței sale responsabil de cenaclu – faptul că locuia în apropiere i-a adus osînda!) Și poetesele au apreciat prima proză, iar una dintre ele, o brunetă cu ochi de catifea neagră, mimînd orgasmul planetar, m-a dezvirginat într-o noapte de aprilie, neobișnuit de călduroasă. Căldura, cred, o determinase pe înfocata cu părul vîlvoi să lase deschisă fereastra de la etajul doi al unei case de pe Calea Văcărești, deasupra liniei de curent ce alimenta tramvaiele. Greața inerentă acelei prime nopți am asociat-o cu darnica poetă, pe care – cu naivitatea adolescentului acneic – o consideram babă. O vreme am și refuzat instinctiv apropierea de ea, în ședințele de la cenaclu, ca și în șuetele de după, ținute în salonul unui restaurant sau la masa vreunei taverne. Ajungeam la cîrciumi cu alde Octav Berindei, cel veșnic revoltat că i se refuză tipărirea primului volum de poezii, după ce cîștigase Concursul național de debut; cu Ticu Ionescu, absolventul de filosofie care lucra în turism, sfătuitorul meu în ale vieții nu neapărat literare (el m-a consiliat să învăț o meserie, că din scris nu se poate trăi, dacă nu mănînci căcat de partid); cu voluminosul C.D. Duică, ajuns șomer după ce părăsise Bucureștii (și-un post în Consiliul Culturii) pentru baștina Tîrgu-Jiu, luînd în serios îndemnul lui Ceaușescu de întoarcere la vatră și lămurindu-se repede de păcăleală; cu abisalul Vasile Andronache, cel cu frunte de poet romantic, încă nedebutat la 40 de ani; și cu blajinul Nicolae Dumitrescu, maistru la uzinele „23 August”, care mi-a dedicat o epigramă la citirea unei proze cu niște bețivi... Colegul meu de bancă și prieten, Tomiță Stoicuț, era condiționat de părinți să ajungă la o anumită oră acasă, în Giulești, iar Romulus Brâncoveanu a apărut mai tîrziu la asemenea simpozioane. Inevitabil, s-a întîmplat destul de repede să cedez a doua oară ispitelor poetei cu 20 de ani mai în vîrstă decît mine, după care am căpătat un fel de abonament, ce a funcționat cam pînă la plecarea în armată. Ședințele din acele zile – rareori eram chemat și nopțile – mi se taxau corespunzător: de fiecare dată trebuia să citesc o proză viguroasă și să las manuscrisul pe masa de machiaj a poetei, al cărei nume mă prefac a-l fi uitat... Iar cînd nu aveam ceva scris, musai să povestesc!

    Gîndul meu bun, ca și iubirea – sau ceea ce consideram atunci a fi iubire – se învîrteau în jurul altei fete din Morteni: Crina, tot de vîrsta mea, tot colegă în clasa paralelă și tot elevă la liceu, ca și mine (au intrat la liceu în 1971 doar trei sau patru copii din cei vreo 60 de mortenari născuți în 1956). Crina era în Pitești, ne vedeam în vacanțe, ne scriam uneori, ne căutam cu teamă, știindu-ne inflexibili în opțiuni, idei, păreri și teorii. Și așteptam. Nu prea înțelegeam ce așteptam, discuțiile noastre fiind cîteodată atît de confuze, încît era firesc să căutăm și alte suflete înțelegătoare – nu cunoșteam sintagma „suflet-pereche”. Eu, firește, am căutat-o pe Mioara, tocmai la Târgoviște, unde nu fusesem niciodată pînă atunci și nici nu aveam să mai ajung pînă în octombrie 1978. Mi-a fost călăuză prietenul Tică. El se cuplase cu Jenica, fata mai mare decît noi cu doi ani, al cărei loc de muncă era tot la Romlux, fabrica de becuri ce strînsese o diversitate de femei, calificate la școala de ucenici sau direct la secția fără multă trebuință de carte – ca să împachetezi un bec era suficient să știi a citi... Tică era elev în anul ultim la Școala profesională de electricieni CFR, situată în Giulești. Mergea la Târgoviște cu trenul, avea permis gratuit. Deși eram amîndoi în București, ne întîlneam rar, avînd fiecare alte preocupări de timp liber. Atunci cînd ne-am revăzut, pe întîi februarie 1974, mi-a mărturisit că nu știe cum să scape de Jenica, dar tot merge la ea pentru... Pricepeam, nu-i așa? Sigur, pricep, am zis, deși nu pricepeam, încă nu... debutasem în cenaclu! Firește că l-am întrebat dacă a văzut-o pe Mioara, iar el s-a distrat, ironizîndu-mă că vreau să... Dar – de ce nu!? A promis că se interesează la Jenica, iar după cîteva zile m-a căutat la liceu și m-a îndemnat să mă pregătesc, duminica următoare mergem împreună la Târgoviște...

    Am fost. S-a nimerit o zi cețoasă, friguroasă, fără vînt. Orașul capitală de județ mi s-a părut murdar și urît. Combinatul de oțeluri speciale, în construcție, umpluse urbea de poluare și avea să o țină așa pînă după anul 2000, cînd l-a cumpărat o firmă rusească, l-a dezmembrat și l-a mutat în Siberia. N-am reținut nimic din cele văzute atunci. Toată atenția mea fusese centrată pe Mioara. Iar ea mă întîmpinase destul de rece și cumva expeditiv. Și nu înțelegeam de ce – Tică mă asigurase că Jenica stabilise detaliile întîlnirii, ce nu se putea încheia – și pentru mine – decît în patul căminului de nefamiliste, unde locuiau mortenarele noastre... Dar n-a fost deloc așa. Mioara n-a trădat bucurie, nici prea multă încîntare că mă vede. M-a invitat într-o cameră de la parterul blocului-cămin (asemănător cu cel în care locuiam eu la București), unde părea să fie sală de mese, cu mobilă adecvată servitului mîncării, însă fără dulapuri cu veselă, fără aragaz ori alte piese de bucătărie. Doar mese și băncuțe de lemn, iar pe lîngă ferestre un calorifer din țevi sudate, vopsit maro.

    Două ore am stat acolo ca pe țepi. Nu mai știu exact ce-am discutat cu Mioara, caietul meu de „Jurnal” nu consemnează nimic, decît faptul că am fost la Târgoviște. Însă n-am uitat esența: că Mioara nu putea să aibă o relație serioasă cu mine, fiind ceva prea neprevăzut, prea de necrezut și, mai ales, prea fără viitor. Pentru că eu eram încă elev, mai aveam de învățat cel puțin doi ani și jumătate, apoi armata, poate facultatea... Iar ea împlinea 18 ani în vară, avea deja serviciu, cîștiga binișor, îi ajungea să trăiască la oraș, acasă nu se întoarce, tot ce speră e să avanseze în meserie la un post mai bun, mai bine plătit și... Să mă mărit neapărat!... Da, chiar așa a zis! Iar cînd a pronunțat cuvintele care defineau o situație ce-mi era perfect necunoscută ca implicații, răspunderi și necazuri, Mioara m-a privit întrebător, mijindu-și pleoapele și țuguind buzele ei roșii, pe care le scutise de mîzgăleala vreunui ruj. Masa dintre noi mă împiedica să o iau în brațe, să o sărut eventual. Frigul, drumul cu trenul și camera improprie uciseseră în mine orice tensiune erotică, iar severitatea fetei mă blocase aproape complet. Nu știam cum să plec, și nu știam încotro, în afară de gară, unde nu mă interesasem de tren pentru întoarcere. Am avut, totuși, atîta minte să nu o contrariez pe Mioara, am aprobat tot ce spunea și i-am ținut prelegerea la care meditasem în zilele trecute de cînd aflasem că ne vom întîlni: i-am vorbit despre dragoste, despre singurătatea mea în București, despre dansul din noaptea de întîi ianuarie, despre multe alte chestii ce mi s-au șters din memorie... Și-am încheiat măreț, invitînd-o să chibzuiască dacă nu cumva pot fi bărbatul pe care și-l visează soț legitim sau iubit adevărat – și să țină cont că eu pot abandona liceul la sfîrșitul anului III și pot să mă angajez la orice fabrică sau întreprindere, unde este nevoie de electricieni. Și alte chestii din categoria fantasmelor, la care mă pricepeam destul de bine încă de pe-atunci... I-am propus să ne vedem în zilele de Paști, cînd vom fi amîndoi la Morteni și ne vom întîlni la horă sau bal...

Asta dacă nu te întîlnești cu Crina! – a rîs ea într-un fel pe care nu l-am uitat niciodată: buzele deschise larg, dinții ușor depărtați și nițel ieșiți, iar mica strungăreață din falca de sus – un supliment ca o promisiune ambiguă, niciodată împlinită.

Pe un ton ce mi s-a părut neutru – dar sigur nu era! –, Mioara a pronunțat numele fetei pe care eu credeam că o iubesc (și uite, acum aflam că tot satul credea asta!): Crina, tot morteneancă, tot de vîrsta mea, însă elevă de liceu, nu muncitoare în vreo fabrică pe bandă sau la croitorie, ca aproape tot restul colegelor noastre...

Pînă la București am înghițit boroghina acelei întrevederi, mai amară decît frunzele tutunului înșirat pe sfori și pus la uscat vara trecută. Tică era vesel, ca tot masculul după o partidă de sex, și nu i-a trecut prin minte să mă întrebe cum a decurs „bușeala” (așa zicea el actului respectiv). Poate aflase de la Jenica, poate nu-l interesa, poate era delicat și evita chestiunea. Oricum, i-am mulțumit la despărțire, în Gara de Nord, și-a rămas că ne revedem curînd, să stabilim alte aventuri... Dar n-am repetat nici „aventurile”, nici nu ne-am reîntîlnit în capitală, ci acasă, în Cacova, de Paște. Unde n-a prea fost timp de discuții sau explicații, el fiind cu ochii după Jenica, iar eu după Crina, fata pe care credeam că o iubesc. Mioara nici nu venise acasă, n-a apărut la hore sau bal. Abordat undeva, în Poiană, în ziua cînd se ținea „campionatul de spart ouă roșii” (manifestarea ce-a scos, cît de cît, Mortenii din anonimat), Tudorică, fratele ei, un băiat cam zbanghiu, mi-a aruncat peste umăr: „Ce te interesează pe tine de soră-mea?”, și a zburat mai departe, pe drumul unde se hîrjonea cu gașca. N-am insistat. Și-apoi am văzut-o pe Crina, pe fata de care mă credeam îndrăgostit. Și-am discutat multe împreună, și mi s-a părut suficient pentru cele trei zile de vacanță (ziua de luni după Paște, nu era liberă; mi-am luat-o eu, lipsind de la școală). Dar de ce mă ardea o nevoie interioară, necunoscută și nedureroasă, stresantă și continuă?

