ISTORIE ROCK - o privire personală

 Rockul românesc în cumpătul vremii

Anul 1977 a fost unul definitoriu pentru istoria postbelică a României și ilustrativ pentru destinul țării noastre, parcă veșnic lipsită de noroc, așa cum scria odată Mircea Eliade. Nu e locul aici și nici nu pot enumera precis faptele politico-sociale ce-au marcat acel an (întins ca-n prozele realist-magice sud-americane: din ianuarie 1977 până în toamna lui 1978). Îmi lipsesc instrumentele necesare, iar textul de față e unul de factură generală (nu generalizatoare!), focalizat pe muzica românească pop-rock (hai, și puțin folk!). Sincronizarea amatorilor și a practicanților de rock de la noi cu genul muzical dominant la nivel mondial, apărut pe la jumătatea anilor 1950, se poate constata cu ușurință privind retrospectiv și cu oarecare detașare. La începutul anilor 1960, în pofida cenzurii „de partid și de stat”, ce se cânta „dincolo” ajungea pe căi neoficiale și la urechile românilor. „Nașterea” trupelor noastre după vizionarea filmului englez Tinerii, unde performa grupul The Shadows, a fost o realitate impusă de spiritul vremii, în ciuda directivelor ideologice emise de partidul unic, zis muncitoresc, care controla România. Partidul nu controla însă toată planeta Pământ, așa că a trebuit să înghită cumva, pe nemestecate, gălușca tinereții impetuoase, gata de orice năzbâtie.

Pentru românul obișnuit al ultimului sfert de veac XX, informat din massmedia – ziare, televiziune, radio –, anul 1977 debuta cu ceea ce istoricii au stabilit că se numește Mișcarea Goma pentru Drepturile Omului. Stimulată de Carta 77 a intelectualilor cehoslovaci, între care se găsea și grupul punk-rock Plastic People, Mișcarea Goma era semnul de aderență a unei părți din cetățenii români (nu neapărat intelectuali, dar de toate etniile care trăiesc aici) la ce se petrecea în Europa. Contextul? După istoricul acord de la Helsinki, din 1975, țările occidentale au trecut imediat la aplicarea lui cu seriozitate. Statele „lagărului” socialist, însă, l-au considerat o vorbă pe hârtie, fără valoare sau aplicare în zona stăpânită de ele, așa cum era și politica lor socială, grijulie doar cu adepții, represivă față de oponenți. Numai că mulți oameni din Est au cerut, pe diferite canale mediatice și/sau politice, respectarea celor scrise și asumate de guvernele lor totalitare. Când lucrurile păreau să se miște și la noi, în România, a venit cutremurul din 4 martie. Prioritățile s-au schimbat ori anulat. Dezastrul natural ștergea parcă eforturile de normalizare, România se dovedea încă o dată „țară fără noroc”, iar autoritățile – adică Securitatea – îl trimitea pe Goma la închisoare, de unde l-au scos propria lui măsură de prevedere și protestele internaționale ale intelectualilor de toate orientările (dreapta, stânga, creștini, atei etc.), nicidecum eforturile confraților literați, care l-au exclus din Uniunea Scriitorilor, în loc să-l apere. Atitudinea confraților arăta cârdășia cu regimul autoritar, ai căror privilegiați erau. Ca și interpreții de muzici, grele sau ușoare, inclusiv rock.

În vara acelui 1977 a izbucnit greva (sau grevele) minerilor din Valea Jiului, despre care se tace și azi, ori se vorbește minimal. Atunci s-a probat și la noi ruptura dintre muncitori și cei care conduceau în numele muncitorilor, dintre „mizeri și bogați”, vorba lui Eminescu, o realitate bine stabilită de când lumea, în orice societate, recunoscută clar sau cu jumătate de voce de capitaliști, dar ascunsă de minciuna comunistă. Iar aici „aud” cuvintele băieților de la Sex Pistols:

„God save the Queen

She ain't no human being
There is no future
In England's dreaming

No future, no future,
No future for you

No future, no future,
No future for me”

...cuvinte care se potrivesc oricărei alcătuiri statale bazate pe săraci și bogați, indiferent de ce cred, propovăduiesc ori înghit pe nemestecate diverși comenta(iuri)tori.