M-am lămurit în acea primăvară, după cîteva ședințe de terapie ...narativă cu poeta brunetă, cea cu ochi de catifea neagră – căreia trebuia să-i spun cîte o poveste sau mai multe, dacă nu aveam un text pregătit! Cine a scris că poveștile s-au născut de frica de întuneric și au proliferat din nevoia solidarității? Pesemne că individul acela n-a citit 1001 de nopți, sau a înțeles altceva... Ori poate am trăit eu experiențe care m-au condus la concluzii greșite? E posibil, nu zic ba. Dar ce dulci au fost acele experiențe! Cum aș putea să le țin doar pentru mine, chiar dacă suspiciunea minciunii și/sau a fantasmagoriei va pluti în jurul paginilor virtuale, tipărite aici?!

Pe Tică l-am văzut în treacăt, fără să discutăm despre ce putem face mai departe cu Târgoviștea. Cred că atunci a reușit să scape de Jenica, a cărei patimă îl încurca, după cum mi-a mărturisit mai tîrziu. Și era normal pentru cel mai frumos bărbat al generației noastre: atîtea fete alergau după el, că nu mai prididea cu planificarea ...bușelilor! Drept care, văzîndu-mă cam singuratic într-o perioadă, mi-a pasat mie sarcina să întîlnesc diverse ...ciudățenii, de care el se ferea din răsputeri: fete cu iluzii de vedete, cititoare de cărți în mai multe volume, psihopate, alungate de iubiți măgari fără sentiment la inimă etc. Iar după terminarea armatei, Tică mi-a aranjat o petrecere de primire, greu de uitat. Însă atunci, în primăvara lui 1974, cînd practicam regulat ședințele sexapeutice cu bruna poetă mai vîrstnică decît mine cu 20 de ani, parcă mi s-a luminat inima un pic în ziua cînd Mioara m-a căutat la cămin, în București, cumva întorcîndu-mi vizita din iarnă.

Locuiam cu doi băieți, ambii elevi de liceu. Întîmplător, amîndoi erau acasă și n-au manifestat dorință să plece, cînd l-au auzit pe colegul din altă cameră, venit să mă anunțe că mă așteaptă „o tipă” jos, la intrare. Auzind că e „o tipă”, m-a dus mintea la una dintre colegele de cenaclu, aproximativ de vîrsta mea, care locuia în cartier și ținea jurnalul fiecărei ședințe. I-am uitat numele (sanchi!) și i-am pierdut urma (asta da!); și tare aș vrea să-i citesc paginile scrise atunci, de care n-am cunoștință să le fi publicat după 1990, cînd s-a putut publica orice... Dar n-a fost ea. A fost Mioara, ultima „tipă” la care m-aș fi gîndit că poate să mă caute în acea duminică de început de iunie, în București.

Blocul nu avea o cameră de primire. Intrarea se făcea printr-o încăpere „a portarului”, dotată cu o fereastră și două uși, despărțită de un fel de ghișeu prevăzut cu geamuri de plastic ce țineau loc și de avizier pentru scrisori sau ziare primite la abonament de salariații rezidenți. Portarul stătea dincolo de ghișeu, unde mai erau o masă și vreo două scaune obișnuite (noaptea dormea într-o cameră de alături). Vizitatorii – de obicei părinți sau rude – așteptau să fie preluați de locatarii vizitați; sau, în cazul fetelor/femeilor, să plece altundeva, dacă norocosul băiat/bărbat nu tranzacționa intrarea cu portarul (chestie posibilă doar noaptea; ziua era exclus așa ceva, deoarece administratorul Chipăilă Radu era inflexibil și atent ca un gardian). Cum eu nu așteptam vreo femeie, nici nu avusesem afaceri cu portarul – și era și ziuă! – nu mi-am pus problema unde să o duc pe Mioara. Fiindcă de ce să o duc – mi se părea evident. Învățasem ceva din lecțiile poetei cu ochi de catifea neagră, nu?

Însă Mioara n-a lăsat nicio umbră de ambiguitate. Mi-a zis din start că a venit să o plimb prin București, să-i arăt diverse locuri și clădiri, cum ar fi Intercontinentalul, Parcul Herăstrău, Sala Palatului, Magazinul Victoria, Romarta și ce mai cred că poate fi interesant... Era ora 10, iar seara avea bilet la trenul de întoarcere, de la ora 19. Pot să o plimb sau am alte treburi? Și de-aș fi avut altele, le-aș fi lăsat naibii laoparte fără pic de regret: cum să nu o plimb prin „Bucureștii mei” pe fata care îmi trezise instinctul de dansator, instinct care nu știam că zace în mine, așteptînd un bobîrnac să țîșnească la vedere? Mă gîndisem la Mioara toate zilele acelea (însă doar cînd nu mă gîndeam la Crina, nici la poeta cu ochi de catifea neagră sau la alte fete!), și înțelesesem că întîlnirea noastră din noaptea lui 1 ianuarie 1974 asta făcuse: îmi trezise instinctul de mascul, ale cărui forme de manifestare nu țin doar de sex, dar îl includ complet. De la înălțimea etajului doi, unde se afla apartamentul poetei care mă vindecase de sfială (pfui, ce comparație am împrumutat din trăirismul acelor ani!), mi-am permis să mă port cu Mioara ca și cum ar fi fost soră-mea sau vreo rudă apropiată: decent, detașat, demn, generos. Deși nu aveam bani (am împrumutat o sută de lei de la colegul de cameră al cărui tată era director de termocentrală), am plătit prăjiturile și sucurile, am achitat biletele de troleibuz și alte fleacuri, ba chiar mi-am permis să-i cumpăr un cadouaș: o păpușă care își închidea ochii cînd era mișcată... Am plimbat-o pe Mioara prin toată zona centrală, arătîndu-i clădirile principale, și ne-am odihnit în Cișmigiu, urcați la Movilă, unde ea s-a simțit foarte distrată și a rîs întruna, fără motiv evident. De acolo am condus-o la gară și am așteptat nițeluș plecarea trenului. N-am reținut nimic din ce am vorbit – de fapt, eu vorbisem aproape continuu, prezentîndu-i „obiectivele” să le zic turistice... La despărțire, pe peronul gării Basarab, nu prea plin de lume la ora aia duminicală, Mioara m-a sărutat pe gură într-un fel nemaiîntîlnit de mine la nicio altă fată: și-a pus buzele peste ale mele și mi-a umplut cavitatea bucală cu limba ei, aproape sufocîndu-mă. Nu i-a păsat că sîntem văzuți, nu s-a jenat de gestul oarecum impudic, nu m-a întrebat dacă vreau sau dacă îmi place. Dar cum naiba să nu-mi placă?! Și mi-a zis, cu piciorul pe scara vagonului și mîna în mîna mea:

Voi avea concediu luna viitoare. Vii pe la mine, pe acasă?

Sigur.

Dar numai să nu te vadă Crina! – și a zîmbit într-un fel pe care nu știu să-l caracterizez exact.

Atunci, am să vin noaptea!

Păi, nici nu te primesc altfel! – a rîs ea iarăși, rîs pe care nu l-am uitat niciodată: buzele deschise larg, dinții ușor depărtați și nițel ieșiți, iar mica strungăreață din falca de sus – un supliment al rîsului, ca o promisiune ambiguă, niciodată împlinită. Era a doua oară că-i vedeam zîmbetul acela prost descris în fraza precedentă și nu-mi imaginam că va rămîne încrustat în memoria mea atîția ani. După plecarea trenului, mi-am repetat continuu în gînd, pînă la blocul din cartierul Berceni, numit de noi Hotel NEFA, că între mine și Mioara nu se va petrece niciodată nimic. Dar presupunerea s-a dovedit inexactă. Aproape că mi-e rușine să povestesc; însă adevărul...

La jumătatea lui iunie am început practica de vară la Termocentrala București Sud. A durat o lună întreagă. Mergeam acasă în fiecare sîmbătă pe la prînz și mă întorceam duminică seara, făcînd autostopul pe autostrada spre Pitești, care trece la vreo trei kilometri de Cacova. Uneori plecam vineri seara, alteori veneam luni dimineața, după cum aranjam la Termocentrală cu maistrul de la stația electrică, responsabil de practicanții liceeni. Pe 29 iunie am plecat puțin după ora 10 dimineața și-am ajuns în jurul orei 13 la drumul pietruit ce leagă Cacova de Ionești. Zorind spre sat, l-am prins din urmă pe fostul coleg de clasă și văr al meu, Ilie Ungureanu, zis Luțel cel mic, spre a-l deosebi de Luțel cel mare, mai în vîrstă decît noi cu opt ani. Venise de la Pitești tot cu autostopul. Terminase Școala profesională de operatori chimiști și urma să se angajeze la Rafinăria celebră pe atunci, azi aproape desființată. Cum fusese elev la grupul școlar unde Crina era liceeană, l-am întrebat despre ea. Și mi-a spus, vorbind serios și decis ca un viitor laborant la Negru de fum (o secție din Rafinărie sau de pe aproape), că iubita mea Crina umblă cu un tip mai mare cu doi ani decît noi. Era viitorul poet Aurel Sibiceanu, care fusese elev la liceu și absolvise în acea vară. Și nu m-a mirat – peste ani, cînd am conectat informațiile și amitirile – că inteligenta Crina fusese amețită sau sedusă de vorbăria lui Sibiceanu, mai versat ca mine în vrăjeli. Vărul Luțel mi-a mai zis că i-a văzut împreună mereu și cînd a întrebat-o ce face, ea a răspuns că se mărită cu prietenul acela (firește, glumise, nu s-a măritat!)... N-am pus la îndoială nicio clipă spusele vărului meu, care nu putea să mă mintă, fiind noi și rude, și vecini de uliță, și foști colegi de clasă. Și am știut în acel ceas că niciodată nu voi face pereche cu firoscoasa de Crina, oricît vom opinti să ne potrivim pașii, planurile de viață sau preferințele culturale. Așa că în seara aceea de 29 iunie, auzind că este bal la Morteni – tot în sala Căminului cultural se ținea – am plecat cu micul grup de cacoveni să... Ce puteau face niște flăcăi de 18 ani, în vara lui 1974, într-un sat de cîmpie fără alte distracții decît vreo horă, un bal, vreo nuntă și – foarte la îndemînă – băuturi de proastă calitate? Băuturi alcoolice, interzise prin lege minorilor, dar accesibile prin diferite tertipuri...

Să fi fost zece seara cînd am intrat în Cămin. Și chiar din ușă am dat cu ochii de Mioara. În picioare lîngă peretele de vizavi, discuta cu alte două fete de vîrsta noastră, și ele foste colege de clasă: Barbu Ana și Matei Stana. A zîmbit cînd m-a văzut și nu mi-a fost jenă să-mi părăsesc consătenii: am mers glonț la ea și-am întrebat-o... Cine știe ce subiect de vorbă voi fi găsit atunci!... Nu vreau să inventez, ar fi prea banal și la îndemîna tastaturii. Toată seara am dansat împreună și ne-am comportat ca și cum eram iubiți dintotdeauna și pentru vecie. Faptul n-a trecut neobservat de colegii noștri – am remarcat că în noaptea aia cei mai mulți tineri din sală, băieți și fete, erau leat cu mine, unii absolvenți ai celor trei clase de școală profesională, alții deja muncitori prin diferite orașe, în fabrici sau șantiere. Mi s-a părut că Mioara strălucește între noi toți, iar strălucirea era accentuată de fondul de ten pe care și-l aplicase nu foarte discret. Am întrebat-o la un moment dat ce i-a venit să se împodobească așa, iar ea mi-a atras atenția că i-au apărut niște coșuri, niște bubulițe pe frunte și pe obraji. De-aia s-a machiat, dar nu-i place, nu e felul ei să se boiască.

Nici nu se observă, dacă nu vezi de aproape! am zis, și cred că a fost singura minciună pe care i-am servit-o (și-am consemnat-o în Jurnal, fără comentariul negativ de acum).

Dansa elegant și firesc, parcă plutea pe deasupra pardoselei de ciment, chiar și cînd se agăța cu amîndouă brațele de gîtul meu, sărutîndu-mă uneori în treacăt, în glumă sau drept răsplată pentru că-mi ieșise vreun pas de joc. Niciodată nu m-am simțit mai bine lîngă o fată, indiferent ce și unde am dansat...

A fost noaptea în care am deprins cursiv dansul în doi. Mioara mi se potrivea atît de bine, încît nici nu băgam de seamă că ea conduce învîrteala noastră, căreia cu greu i s-ar fi atribuit numele de vals, tango, polcă sau cine știe ce dans de perechi, consacrat de sute de ani în alte părți ale lumii. Noi spuneam simplu dans, eliminînd orice titulatură ce ne-ar fi obligat la o anumită coregrafie, greu de învățat și și mai greu de executat. Dansul acela simplu permitea să ne strîngem în brațe fără să scandalizăm părinții, neamurile sau profesorii; și tot dansul în doi – zis și blues în anii ‘70 – ne trezea și ne ostoia într-o oarecare măsură instinctul erotic. Pe care nu puțini dintre noi începuseră să și-l împlinească fizic, prin firească împerechere, sau în singurătate, cu inevitabile angoase și frustrări... Însă, în noaptea aceea am învățat și am jucat cel mai mult hora numită Cîrjanca la noi în comună. Nu știu dacă se întîlnește și-n alte sate ori dacă se joacă la fel. Numele nu vine de la peștele plătică, numit și cîrjancă. Nici de la numele de familie al cîtorva mortenari, între care și Mioara. Poate că este inspirat de cîrja în care se sprijină persoanele cu un picior defect sau lipsă. N-am cercetat, nu mi s-a părut important atunci, iar azi... La noi, ostilitățile distractive se desfășurau după cum încerc să le descriu: ne înlănțuiam brațele ca la sîrbe, fiecare cu palmele pe umărul vecinului, alcătuind un cerc, tot mai larg pe măsură ce se prindeau noi jucători. Ne mișcam picioarele astfel: un pas la stînga, altul la dreapta; apoi ridicam un picior, îndoiam genunchiul și săream de trei ori, deplasîndu-ne spre partea piciorului rămas de sprijin pe podea, ca o cîrjă; schimbam apoi talpa de propteală, băteam iarăși pasul în dreapta și stînga, după care săream de trei ori în partea opusă, străduindu-ne să cîștigăm o distanță sau două, cît să nu ținem hora pe loc. (Am văzut ceva asemănător la formația Beatles, într-o secvență din Antologia difuzată prin 1996.) Mi-a plăcut enorm acel joc și l-am învățat cu ușurință – iar prezența Mioarei alături de mine la fiecare cîrjancă trebuie să fi contat esențial. Zic așa, fiindcă alte jocuri foarte populare printre băieții din sat – murgulețul, bătuta, brîulețul, jianul etc. – nu s-au prins de picioarele mele.

M-am gîndit de cîteva ori să efectuez un studiu etnografic despre jocurile populare din Cacova și Morteni, dar mi-am dat seama la timp că îmi lipsesc instrumentele necesare. Și ce folos să fie? Cîtă vreme nu puteam să scriu despre Mioara și despre noaptea noastră de... Cum să zic? Dragoste și împlinire? Hai că e anost!... Probabil că aș fi dus cu mine în uitare faptele astea, dacă n-aș fi aflat că Mioara a murit. De bătrînețe, n-aș zice, fiindcă abia împlinise 69 de ani. De boală, nu știu... Și cred că nici nu contează. Nu pentru mine. În sufletul meu, Mioara trăiește ca în acea noapte de 29 spre 30 iunie 1974, cînd am dansat împreună de parcă am fi jucat în ceruri... Asta a fost impresia Mioarei, și mi-a tot repetat-o pînă am ajuns la poarta curții sale, către ora 2 noaptea. Încă era întuneric și puțină răcoare. Ne-am așezat alături, pe patul de lemn de sub nucul uriaș. Stelele luceau îndepărtate și liniștea cîmpiei întinse pînă dincolo de orizont ne amuțise. Vorbeam în șoaptă, dar mai mult ne sărutam decît vorbeam. Din centrul comunei pînă la marginea prăfuită ne mozoliserăm cu patimă, împinși de dorința colcăitoare în vintrele fiecăruia.

O întrebasem pe drum de părinți și de frate. A răspuns că părinții plecaseră la Leși, satul de peste Pădurea Statului, la nunta unui nepot de văr. Fratele pesemne că doarme, îl văzuse mai pe înserat cu niște băieți golind o sticlă de vermut. Atunci am îndrăznit să o întreb dacă vrea să facem... Știe ea ce!

Da, vreau, că de asta te-am chemat la mine! – a zis, de parcă atît aștepta: s-o întreb! Și nu m-a surprins nici aprobarea, nici siguranța, nici firescul vorbei. Am avut atîta minte să nu mai spun nimic, să nu fac vreun gest necugetat, ca să nu scriu prostesc. Nu știam atunci că în relația cu o femeie, tu, mascul tălîmb, trebuie să-i lași ei inițiativa, dacă vrei să obții ceea ce poftești, ba chiar și ceva în plus! Pentru că întotdeauna femeia alege pe cine dorește, bărbatul doar își imaginează că el a decis... Însă astea le-am aflat mai tîrziu, și le-am uitat de cele mai multe ori, suferind înfrîngeri de nedescris.

Auziserăm amîndoi că nu trebuie să dormi sau să stai sub coroana unui nuc, dacă nu e soare, fiind pericol de căpătat „apă la plămîni”, după diagnosticul popular. Astfel că, după ce ne-am odihnit un pic pe patul de lemn de la poartă, mai mult sărutîndu-ne decît vorbind, Mioara s-a dus în casă, a luat o pătură, a revenit și mi-a cerut să o urmez pe poteca de vizavi, printre două loturi cultivate cu porumb, pînă la o trifoiște aflată la peste 500 de pași de la drum. Mirosea crud a săpătură proaspătă, a frunze verzi și a tulpini de porumb rupt. Trifoiștea era cosită de curînd, poloagele se uscaseră pe ambele părți. Cine n-a simțit vreodată mirosul ierburilor tăiate și uscate, nu știe cum e în Paradis! După atîția ani, încă îmi stăruie în creier și ori de cîte ori l-am regăsit pe vreo tarla, m-am reîntors acolo, la marginea satului... Zilele următoare se strîngea nutrețul. Al cui era locul, n-am întrebat, nu interesa. Urmăream ce face Mioara și unde vrea să ne oprim. Ea s-a îndreptat cu grijă spre jumătatea trifoiștei și a întins pătura pe un polog mai gros. Am privit în jur precaut și curios; n-am văzut nimic suspect. Satul abia se ghicea, cu puține luminițe strecurate printre crengile copacilor. Cîmpia mută se pierdea sub cerul plin de stele, dar opac și îndepărtat. Nu era frig, dar nici foarte cald, ca să dăm jos toate hainele. Ne-am scos amîndoi pantalonii și chiloții. Am păstrat cămășile, descheindu-le însă. Și ne-am împerecheat acolo, pe pătura de lînă, sub cerul liber, ca două animale tinere, foarte dornice unul de altul. N-am vorbit aproape deloc, nu i-am ținut lecții de filosofie, nici nu i-am povestit aventuri deocheate, cum îi îndrugam poetei cu ochi de catifea neagră, nici alte fleacuri deprinse mai tîrziu. Eram doi tineri foarte la începutul vieții sexuale și tot ce doream era să ne împlinim setea, fără să știm că setea aia nu se domolește decît la bătrînețe sau boală. Și poate nici atunci...