La sfârșitul verii lui 1977, printr-un act temerar, demn de inițiativele sale vitejești, Nicu Covaci scotea din țară membrii trupei Phoenix, sperând să facă o carieră de succes în Vest (fapt ce nu s-a petrecut însă). Nu știu câți dintre rockerii rămași au înțeles că pierdeau un sprijin important, fiindcă în lupta cu cenzorii și dulăii sistemului succesul trupei Phoenix era un argument ce depășea dimensiunea ideologică. Oricine știe că banii contează mai presus de ideologie, chiar și Elena Ceaușescu dădea câteva replici perfect articulate în acest sens (vezi cartea lui Pacepa – Orizonturi roșii).

În noiembrie 1977, „brațul înarmat al comunismului” (asasini tocmiți de Securitate) lovea la Paris pe Monica Lovinescu, vocea opoziției externe, a cărei luptă radiofonică împotriva „ocupanților români ai României” (ca să parafrazez expresia aceluiași Paul Goma, luptător real, scriitor instruit în muzică!) avea să fie recunoscută după 1989. Disputa dintre cele două sisteme se concretiza prin acțiuni violente și asasinate comandate de comuniști, cum a fost atentatul cu bombă din iarna lui 1981 asupra clădirii din München unde funcționa postul de radio Europa Liberă, principala sursă de informare a românilor care doreau să fie la curent cu ce se petrecea în lume și care continuau să viseze că „vin americanii”! Iar în domeniul rockului, Europa Liberă era o sursă mai mult decât necesară, de când Cornel Chiriac ajunsese acolo. Rockul nu însemna doar distracție pentru tineret. Era un fel de viață. Și de moarte.

Tot atunci, în 1977, la indicația lui Ceaușescu, „sistemul” renunța la cenzura oficială, clasică, introducând una mai perfidă, în care actanții câmpului cultural se cenzurau unii pe alții: redactorii pe redactați, autorii, actorii, regizorii, interpreții sau compozitorii între ei (prin denunțuri, turnătorii, minciuni). Era o versiune evoluată a fenomenului numit „experimentul Pitești”, unde deținuții făceau pe gardienii: își pedepseau tovarășii de pușcărie, cu iluzia obținerii unor avantaje. Sunt fapte studiate de cercetători specializați, foarte puțin cunoscute de publicul larg, al cărui apetit pentru adevăr și dreptate a fost mereu estompat de apetitul pentru mâncare, băutură și sex, iar azi e tot mai edulcorat de noile realități consumiste.

Câteva luni mai târziu, după niște vizite „regale” ale Ceaușeștilor în Anglia și SUA, în vara lui 1978 se producea „defectarea” (dezertarea, trădarea sau răzbunarea) lui Ion Mihai Pacepa, omul de încredere al familiei. A fost, probabil, evenimentul care l-a damblagit mental pe Nicolae Ceaușescu, președintele care se visa lider de anvergură mondială. Fiindcă e greu să rămâi normal la creier, Tu, Supremul, dictator părăsit de individul care îți ghicea dorințele și opintea să-ți transpună fanteziile în realitate. (Pe unele chiar le împlinea – vezi profitabila fabrică de diamante artificiale, prăduită de gașca lui Băsescu). Și ca o cireașă pe tort, în noaptea de 23 august 1978, doi ofițeri din Marina Militară au fugit în Turcia cu iahtul pe care Ceaușescu îl primise cadou de la Brejnev!