Nu mi-am pus – ca mai tîrziu – dilematica întrebare: ce se întîmplă dacă Mioara va rămîne gravidă? Și nu m-a mirat deloc – dar deloc! – amănuntul că fata, la 18 ani, era... femeie! Adică nu m-a surprins că m-a primit în vaginul ei cu firescul femeii de 40 de ani, ghidîndu-mi mișcările și poziția trupului cu șoapte fierbinți și gesturi delicate. Fiindcă femeia tînără cu care mă contopisem în ceea ce Joyce denumește „animalul cu două spinări” era de vîrsta mea, comparația cu „bătrîna” poetă s-a impus natural. Și tot natural mi s-a părut că Mioara era diferită, că avea gust și vigoare mai puternice, mirosea mai frumos, îmbrățișa mai strîns, iar strungăreața dintre picioare era mai îngustă etc. etc. Și tot așa mai departe, prostii de mascul fără minte, cum sînt bărbații după momentul culminant... Ce naiv puteam să fiu, și ce norocos totodată! Probabil că ne-am perpelit acolo vreo oră, pînă a secat sămînța în mine și s-a scurs vlaga îmbrățișării. Sau poate pînă a cuprins-o frigul pe Mioara, fiindcă a început deodată să tremure ușor, parcă rușinată de „trădarea” corpului. Ne-am șters cu batistele și ne-am îmbrăcat, am strîns pătura și am pornit spre sat, spre casa ei. Și mi-a zis la capătul potecii, înainte să trecem drumul pietruit ce ducea la Teiu:

Să știi că asta a fost prima și ultima dată! Nu ne mai vedem decît la vreo ocazie, fiindcă luna viitoare mă mărit și plec la mare cu al meu! Cred că ai băgat de seamă că sînt cu el mai de demult... Eu nu pot fi ca voi, băieții, să flăcăiesc după pofta inimii. Trebuie să mă rostuiesc, și am găsit omul potrivit să aibă grijă de mine. Dar n-am vrut să intru la regim de cantină fără să te gust ca pe-un cozonac, fiindcă mi-ai plăcut de cînd te știu din școală, iar astă iarnă îmi venea să te mănînc, așa erai de dulce și de neștiutor! Și nici acum nu ești mai breaz!

Astea poate că n-au fost chiar exact cuvintele ei, însă ideile îi aparțin. M-a sărutat încă o dată, vîrîndu-și limba în gura mea, și a intrat în curte după un „la revedere!” sec și sobru ca un salut milităresc. M-am întors acasă plutind fericit, fără să înțeleg bine de ce. Seara următoare am plecat la București, iar viața mea a continuat cu suișuri și coborîșuri; și cu multe tîrîșuri, față de care cele din armată au fost mizilicuri...

Peste cîteva luni, în februarie 1975, aveam să citesc proaspăt publicatul roman al lui Marin Preda, Delirul. Am găsit acolo o scenă de amor asemănătoare cu aceea trăită de mine, chestie care m-a impulsionat să scriu proză, imaginîndu-mi că pot să ajung un al doilea Marin Preda. Habar n-aveam că asta visau și Aurel Maria Baros, și Ștefan Mitroi și destui alții, născuți sau nu în preajma comunei Siliștea-Gumești (nu-l amintesc pe Sorin Preda, nepotul ilustrului său unchi). Azi mă felicit că n-am ajuns, dar similitudinea scenelor de la marginea satului nu-mi pică tocmai bine la conștiința critică. Ce pot face? Ăsta a fost adevărul meu, altul n-am! Așa petreceau tinerii de la țară, așa poate se complac și acum, lipsiți de resurse ori chinuiți de instinct.

Am revăzut-o pe Mioara peste mai bine de vreo 15 ani, la nunta unor rude comune din Morteni. Era cu bărbatul ei, un tip oarecare, prevăzut cu mustață pe oală și unghie lungă la degetul cel mic al fiecărei mîini. N-am schimbat nici măcar un salut, de unde concluzia că femeiea mă uitase. Veștile despre ea mi-au parvenit prin cunoscuții cu care se întretăia prin Târgoviște, unde eu n-am întîlnit-o niciodată, deși am umblat pe acolo vreo 35-40 de ani – e drept, intermitent! Mă întreb ce-am fi discutat împreună, în acele decenii de chin și muncă, aproape inutile din perspectiva zilei de azi... Prin 2010 a divorțat – din ce motiv, n-am întrebat, nu mă interesa – și s-a întors în casa părintească, împreună cu fata ei – avea trei copii, doi băieți plecați în străinătate la muncă; al treilea – acea fată – era handicapată, trebuia purtată în scaunul cu rotile. Cînd am aflat, am vrut să merg o dată la ea, să o revăd, din simplă curiozitate. Dar viața mea era deja complicată, sănătatea nu prea bună și nici starea materială... Așa că am amînat, pînă am aflat de moartea ei. Dumnezeu să o ierte și să mă ierte!

P.S. Cititorul de bună credință și de lung antrenament poate se aștepta la un final ca-n cărți sau filme, cu salvarea și recuperarea Mioarei și a fetei sale, care s-ar fi dovedit să fie și a mea etc. Din păcate – sau din fericire? –, viața nu imită totdeauna arta, iar prostiile comise la tinerețe rămîn simple prostii, uitate sau reamintite în vreo situație oarecare, deloc plină de tensiune epică. Mioara n-a făcut copil cu mine, a trăit cum a putut în perioada post-comunistă, n-a cerut ajutor la nimeni, nici nu s-a plîns de soartă. Astea le-am aflat tot așa, prin gura satului, de la colegi de clasă treziți din beție de vreo boală incurabilă...

Mie, povestitorului, nu-mi rămîne decît să cer iertare că am dat mai mult spațiu „aventurilor” mele inițiatice decît inițiatoarei. Sau instigatoarei. Unde nu-i invenție narativă, terapia se aplică doar personajului care spune „eu”.

Sper că nu mă confundați cu acela!

 

(Revista ARGEȘ - martie 2026) 

luni, 29 septembrie 2025

TERAPIE NARATIVĂ

 Ziua în care L-am văzut pe Dumnezeu

Vine o vreme când trebuie să-ți faci socotelile cu viața, încercând să închei împăcat și liniștit existența pe lumea asta. Nu mulți au parte de un final frumos. Unii consideră că moartea bruscă, neanunțată de nimic, nesugerată de vreo boală cunoscută e preferabilă oricărei alta. Sunt oameni cu profesii mai elevate, școliți, chiar intelectuali, care cred că moartea la tinerețe aduce un plus norocos unei fulgerări de excepție și generează o legendă greu de egalat. Exemplele vin, îndeobște, din lumea artistică, cu precădere cea literară. Sau din mitologia pop-rock, unde s-au perindat într-un sfert de veac atâtea „legende” încât au întrecut pe-ale Olimpului. Cioran are unele reflecții paradoxale, însă legendarul Cioran exemplifică paradoxul existenței care nu-și certifică afirmațiile. O bătrână din zona mea de țară, fără pretenții culte, auzind la băiatul ei spusa parizianului român - anume, că e un noroc să mori tânăr - a replicat: „Ce dracu noroc e ăla?!” Dovedea ea bun simț țărănesc? Judecați dvs.!

Să discuți despre moarte și despre Dumnezeu este la fel de soporific-util ca și dezbaterea chestiunii „cine a fost la început: oul sau găina?” Mie, unuia, totdeauna mi s-a părut normal - sau doar confortabil - să iau în glumă, în bășcălie deseori, inevitabila pacoste, riscând să fiu luat eu drept un tip nesănătos la minte, neserios, chiar vulgar. (Dar nu e vulgaritatea o manifestare de vigoare, de sănătate trupească și de nepăsare în absolut?) (Poftim mostră de cioranism!) În inconștiența mea, cred cu sinceritate că nu murim, ci ne mutăm în altă dimensiune a Universului. Câteodată sper, la fel ca profesorul Luc Bădescu, evocat de Monica Lovinescu la Paris, în anii 1950, că voi apuca ziua când niște savanți (evrei, firește!) vor inventa pastila nemuririi, iar guvernul mondial instalat după ultimul război mondial (nuclear sau ba) ne va obliga să o înghițim. Toate astea sunt, desigur, speculații sau reflecții de umplutură, drept care las altora mai competenți și mai instruiți lămurirea dilemei, a misterului sau a ce-o fi... Eu vreau numai să povestesc un fapt din adolescență, despre care e posibil să n-am cea mai bună percepție. Iar el, faptul în sine, s-ar putea să nu fie ceva indubitabil...

Era în 23 august 1973. Am reținut bine momentul, deoarece pe atunci se sărbătorea cu fast așa-numita eliberare a României de sub jugul fascist, data respectivă fiind considerată Ziua Națională. De la începutul acelui 1973 țineam un - pretențios zis! - Jurnal. Am încercat de curând să recitesc primul caiet. Pline de puerilități, tipice adolescentului de 17 ani, paginile au naivitatea și entuziasmul vârstei. Transcriu ce-am notat în ziua respectivă.


23.VIII.1973 - FERICIRE ASTRALĂ

Eram foarte enervat de o împrejurare - fapte firești pentru alții, groaznice pentru unul ca mine... Am vrut să mă relaxez jucînd fotbal. După două ciocniri cu vărul Pitaru, m-am scîrbit brusc. Ce rost are fotbalul ăsta? Fugi de colo pînă colo pentru o minge... Abia o ajungi, cu răsuflarea tăiată, că ți-a și suflat-o altul. N-am să mai joc fotbal niciodată. Tenis, poate, de relaxare... Am ieșit pe tușă și m-am întins cu fața la cer... Era așa de albastru cerul, încît vedeai și lacrima de pe globul ocular. La asfințit, un uriaș spectru al culorilor, neclar, dar ghicit... Niște ciori treceau în zbor lin, tăcute. Trei tractoare arau sus în deal o miriște galbenă. Pentru tractoriști nu există sărbătoare de 23 august, ci duminica...