Tot atunci, nu mai știu bine dacă în vara lui 1977 sau a lui 1978, Cenaclul Flacăra, condus de Adrian Păunescu, a ținut prima „ședință” pe Câmpia Libertății de la Blaj. Eram militar și, auzind știrea, mă așteptam ca „trupele” de tineri să pornească în marș spre n-aveam habar ce obiectiv sau cu ce scop, dar sigur ceva revoluționar. În loc de asta, Cenaclul, oficial numit „al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist”, „for democratic” păstorit de Nicu Ceaușescu, s-a cimentat (autentificat, statuat) neoficial în Secta Cenacliștilor înFlăcărați, adepții cultului păunescian, care persistă și-n zilele noastre, rude bune cu dacopații și getopitecii!

Sunt doar câteva repere ale unei perioade ce merită analizată în detaliu de istorici obiectivi. Le-am amintit pentru a sublinia încă o dată că muzica rock românească trebuie situată în contextul socio-politic generator. Stilistic, ai noștri au fost la zi cu ce cântau, lansau ori difuzau congenerii în Vest, inspirându-se deseori din liniile lor melodice (că „rockul nu s-a inventat la Bragadiru, ci la Memphis”, cum ar fi zis Sorin Chifiriuc). Tehnic, au cântat cu ce-au avut, ce-au compilat (exemplu – sintetizatorul construit de Bibi Ionescu, basistul trupei Sfinx) ori au reușit „să aducă din afară” (expresie teribilă ce denotă sărăcia organizatorică a unui sistem absolut cretin, cu reverberații ce se mențin până azi – vezi importul de automobile second hand). Însă motivațiile, textele, ideile sau atitudinea alor noștri erau grevate, amputate sau deformate hidos de ideologia oficială „de partid și de stat”, cum se spunea. Să știi bine ce cântă alții (de exemplu, Whole Lotta Rosie – AC/DC), dar să fii obligat să molfăi Culoarea roșie, așa cum traducea Florian Pittiș acel titlu, prin 1985, într-o emisiune radio a prietenului său Adrian Păunescu – ce ironie a destinului! Sau, în cazul citat, ce traducere falsă, dacă nu cumva era o mistificare cu bună știință, o manipulare insidioasă și cinică!

Aici trebuie să subliniez o idee neconvenabilă celor care (motivați bănește sau inconștienți) susțin nu știu ce virtuți războinice și opozante ale rockerilor băștinași: MUZICA ROCK DIN ROMÂNIA, AȘA CUM ȘI CÂTĂ S-A FĂCUT, ERA O SUPAPĂ DE DEFULARE EFICIENTĂ, FOLOSITĂ DE „SISTEM” PENTRU ATENUAREA FRUSTRĂRILOR POPULAȚIEI (nu doar a categoriei „tineret”, deoarece la 35-40 de ani, rocker cu 2-3 copii de crescut, se mai poate susține că ești tânăr doar spiritual). Iar de la apariția și ascensiunea culturală a lui Adrian Păunescu & Cenaclul Flacăra, „muzica tânără” (cum o botezase el) a fost o altă unealtă de „educare patriotică” (= îndoctrinare sau prostire) a conștiințelor tinere, neștiutoare, lipsite de educație est-etică adecvată. Că „sistemul” controla tot și acționa „cum vrea mușchii lui”, s-a dovedit chiar în cazul lui Păunescu: deși apreciat și susținut de la „cel mai înalt nivel”, a fost redus la tăcere într-un context inacceptabil pentru regim, chiar dacă serviciile aduse de versatilul personaj erau evidente. Trebuie să fii un tip... maminizat, ca să crezi că rockul a doborât comunismul în România. Termenul maminizat, analog celui de mankurtizat, vine de la numele publicistului, doctor în istorie și cercetător științific, Alexandru Mamina, emițătorul ipotezei că „Cenaclul Flacăra a pregătit revoluția de la 1989”! Și s-ar putea ca ipoteza să nu fie chiar absurdă: a se vedea gradul de prosti(r)e a populației autohtone, atât la alegerile din 1990, cât și în deceniile următoare! Concluzia este inevitabilă și trebuie re-subliniată: CENACLUL FLACĂRA A PREGĂTIT ȘI A DESĂVÂRȘIT PROSTIREA ÎN MASĂ A POPULAȚIEI.