Izbucnirea plină de viață a celor care jucau mingea mă încînta. În totalul lor găseai cele mai diverse sentimente: ură, indiferență, bucurie, necaz, amărăciune... La ce bun să treci prin toate astea? Să joci pentru destindere, mai zic...

Și eu eram uitat pe tușă. Imensitatea astrală mă copleșea. Am simțit că mă contopesc cu cerul infinit. Parcă mă apăsa pînă în cele mai mici vine de sînge aerul curat al înserării... M-am simțit fericit, cea mai pură fericire, altfel decît bucuriile lumești... Dar cei din jur mă aduceau iar pe pămînt cu gîndul. Simțeam căldura pămîntului cu toate că iarba era rece... Apoi apa din Neajlov era foarte caldă pentru ziua ce trecuse...

Stînd așa, am ajuns la o comparație. Orașele seamănă cu munții. Te înconjoară înălțimi, prăpăstii, rîuri, păduri. Satele tipice cîmpiei sînt minunate. Pe cîmpia întinsă te simți ca pe mare. Cînd te eliberezi din chingile gîndurilor, ai unde să te desfășori. Nimic nu te împiedică, totul îți e aliat. Totul te face minunat de fericit... Mai ales cînd stai în plin cîmp, sub cerul liber... O, sublimă fericire... Viața este frumoasă totuși... Chiar dacă uneori mă gîndesc la moarte, viața mă face să o iubesc... Dragoste de viață...


Pot face mai multe observații - să le spun autocritice? - despre ce-am scris, dar nu e cazul. Notația brută este evident naivă și ...poetică! Băteam bine câmpii unui stil literar pe care nu-l stăpâneam, nici nu-l căutam. Ce-o fi fost în mintea mea? Multă imaginație, desigur! Ce nu este imaginație? Faptul că vărul meu, Ionel Pitaru, era atunci junior la echipa de fotbal C.S. Târgoviște, unde și-a împlinit cariera completă de fundaș stânga, fiind dorit și la clubul Dinamo. Nu s-a transferat, probabil că decizia nu-i aparținea, astfel că a ratat o glorie epustuflantă. A rămas antologică vizita lui acasă, prin 1977, însoțit de faimosul Dobrin, coechipier în acel an și idolul băieților din sat. Ducându-l pe piteștean în singura cârciumă cacoveană, să vadă lumea cu cine este el prieten, vărul meu a comandat un rând de băutură pentru cei aflați acolo și a spus: „Plătește Onassis!” Adică el, un băiat de 21 de ani, care câștiga enorm de mulți bani datorită fotbalului. Și risipea la fel!

Până în 1973 nu urcasem vreun munte. În nordul județului Dâmbovița, la vreo sută de kilometri de comuna Morteni, se găsesc Bucegii, cu toate piscurile vizibile de pe coasta văii Neajlovului nostru. Nu ajunsesem nici la poalele lor. Și nu văzusem nici Marea Neagră, pe țărmul căreia urma să „servesc patria” doi ani, în Marina Militară. Totuși, mă avântam fără teamă în comparații nesusținute de observație concretă. Orașe = munți; sate de câmpie = mare! Aici aș planta semnul acela zâmbăreț folosit în comunicațiile internetice (sic!). În fond, eu voiam să exprim sentimentul de bucurie pe care îl trăiam în peisajul satului natal, Cacova. După doi ani de liceu în București, încă nu mă adaptasem orașului și resimțeam acut ruptura de vatră, de tot ce-mi bucurase copilăria. Iar copilăria se sfârșise dureros de tragic cu un an mai înainte, în iulie 1972, atunci când mama, la 35 de ani, renunțase să mai lupte cu boala și cu viața, și ne părăsise printr-un gest dramatic, greu de îndurat psihic, despre care mi-a fost totdeauna imposibil să vorbesc ori să scriu.

Eram atunci, la 17 ani - ca și azi, la 69 - un tip cu oarece personalitate, ezitant însă, și mai degrabă leneș decât muncitor, fără vreun țel anume „în viață”. Treceam de la una la alta, începeam multe, terminam puține. Dacă mă „împungea” cineva din jur, izbuteam câte o ispravă notabilă, chiar ceva ce nu mai reușise nimeni. Mă închinam când treceam pe lângă vreo biserică, în virtutea educației primite, nu fiindcă aș fi crezut cu devotament în Dumnezeu ori aș fi avut niscai revelații religioase. Paginile caietului din 1973 consemnează, totuși, diverse fraze precum astea, din 11 ianuarie: „Voi putea eu oare să îndeplinesc ce mi-am propus și să nu neglijez lecțiile și celelalte? Zic: Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă! În special la lecții. Da, Doamne, ajută-mă să cred mereu în tine!” Ce legătură să fi fost între credința în Dumnezeu și lecțiile pentru care mă simțeam mereu nepregătit? Mister impenetrabil și intratabil... (Scriu nepregătit fiindcă - în afară de română și de orele practice în meseria de electrician - materiile de studiu nu-mi produceau plăcere; mai puțin cele de chimie, unde plăcerea de a o vedea pe profesoara de care eram îndrăgostit lulea mi se dilua deseori în spaima că nu știu nimic despre minunile chimice...)

La noi în sat, toate familiile țineau (de) religia ortodoxă, ale cărei reguli de conduită sunt mai lejere (spre deosebire de ale catolicilor), iar popii nu prea se omoară să dicteze pedepse celor care greșesc, păcătuiesc ori - mai grav - se revoltă contra orânduielii bisericești. Bunicul meu patern, neasemuitul Taica, se aflase ani buni „la cuțite” cu preotul de parohie, un om avar, țâfnos și răzbunător, pe motiv de pământuri - căpătate sau cumpărate după reforma agrară din 1945-1946. Încă îmi amintesc figura acelui ins hrăpăreț, care nu pleca din curte, la Crăciun, fără să primească limba porcului, tradițional cedată de fiecare enoriaș care sacrifica un godac. „Limba popii”, ca sintagmă uzuală în lumea copilăriei mele, desemna organul animalului, dar și vreun alt cadou puțin cuvenit destinatarului. Dacă dăruitorul se simțea forțat să dăruiască, „limba popii” era blestemată cu scrâșnet de măsele, fiind percepută ca un fel de bir, de obligație achitată fără un profit anume...

Nu deprinsesem, ca alții, năravul de a-l acuza pe Dumnezeu de cele rele, întâmplate mie, familiei sau cuiva apropiat. Nici nu credeam cu naivitate că tot ce socoteam a fi un bine, o pleașcă, un câștig onest în gospodărie sau în activitățile școlare se datorează Lui, Celui Nevăzut, Necunoscut. Nefiind credincios din râvnă ori conștiință, cuprins de furie lumească înjuram și eu de dumnezei și sfinți, ca tot puiul de țăran coleric sau mai degrabă flegmatic. N-aveam angoase cosmice, nici revelații mistice. Astfel că, dacă mă întreba cineva - precum un candidat neofit la președinție pe rivalul său ateu - „Crezi în Dumnezeu?”, m-aș fi bâlbâit un pic. Sau un pic mai mult. Notațiile mele din „jurnal” nu cuprind nici dubii, nici convingeri, nici întrebări, nici răspunsuri. Probabil eram asemenea șoferului din snoavă, care se ruga la Dumnezeu, promițându-i jertfe, să-i dea un loc de parcare într-un oraș supraaglomerat, iar când a văzut că se eliberează unul la distanță de câteva zeci de metri, a zis: „Scuză-mă, Doamne, nu mai e nevoie!”

Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute la lecții și pot admite - cu oarecare umbră de îndoială, totuși - că m-a ajutat, deoarece am trecut prin liceu fără să mă extenuez cu învățătura și fără să am corijențe anuale (spaima și rușinea tuturor colegilor, repetenția nefiind cea mai dură pedeapsă, ci exmatricularea la trei „boabe”!). Ba, chiar am primit și-un premiu la sfârșit - pentru activitatea depusă la bibliotecă! Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute când eram la vreo ananghie, fără să mă gândesc niciodată, cred, la faptul că faptele mele puteau să-l fi mâniat pe El, iar necazul este penitența cuvenită. Nu aveam atunci, cum nu am nici acum, certitudinea că fapta atrage un răspuns - din partea divinității, cum altfel?! - ce poate fi răsplată sau pedeapsă. După o viață de îndoieli rezonabile, e greu să capăt convingeri ferme aproape de sfârșit...

O fi ăsta fructul educației socialiste, primite din plin și în plină etapă de formare, la tinerețe? Răspunsul este categoric da, zic acum, fără pic de ezitare. Lipsit de profesori, de „mai știutori” sau „maeștri” capabili să-mi transmită ethosul autentic al ființei românești (și - de ce nu? - universale!), m-am format într-un mediu rural-muncitoresc, absolut sceptic față de manifestările divine. Oameni aflați sub vremi, trecuți prin două războaie și-o colectivizare sâlnică, împinși la industrializare forțată, preocupați de supraviețuire prin orice mijloace, loviți de istorie, însă nu doborâți de ea, gata de orice afacere dubioasă ce le-ar aduce un câștig, oameni a căror ieșire din teroarea socială era băutura, „tăria”, alcoolul înghițit uneori până la disperare și desființare. (Din teroarea existențială scăpau prin sex, cu sau fără conflicte ...drăgăstoase!) Munceau, dar nu se omorau cu munca, știind bine că roadele ei nu pot aduce mai multă fericire decât sticla de țuică. Onești în felul lor, ei mi-au injectat - ori m-au instigat să-mi însușesc - un fel de conformism ce părea confortabil la vremea respectivă - anii 1960-1970 -, era o lașitate în cumpliții ani 1980 și s-a dovedit complet depășit, inactual după 1990, când „la noi toate s-au răsturnat”, vorba unui roman rusesc.