Opresc aici prea lunga introducere și spun ce mi se pare evident: în 1977-1978, rockul românesc a pierdut șansa de a deveni o mișcare de conștiință, adevărată, ancorată organic în sufletul poporului, cu valențe educative sănătoase, deși vag antisociale, așa cum a ajuns în țările scandinave sau în Polonia.

Altfel zis, în acel 1977 Phoenix-ul a zburat aiurea și s-a împiciorogat Cenaclul Flacăra!

N-aș fi vrut să scriu textul de față, deși Radu Lupașcu mi-l ceruse, iar eu îi promisesem cu jumătate de gură, neștiind ce-aș putea adăuga la ce-am scris în peste patruzeci de ani și-am strâns în vreo patru-cinci volume de articole inspirate de rock. Impulsul mi-a venit când – mea culpa: la jumătate de an de la premieră! – am văzut primele 5 sau 10 minute din documentarul Phoenix – Har și Jar, bine făcut de Cornel Mihalache pentru TVR cu ocazia celor 60 de ani de la înființarea trupei timișorene. Nu e cazul să discut filmul, deși o părere poate mi-ar fi permisă. Nici asupra formației fanion a rockului românesc nu-i nimic de comentat, fiind în afară de orice dubiu că Phoenix e vârful a ceea ce s-a putut face în domeniu, la noi în țară, cu mijloacele și în condițiile permise de situația nenorocită de atunci.

Se putea mai mult? Categoric, da! Da, dacă „responsabilii cu cultura” aveau minți deschise, vederi limpezi și nu le era teamă că greșelile îi pot scoate din „nomenklatură” – sistemul oficial de privilegii comuniste, nerecunoscut ca atare, însă crud și implacabil ca oricare altul bazat pe obediență și ascultare, nu pe meritocrație. Și încă o dată: da, dacă rockerii își luau statutul în serios și – cu o sintagmă mult folosită în epocă – „transpuneau în viață” ceea ce pălăvrăgeau în cântece: dragostea de libertate și lupta pentru adevăr, cu care le împuia „versurile” același poet Păunescu, ajuns textierul tuturor. (Nu și al celor de la Phoenix, pe care n-a ezitat să-i înțepe atunci când a prins momentul, conform dictonului „facerea de bine, futere de mamă”!) Pe Păunescu l-a învățat Nicu Covaci cum să facă spectacole și l-a ajutat (inclusiv cu instalația de sunet) să ajungă ceea ce în engleză se numește entertainer. Natura lui vulcanică (vezi mărturiile primei soții, Constanța Buzea, consemnate în jurnalul publicat după moartea poetului) îl împingea să fie reper socio-cultural înainte ca Sistemul, slujit cu obediență de fariseu, în cel mai elocvent stil curluntrist băștinaș, să-l reducă la o iscălitură într-un colț de revistă. Este un text semnat de Păunescu și cântat de Iris, trupă ițită după 1977, impusă ca stindard al rockului autohton cu ajutorul (sau în pofida?) mașinațiunilor neobositului personaj, care a reușit să-i dezbine pe când încerca să-i unească. Textul se intituleazăTrenul fără naș:

„Hei, hei, nașule,

dă-te dumneata-ntr-o haltă jos,

noi vrem liber tren,

trenul nostru e un tren frumos!”