Avusesem, prin 1979, un semn că felul meu de a vedea societatea socialistă în care trăiam nu este cum sau ce trebuie. Atunci am citit într-un cerc de prieteni literați prima variantă a povestirii Jertfă & Steag, publicată în volum tocmai în 1999. Poetul Petru Romoșan, aflat din întâmplare acolo, a sesizat în text influența propagandei oficiale - de partid și de stat -, fără să-mi reproșeze asta și fără să țină cont de cheia satirică în care eu încercam să o prezint (sau poate că încercarea mea nu era izbutită). La 23 de ani întrezăream adevărul despre lumea în care nimerisem prin naștere și mă străduiam să aleg ce să fac în continuare. (Firește, alegerile n-au fost cele mai bune!) Degeaba îmi repetam des vorba comandantului unității unde mi-am îndeplinit stagiul militar, pe nume Mihai Păduraru, care mi-a spus - mie personal, dar nu ca o favoare - că „Viața e o muncă și o luptă!”, în 1977, într-un moment de cumpănă pentru destinul meu (pe care mi l-a și salvat în mare măsură). Sigur că n-am aplicat „învățătura” așa cum s-ar fi așteptat orice om întreg la minte, hotărât să atingă un anume țel. Era oare comandantul un propagandist oficial? Absolut deloc! Bărbatul acela discutase cu mine omenește, direct și deschis, fără pic de idei comuniste ori socialiste. N-aș spune că vorbea ca la Europa Liberă, dar n-aș greși să afirm asta. Era un tip lucid, care știa să discearnă psihologia unui batalion de indivizi cu vârste între 18 și 55 de ani, adunați într-o unitate militară cu activitate integrată Războiului Rece. Abia restrospectiv am înțeles ce trebuia să fi priceput atunci, în 1977. Dar n-a fost să fie... Și comandantul, și poetul încercaseră să-mi deschidă ochii. Însă ochii mei erau deschiși către o altă realitate, măcar că nu eram perfect conștient de ea. Cât despre consecințe...

În 23 august 1973, culcat în iarbă, cu fața spre cer, am avut deodată senzația că privesc în jos, nu în sus! Ochii mei împăienjeniți de oboseală după baterea mingii de fotbal se pierdeau în imensitatea albastră cu nepăsarea unui râu ce se amestecă în mare sau în ocean. Bulburuci de lacrimi umblau peste cornee, ca niște lanțuri diamantine, transparente, plimbate de mișcarea leneșă a globului ocular și de clipitul inconștient al pleoapelor. Mi se părea că sunt gata să cad în hăul Universului, dacă nu m-ar fi ținut forța de gravitație. Asta e o explicație banală, dar justă, de la Newton încoace, nu-i așa? Privind de pe partea cealaltă a globului pământesc, noi, cei de aici, atârnăm cu capul în jos! Un întreg potpuriu de melodii se pot compune pe tema dată! Și poate că s-au compus chiar...

Evident, nu cred că doar eu am (sau am avut) asemenea - să-i zic - viziune. Citeam, nu demult, în cartea unei poete, următoarele versuri: „Doamne, dacă tu mă privești de sus/ și eu te privesc de jos,/ privirile noastre se vor întâlni/ într-un punct de lumină.“ Punctul de lumină în care privirea mea s-a întâlnit cu a Celui de Sus a sclipit la câțiva metri - sau poate la un infinit de ani-lumină - de iarba verde, în marginea satului natal, spre finalul unei zile de vară. Cum să explic faptul că, timp de peste jumătate de secol, n-am uitat acel moment? Și de ce mă întorc la el când mi-e mai greu și vreau să retrăiesc bucuria nativă a căderii în Univers? (Iaca, na, alt cioranism!)

Atunci, în 1973, n-am notat în caietul tip aritmetică senzația pronunțată, aproape palpabilă, că eu privind în jos, gata să cad în hăul albastru, îl văzusem pe Dumnezeu privind în mine! A fost o intuiție organică, o faptă inefabilă, un șoc gentil și aspru ca palma unei femei îndrăgostite izbită de obrazul amantului netrebnic. Și m-am simțit ciudat de fericit, iubit și pedepsit simultan chiar de El, nu de altc(in)eva. Poate că intuiția asta mă înfricoșase într-un fel și-mi blocase mintea, de unde lipsa consemnării în scris a Celui (ne)văzut. Dumnezeu privind în mine, îmi arătase adevărata natură a legăturii mele cu Pământul: aici eram doar atârnat, ținut la sol de fenomenul examinat de atâția fizicieni. În clipa când gravitația încetează, noi toți zburăm sau o luăm razna! Astea sunt speculații fără limită și sens, cărora nici Einstein sau Stephen Hawking nu le-au dat atenție. (Apropo de ei și de teoriile lor: glumesc uneori spunând că Dumnezeu este o ecuație! Câți dintre pământeni o înțeleg? Câți pot să o rezolve?)

Ani de zile și de nopți insomniace m-am gândit - și încă mă gândesc - la faptul că atunci, în 23 august 1973, eu L-am văzut pe Dumnezeu. Am mărturisit-o câtorva prieteni, care au avut atâta minte încât să nu mă ia în balon. Nu îndrăznesc să scriu o proză, să dezvolt un text reprezentativ, să „exploatez” revelația ca un autor de literatură cu public restrâns. Aici e simpla consemnare a unui fapt de viață - viața celui care, adolescent fiind, credea că poate - și e îndreptățit - să-L vadă pe Dumnezeu! 

(Revista HYPERION - nr. 4-5-6/2025)

 

joi, 9 mai 2024

TERAPIE NARATIVĂ - 4/2023

 „AM LUAT!”

un examen de-altădată

partea a II-a

Am spus deja că pe-atunci nu deprinsesem obiceiul notației în jurnal. Bănuiți de ce nu pot să redau precis toate amănuntele zilei când m-am întors din București împăcat și – oare mă mint pe mine însumi? – nu foarte bucuros de rezultatul admiterii în liceu: LUASEM! Eram al 64-lea pe o listă de 128 admiși, cu media generală 7. Chiar dacă mă situam fix la jumătate (...dar INTRASEM! – și de aici sentimentul de împăcare...), totuși aflasem că nivelul meu este mult sub cel atins la Școala generală din Morteni. Acolo, doar într-un singur an nu luasem premiul I: la terminarea clasei a VII-a, fiind pedepsit la matematică numai cu note de 7 și 8 de acea suplinitoare care nu-mi plăcuse fizic (pur și simplu așa, instinctiv, la prima vedere!), și – unicul din clasă – răspunsesem copilărește cu un răsunător „NU!” la întrebarea dacă vrem să ne fie dirigintă și profesoară. Aș evita să tot revin asupra indigestului moment neplăcut din perioada școlărească, dar sunt obligat să constat că mi-a schimbat „drumul vieții”, cum se spune. Vina îmi aparține: nu știam „să fac frumos” în fața celor mai mari, mai sus-puși, mai îndreptățiți să mă educe, să mă corecteze, să mă pedepsească. Și n-am învățat asta nici până acum, judecând imparțial unde am ajuns... De pocinoagele mele, comise cu bună știință, încerc să mă eliberez fie încercând să îndrept consecințele chiar și după ani, fie recunoscându-le doar, și cerând iertare cui am greșit. Dar de urmările celor pățite de mine – și de care n-am știut să mă feresc sau să le dau pe față când s-au întâmplat – cum să scap? Probabil că mă urmăresc subconștient, deoarece coșmarurile persistă și revin periodic în aceleași structuri formale, deși sub diferite și neverosimile înfățișări. Poate de-asta vreau, insist și încerc să povestesc întâmplări, nu vise. Și mă străduiesc să le trec în registru comic, fiindcă râsul – nu spun o noutate – vindecă mai bine decât orice răsplată sau pedeapsă. Mai cu seamă râsul de tine însuți.

Îmi amintesc foarte clar sentimentul de liniște și melancolie ce mă cuprinsese în acea zi, după citirea listei afișate pe partea dinăuntru a geamurilor holului de la parter, ce dădeau spre curtea cimentată. Până atunci plutisem în incertitudinea obișnuită a examinaților. La ora fastă H, nu prea aveam habar pe ce lume trăiesc. În sinea mea dospise o temere suplimentară, deoarece, de-aș fi ratat intrarea (cum am ratat multe în viață), sigur primeam o altă mamă de bătaie soră cu moartea din partea lui tata, ale cărui metode paideice se rezumau la contondența vreunui ciomag sau la moliciunea curelei din piele de bou (pe care i-o ascundeam degeaba, că tot o găsea). Afară de bătaie – meniu regal obișnuit mie –, efectiv nu știam ce mă aștepta dacă „picam” la Liceul Industrial Energetic. Nu exista, la nivelul părinților mei – ori eu nu aveam cunoștință de – un Plan B. Abia acum, în iunie 2023, bântuit de aducerile aminte provocate de agitația contemporanilor în jurul acestor examene – capacitate, bacalaureat, licență, titularizare etc. – îmi dau seama că trecusem printr-o situație tip „all or nothing” (totul sau nimic!), specifică jocurilor de orice fel. Să fi mers „Monseniorul”, Padre Padrone al meu, pe asemenea variantă? N-aș paria pe 1 (unu), ca la Pronosport, nici dacă 1 (unu) ar fi unica opțiune de joc. Nimic nu-l califica pe tata pentru rolul Demiurgului experimentalist din nu știu ce interpretare filosofică a religiilor. Nu ascundea obiceiuri de parior, nici plăceri de jucător; mai încingea o șeptică sau vreo tablă cu amici de pahar, în rare ceasuri de tihneală. Tata găsea mereu ceva de făcut când nu era la serviciu; firește, dacă nu se refăcea după beție, alungând mahmureala cu tradiționala zeamă de varză acră și/sau cu inevitabila bătaie administrată mie. Iar în „meseria de tată”, el avea un principiu sacrosanct: „Ori faci ce zic eu, ori pleci de acasă!” Într-o zi a venit și ziua aia, și-am plecat... Mă întreb și azi, după 52 de ani, dacă nu cumva el mă „educa” astfel (și mă pedepsea când nu-l ascultam) fiindcă voia să fiu un tip cu psihic puternic, să nu îngenunchez niciodată în fața altora, dacă nu pot să-i domin, să le poruncesc, să-i birjăresc (e o vorbă din satul meu, poate și de prin altele), să ajung cineva, indiferent ce-ar fi fost acest sau acel cineva... Mi-am dat seama, când era prea târziu să îndrept situația sau să mă conformez dorinței sale, că tata vrea doar să nu fiu slab la suflet, ca el! Nu mai știu de câte ori, după moartea mamei – beat fiind, dar nu inconștient – și-a recunoscut slăbiciunea în fața mea, fapt care nu mă umplea de mânie, nici de bucurie, ci de-o calmă înțelegere... Înțelegere ce nu mi-a folosit la nimic, la fel ca motorul emblematicului om din Tecuci, prezent în poemul lui Mihai Ursachi!

Fiind „cel mic” din familie, tata trebuise mereu să asculte de Taica, iar după moartea acestuia, de Tatoniță, fiecare dintre ei deținând „funcția” de cap al familiei la timpul cuvenit. Ce propunea, hotăra sau dicta capul, executau fără crâcneală ceilalți. Însă tata împlinea până și dorințele sorei sale, Dada, cu doi ani mai în vârstă, deși o zânzânea cu tot felul de replici ironice, pe care biata femeie greu le pricepea. Asta era partea lui fabuloasă, pentru care l-am iubit și admirat consecvent, în ciuda bătăilor încasate pe drept sau pe nedrept: treaz fiind, nu beat, folosea ironia necruțătoare față de oricine și orice, găsind întorsături de frază cu alură de glumă, poantă, bășcălie, intenționat compuse ca să nu jignească ascultătorii sau preopinenții. Nu polemiza cu nimeni, nu-l umfla siguranța oamenilor cu idei fixe, nici ambiția să aibă mereu dreptate și nu încerca să demonteze logic spusele cuiva, prezent sau absent. Reticența se datora, probabil, faptului că în familie fusese mereu cel care trebuia să tacă. Dar în toate discuțiile la care lua parte, după ce asculta prostiile altora, le anihila cu vreo propoziție sau o istorioară plină de sens, poate chiar cu o sintagmă neobișnuită, ce da de gândit auditoriului abia după stingerea hohotelor provocate de rostirea ei. Cum naiba să nu-l admir, în ciuda divergențelor stârnite de firea mea tembelă și puturoasă (e vocabula pe care mi-o trântea când stăteam degeaba sau citeam, iar lui îi era lene să mă altoiască)? Și cât regret că n-am notat calambururile scoase ca pe bandă rulantă, în perioadele când era bine dispus! De la o vreme, însă, ne împiedicam unul de altul din ce în ce mai des, chiar dacă ne găseam la 300 km distanță (de exemplu, el acasă, la Cacova; eu în armată, la Constanța sau Mangalia).

În ziua când știam că trebuie să se afișeze rezultatele, am primit mână liberă să fac cum și ce mă taie capul. Și bani de drum, dus-întors, plus ceva pentru mâncare, bănuiesc că vreo 50 lei în total. Era o zi de vineri din ultima săptămână a lunii iunie sau prima din iulie (nu rețin precis când a fost examenul). Putea să plouă, însă nu-mi luasem nici umbrelă (n-aveam în dotare), nici vreo pelerină ori sac de nailon. Am folosit bicicleta lui Tatoniță pe drumul de la Cacova până la Găești, și-am lăsat-o la unchiul Costică, văr primar cu tata, care locuia chiar în spatele gării. Mi s-au șters din memorie amănuntele călătoriei de dimineață. Nu și tonalitatea atmosferei, dacă pot scrie așa: senină, caldă fără caniculă, fără vijelii văratice, fără pic de nori. O plăcere să mergi încotro ai treabă sau vrei doar să te plimbi. Numai că eu mergeam să aflu dacă „am luat” la liceu. Primul meu examen și – nu exagerez! – cel mai serios.

Trenul spre București oprea la Găești în jurul orei 7:30. Urcat în el, am ajuns în gara Basarab pe la 9. La 10 eram pe Șoseaua Giurgiului, în curtea liceului, așteptând cu alți băieți, fete și părinți să se afișeze lista. Ni s-a dat de înțeles că abia pe la orele 14 sau 15 va fi gata, dacă nu cumva și mai târziu. Cineva aflase, iar vestea se distribuia din om în om, din grup în grup, dar nu în șoaptă, fiindcă nu era ceva ilegal. Ce să fac? La tanti Linița nu era nimeni, rudele noastre se perpeleau cu ziditul casei de la Cacova. Să mă plimb – unde? Nu cunoșteam niciun loc interesant, nici nu știam să mă relaxez. Să stau pe-o bancă, la umbră, în preajma clădirii liceului sau peste Șosea, în mini-parcul din fața blocului cu cinematograful Flamura? Puteam să stau. Dar nu mai bine să intru la film? Am băgat iute de seamă că de la ora 11 începea un spectacol. Dura până spre 13, când programul din avizier arăta că urmează altul. Niciodată nu voi uita – din motive diferite, firește – nici titlul filmului, nici actorul principal: 100 de dolari pentru șerif, cu John Wayne. Un pic de popas aici nu strică.

În engleză, filmul se cheamă True Grit. Traducerea corectă: Curaj adevărat. De ce vor fi pus atunci pe afiș 100 de dolari pentru șerif, preluând vizibil și banal ideea principală a scenariului? Greu de înțeles nu e: dolarii deveniseră marota mediului bișnițăresc român, dar și a conducătorilor (se deduce din obsesia cuplului Ceaușescu, așa cum o descrie Pacepa în cartea sa de amintiri, bine aduse din condei de altcineva, evident un scriitor de meserie, probabil român emigrat oficial în SUA, după cum circulă bănuiala). Șerif, intrat de mult timp în vocabularul românesc, era/este un cuvânt cu efect psihologic defulator complex (nu e cazul și nu sunt pregătit să-l descâlcesc). Și cum anul era 1971, și încă nu se declanșase mini-revoluția culturală consemnată istoric, titlul suna atractiv și, pasă-mi-te, Occidental! Am luat bilet și am intrat în sală. Povestea filmată nu m-a impresionat prea tare, deși se spune că John Wayne ar fi făcut unul dintre cele mai bune roluri din lunga-i carieră. Pentru mine și-alții din lumea rurală, westernurile cu Wayne ni se păreau ...neverosimile! Puștani de țară fără prea multă știință de carte, eram complet cuceriți de Sergio Leone și epopeile cu dolarii, le iubeam necondiționat, le credeam adevărate, deși nu știam că erau filmate în... Spania. Nicio producție americană, cu decoruri naturale și fidelă epocii evocate, nu ne convingea. Mai citit, acum pot avansa ipoteza că John Wayne a fost un bun propagandist al „american way of life”, iar filmele sale șablonarde, cu șerifi și bandiți, echivalează (ori funcționează în același registru, oficial) cu filmele comuniste sovietice (sau românești), pline de eroi infatigabili, fie chiar și morți (pe nedrept, firește). Și americanul, și esticii umblau țepeni, parcă înfipți în drugul ideologic – capitalist la unul, socialist la ceilalți!

La ora 13 fără câteva minute am ieșit din cinematograful Flamura cu ochii beți de frumusețea peisajelor muntoase, expuse în culori vii pe ecranul uriaș. Nu cunoșteam pe nimeni în mulțimea spectatorilor, mă simțeam cumva pe altă lume. Parcă mi-era foame. Am ocolit prin stânga corpul de clădire și am zăbovit un pic dinaintea cofetăriei vecine, încercând să mă decid asupra unei prăjituri. N-am reușit, pentru că pe aleea din fața blocului l-am zărit pe Zamfir Virginel, un băiat dintr-un sat din Vrancea, cu care schimbasem mai multe vorbe în zilele precedente, înainte să intrăm la examinare (urma să locuim la cămin ulterior). De la el am aflat că s-au afișat rezultatele, că el „a luat” și acum merge la oficiul poștal situat la parterul blocului, să telefoneze acasă, părinților. Nu știa dacă „am luat” și eu. Pe dată am uitat de foame și, cu inima strânsă de emoție – vă asigur: nu de teamă! (dar dumneavoastră puteți crede orice, n-am cum să vă contrazic!) –, am traversat Șoseaua Giurgiului sub soarele tipic bucureștean, ferindu-mă de-un tramvai numit pericol, nu dorință! Nici nu mi-am dat seama când m-am pomenit lângă geamul de la parterul liceului, unde secretara, supervizată de președintele comisiei, lipise foile de hârtie A4, dactilografiate cu numele și media generală a candidaților. Mi se împăienjeniseră ochii, dar deslușeam fără probleme cuvintele, habar n-am cu ce corp de literă scrise.

Am început să citesc de la numărul 1 și după ce am trecut de două pagini, negăsindu-mă, am trecut la ultima, citind lista de la numărul 128 înapoi. Iarăși două pagini pe care numele meu nu se afla. Sper că nu greșesc: totalul admișilor se înșira pe 5 sau 7 pagini. Presupun asta, judecând după câte rânduri încap pe coala A4, cu spațiere verticală la două rânduri, cum se proceda în epoca mașinilor de scris când se foloseau numai majuscule. Dar numele noastre fuseseră grafiate în mod obișnuit, majuscule fiind prima literă din nume și prenume, plus inițiala. Amănuntul îmi persistă în ochi, fiindcă șirul acela: 64. Ungureanu A. Dumitru – 7,00 nu-l pot uita oricât m-aș strădui. Nu l-am văzut la a doua parcurgere a listelor, ci – cum să spun? – la plimbarea privirii în sus și-n jos pe paginile totemice. De câte ori să fi măturat dreptunghiurile ce mi se păreau câteodată complet albe, în ciuda urmelor carbonice negre? Cine ar putea să spună?! Eu nu. Mă sâcâiau înghesuiala colegilor și a părinților, vociferările, bucuria unora, plânsul altora, soarele ce parcă își deversa văpaia peste marginea acoperișului, deși în mod obișnuit lângă zid trebuia să fie umbră la ora aia. Dumnezeu știe ce mă mai deranja, până mi-am găsit numele pe listă! Apoi, parcă s-a făcut liniște, și o muzică frumoasă, consistentă, plăcută, chiar săltăreață, s-a revărsat de pretutindeni, ca trilurile păsărilor într-o pădure. Nu trepidam de bucurie, ci pluteam pe deasupra capetelor omenirii din jur. Mă simțeam ușor, ca un fulg, ca o frunză în vânt, ca un nor pe cerul albastru. Am împărtășit bucuria mea câtorva colegi care „luaseră” și mi-o împărtășeau pe a lor. (Dintre ei îmi amintesc de unul, Voicu Eugen, un tip subțire și blond, foarte bun la matematică. Nimeriserăm în același grup de examinați, în ziua când dădusem chix la Călineasca. Reținusem că el rezolvase exercițiul iute, în timp ce eu încă molfăiam subiectul în bancă, și ieșise la tablă înaintea mea. Cred că obținuse 9 sau 10 la oral. Ulterior n-a performat la același nivel, nu știu ce s-a ales de el după absolvire.) Cum ne eram unii altora necunoscuți, bucuria n-a prea avut savoare. Așa că m-am urcat în tramvaiul 12 și m-am întors la Gara Basarab. De unde, luând bilet la personalul de Piatra-Olt, cu plecarea la ora 17, am ajuns în Găești la 18:30. Unchiul Costică mă aștepta, parcă sigur de izbândă. Mi-a pus un pahar din celebrul său vin de butură (pe care m-a și învățat să-l prepar, vreo zece ani mai târziu), iar minunata-i soție, tanti Lali, mi-a dat pentru acasă o felie zdravănă din neasemuitul ei chec, tratație nelipsită ori de câte ori le-am fost oaspete sau ajutor la diverse treburi gospodărești.