La ce libertate sperau băieții, când niciunul nu îndrăznea să acționeze, știind că sistemul le-ar fi anulat privilegiile? Ce libertate se cucerește fără luptă, suferință, sărăcie? Poate doar libertatea de a fi conformist! Și aici reamintesc butada aceluiași Florian Pittiș, actor cabotin, idolatrizat azi ca simbol rebel, deși tot ce a făcut a fost să preia și, slujindu-se de vocea lui plăcută, odihnitoare, să difuzeze pe toate canalele disponibile succesele altora (muzică, poezie, idei): „Blugii sunt uniforma nonconformiștilor”. Păi, sigur, când ești secretar de partid „pe unitatea de muncă” și ai spatele asigurat, poți fi nonconformist cât poftești, cu condiția să nu deranjezi pe nimeni! Chestiune valabilă, de altfel, și-n sistemul capitalist Occidental, de unde a evoluat la aberațiile corectitudinii politice actuale...

Din spusele veșnic tânărului Nicolae Covaci, alintat Nicu și la cei 75 de ani împliniți în 2022, viața ar însemna o luptă, unde contează doar cel mai tare – în pumni, arme sau talent? Cine rămâne în picioare scrie istoria, e adulat, e urmat, e lider, decide asupra celorlalți? Nu mi-a venit să cred, auzindu-l în deschiderea filmului menționat! După cel puțin 2.500 de ani de istorie documentată scriptic (a se vedea Istoria războiului peloponeziac, a lui Tucidide, de exemplu), asta să fie ce-a învățat (sau trebuie să învețe) omenirea? După Hiroșima și după comunism? După atâtea masacre ce-au înroșit secolul XX și după războaie contra cărora au protestat rockerii din țările libere, congeneri lui Covaci? Rockul, dincolo de distracție, este asociat cu mișcarea pacifistă. „Give Peace a Chance” nu-i doar un slogan, lansat de John Lennon, preluat și folosit cu ipocrizie de nemuritorii comuniști. Este dorința neascunsă, neatinsă și nestinsă a omului (obișnuit sau geniu): dorință de pace, de liniște, de viață tihnită și împlinită. E o năzuință persistentă de la Abel, fiul lui Adam, cel ucis de fratele său, Cain, faptă atroce, repetată în nenumărate feluri de-a lungul și de-a latul istoriei umanității. Mentalitatea lui Cain s-a perpetuat în urmași, cei care își închipuie că, omorând, stăpânesc Pământul. Ei par să domine de atunci, de la crima rituală; dar n-au învins și nu vor învinge niciodată, pentru că victoria lor va însemna dispariția ființelor umane de pe Terra.

Apropo de proteste, războaie și crime: s-ar putea spune că și la noi s-a protestat – în mod oficial și ordonat, cu aprobarea (sau la comanda) „organelor în drept”, cu recitări din versurile poeților de curte comunistă, nu numai ale lui Adrian Păunescu. Încă îmi stăruie în minte emoția unor copii de școală generală, puși să „demonstreze” contra înarmării mondiale, prin 1984-1985, și vocile lor subțiri clamând: „Nu bombéi cu neutroni!” Accentul pus pe a doua silabă a cuvântului „bombei” dădea de înțeles că vocabula definește un fel de semințe sau boabe de cereale. Este războiul ceva dezirabil pentru toate ființele umane? Santana scria în cartea lui de memorii că omenirea n-a învățat nimic: de peste 10.000 de ani ne dăm unii altora în cap pentru o bucată de pământ și în final ajungem toți pământ! Priviți la ce se întâmplă acum în Ucraina, în Palestina, în Siria, Libia, Kurdistan, Irak sau nu știu care țări africane. Asta e viața pe care ne-o dorim? Când un rocker de calibrul lui Roger Waters spune că i se par normale negocierile, nu războiul, este blamat. De ce? Pentru că este înțeles intenționat greșit, este răstălmăcit. O fi Waters un egolatru, dar n-a mințit, nu e adeptul comunismului, nici al putinismului, ci vrea doar pace și justiție socială. Și este inamicul tuturor celor care promovează războiul ca soluție de rezolvare a conflictelor, indiferent că sunt ruși, americani, chinezi ori israelieni. E un idealist, fără îndoială, dar unul care știe că forța contează. Iar forța lui este arta, nu arma. Rockul a evoluat din distracție în artă, și din artă în armă, prin ce-a cântat și încă mai cântă. Armă ajungea – sau deja ajunsese – și rockul făcut de Nicu Covaci & Phoenix. Dar liderul a optat să plece din țară. El spune că a fugit fiindcă nu mai putea suporta opresiunea cenzurii. O fi fuga un act de vitejie? Nu sunt capabil să răspund, n-am trăit asemenea dilemă...