Amănuntele întoarcerii de la Găești la Cacova, cu bicicleta, pe când se însera peste câmpie, s-au topit în praful timpului. Greu să-mi înveselesc proza din imaginație!... Drumul principal, fost al sării pe vremea turcilor, urca în sat pe lângă Biserică și cobora la Răspântie, unde, lângă Crucea de lemn din Poiană, niște băieți mai mari și mai mici decât mine erau ocupați cu jocuri obișnuite sau gâlcevi nelipsite adunăturii de flaifușteri, cum ne zicea tata. Unii, ca vărul Ment, știau de unde vin, poate chiar mă așteptau curioși: am luat sau n-am luat la liceu? Când le-am spus, cu falsă blazare, că „AM LUAT”, unul dintre ei, Ionel Filip, zis Filache, a fugit imediat să anunțe la cârciumă, unde tata și compania se cinsteau cu băutura obișnuită: țuică două prune (încă nu i se spunea „ochii lui Dobrin”). A trebuit să dau detalii colegilor mei scăpați de școala generală, care susțineau examenul de intrare la vreo profesională, săptămâna următoare. Niciunul dintre băieți nu optase pentru liceu, iar dintre fete doar Lucica Voicu, frumoasa clasei și a satului. (Care nici n-a absolvit bine Liceul agricol din Curtea de Argeș, că s-a și măritat!) Faptul că eram singurul din leat și printre primii din comună cu intrare la liceu în București (cuvintele astea sunau ca un atestat de noblețe) m-a situat deodată în „elita” suspectă de a fi pornit pe drumul de mărire ce ducea... Cine știe unde ducea, că eu n-am mers pe el!

Și am ajuns în fața cârciumii unde aproape toți bărbații satului își lăsau banii și mândria, după ce veneau de la muncă, mulți dintre ei de pe la uzinele, fabricile și șantierele care împânziseră lenevoasa noastră țară, în cadrul nesăbuitului proiect ceaușist de industrializare masivă și forțată, eșuat într-un final tragic ca de țambal, cum se știe azi. Cârciuma era, în fapt, magazin universal sau Prăvălie cu de toate, gestionată de nea Vasile Ceaușu, zis Pielan, prototip de personaj memorabil, parțial ratat. Clădirea în care funcționa „cumparativa” (vorba țaței Ioana, mama vărului Ment, și opinia filologului Șerban Cioculescu) era lipsită de gard, iar în perimetrul dintre șanț și pragul de intrare creștea iarba, tăiată de două poteci. Acolo se tolăneau bărbații satului, bându-și licorile ce-i ajutau să uite că nu mai aveau pământuri, că nevestele erau rele, că sărăcia îi „scobea la icter”, vorba cuiva... Acolo, în iarbă, l-am găsit pe tata, ca un actor înconjurat de ascultătorii poantelor sale nestăvilite. Deși nu stătea pe vreun scaun sau o piatră, ci tot cu fundul în iarbă, părea mai înalt cu un cap decât ciracii – ăsta e alt cuvânt folosit de el. Cum aflase deja de la Filache că „AM LUAT”, părea dezinteresat să afle și de la mine. M-a întrebat, în treacăt și cam peste umăr, ce-am făcut. I-am spus. Nicio reacție din partea lui, parcă luasem vaca de la văcărie și urma să-i dau apă. Nu m-a felicitat, n-a zis „bravo”, n-a sărit în sus. Era o chestie de așteptat din partea mea, așa că – pentru ce să se bucure? Săptămâna următoare s-a dus el însuși la București, să vadă lista și să întrebe, poate, pe vreun profesor de pe acolo, dacă e adevărată. Nu știu ce-a făcut la liceu, însă nu m-a mirat: nu-i câștigasem încrederea, de unde bătăile și restul restricțiilor. Ce-i drept, în seara când am venit cu vestea succesului, el a plătit un rând de „bătrână” ciracilor, iar mie mi-a pus în palmă vreo 20-25 de lei, să cumpăr ce băutură vreau și să o beau cu vărul Ment. Vărul, prietenul și tovarășul meu de drăcovenii, elev la Școala profesională de Chimie, tot în București, mă însoțise în mod firesc din Poiană la Prăvălie, iar de acolo acasă, vreo două sute de metri mai spre vest, curțile noastre fiind despărțite de a lui nea Nicu Stoica, zis Găzoi sau Meserie.

Nu mă hotăram ce băutură să iau. Vermut? Lichior? Coniac? Țuică aveam și acasă, iar mastica era pentru femei. Berea nu prea ne plăcea și nici nu se mai găsea la ora aia. Vodcă sau spumă de drojdie? Știam bine că nu sunt sănătoase, te durea capul fără greș după un pahar. Vărul Ment a ales un vin roșu de Ștefănești, despre care auziserăm amândoi că e cel mai bun. N-am fost contra: am plătit 15 lei pe o sticlă de un litru și am plecat cu ea acasă. Acasă am găsit-o pe mama împotmolită în treburi: venise târziu de la grădina de legume a CAP-ului, unde robotea zilnic laolaltă cu toate femeile satului apte de muncă, și se străduia să pregătească masa de seară, să mulgă vaca, să dea de mâncare la porci, găini, rațe, în timp ce Dada, mătușă-mea, sora lui tata, făcea alte treburi sau poate era la Tatoniță, fratele cel mare, pentru instructajul zilnic... Nu țin minte deloc – dar deloc! – ce-a zis mama despre faptul că „am luat” la liceu. Aflase și ea înainte să ajung, habar n-am cum. Și pesemne că intuia greutățile legate de întreținerea mea în capitală, astfel că s-o fi simțit incapabilă să spună ceva. Depun lângă icoana amintirii ei cuvenitul fir de crin (florile-i favorite), și-mi asum din plin vinovăția: față de ea, eu aveam îndatoriri, mai mereu neglijate; ea, o de la sine înțeleasă răspundere!

Ne-am așezat, vărul Ment și cu mine, pe două scaune, lângă balustrada verandei deschise spre vest. Și, privind amurgul ce usca pânza cerului cu ultimele pâlpâiri ale Soarelui căzut sub orizont, am băut din niște pahare desperecheate cel mai prost vin din câte am băut vreodată! Asta nu ne-a împiedicat să facem planuri de viitor, dându-mi ocazia să folosesc acum trimiterea la versul eminescian „din cuțite și pahară”, deși nu năzuia niciunul dintre noi să ajungă vreun Cantemir! Habar n-aveam, totuși, ce viitor măreț mă aștepta: în prima zi de liceu am dat ochi cu diriginta Călinescu, „Mătrăguna” din episodul anterior, și-am sfeclit-o, deoarece greșisem ușa clasei și întârziasem! M-a recunoscut imediat și m-a expediat în banca mea, cu voce metalic ascuțită, strecurată printre buzele-i subțiate. O singură bancă, a treia de lângă perete, avea un loc liber și, firesc, acolo m-am așezat. Alături stătea cel care urma să fie Patrick Petre Marin, actor, director de teatru și realizator, în jurul anului 2000, al emisiunii TVR „Banii noștri”, mort într-un stupid accident de mașină, în 2010. N-am apucat să fac cunoștință cu Patrick, fiindcă „Mătrăguna” ne-a trimis iute – pe toți cei care alcătuiam clasa B a anului I – în cabinetul de Protecția Muncii, amenajat la etajul trei, și ne-a poruncit să nu mișcăm sau să comitem prostii. În acea zi de 15 septembrie 1971 ne-a vizitat liceul chiar Nicolae Ceaușescu, și a trecut la un metru de banca mea, răspândind în jur o senzație de putere contagioasă. De mine nu s-a prins, dovadă că n-am țâșnit din anonimatul câtorva cărți pe firmamentul istoriei. Domnul Popescu, aflat la catedra cabinetului de specialitate, nu s-a oprit din tremurat două-trei zile după ce-a dat mâna cu El, Supremul. Parcă îl electrocutase! Cine știe ce gânduri se vor fi zbătut în capul profesorului, acoperit de plete negre și dotat cu falnice mustăți haiducești!

Atingerea cu fluxul magnetic al Liderului (doar de Partid încă) nu m-a scutit de contondenta artă maieutică a tatălui meu, care și-a îmbunătățit-o permanent, până când – cu chiu, cu vai, cu corijențe trimestriale, dar niciodată anuale! – am ajuns în anul trei. Atunci mi-a și aplicat-o de față cu colegii, după o (altfel de) istorică ședință cu părinții, comandată de-un director, Bonea, călit în lupta cu inerția prin vremi proletcultiste. Stelele verzi care mi-au fulgerat ochii de la palma răsunător primită, la spartul divergentelor discuții, încă licăresc sub pleoapele mele arse!...

(Revista HYPERION  nr. 10-11-12/2023)