E o realitate că „dreptatea” forței predomină de mii de ani. Dar până când? Până se va alege praful și pulberea de planeta Pământ? Va mai conta atunci victoria unui om asupra semenului, a unei națiuni asupra alteia, a unui stat contra vecinului? E dureros că asta pare să lase cu limbă de moarte un artist de talia lui Nicu Covaci. Te aștepți de la un bătrân să ofere o lecție de înțelepciune, măcar una absurdă, percutantă și nu mai puțin șocantă, precum îndemnul aceluiași paradoxal Păunescu: „Iubiți-vă pe tunuri!” (Faptă chiar întâmplată, în 1977 sau 1978 – vedeți proza mea „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005) Indignarea poate fi puerilă și inutilă. Dar când o personalitate, un personaj cu destulă credibilitate publică proclamă legea pumnului, în anul când un dement a lansat ceea ce poate fi numit al treilea război mondial (și ultimul, în caz de tâmpire definitivă a tuturor decidenților de pe planetă), nu poți rămâne insensibil și indiferent. Covaci nu are copii, nu are nepoți, îl doare fix în pix de ce urmează după moartea lui. Dar ceilalți chiar să nu aibă nimic de zis, nimic de obiectat, nimic de reproșat?

Știu, desigur – de la Coșbuc citire –, că viața e o luptă, și așa mai departe... Însă comandantul unității militare în care am fost înregimentat, omul care m-a scos de două ori din „brațul armat” al socialismului biruitor (Securitatea, să fie clar!) în 1977 (da, când Covaci și ceata lui dădeau dovadă de mare vitejie fugind din țară!) îmi spunea, deloc metaforic sau demagogic: „VIAȚA E O MUNCĂ ȘI O LUPTĂ”! (Am scris așa, cu majuscule, să se vadă!) Covaci și trupa au muncit în felul specific artistului, au câștigat pe merit admirația și adulația unei mari părți din populația acestor plaiuri, indiferent de neam, vârstă sau statut social. Armată n-au servit. În război s-au aflat poate doar unii cu alții, pe motive de bani sau gagici (Cristi Minculescu dixit!). Dar să lupți... fugind? Covaci înțelege oare (despre) ce vorbește? I-am sesizat confuzia într-un articol din revista Vox-Pop-Rock, prin 1994, când i s-a editat, la Nemira, cartea de amintiri. Pesemne că n-a citit, ori n-a băgat în seamă. Nu mă miră că a rămas blocat în mentalitatea mardeiașului de cartier: cel mai respectat este tipul care dă bine cu pumnul și fute nenumărate femei. O fi respectat, invidiat etc., dar e așteptat la cotitură și răpus de altul, vreun lup tânăr și înfometat sau dușman bătrân... Nu degeaba colegii îl supranumeau pe Covaci Cafta – de la caftangiu, cafteală! Ce viață de poveste a dus – altfel simpaticul – Nicu! Un regizor și/sau producător de film ar putea face un serial de succes din asta! Și ar fi cazul să demareze, cât bântuie trendul Netflix, AppleTv etc. Iar pelicula puerilă „Metronom” (un soi de „Tânăra gardă” cu aplicație ideologică întoarsă pe dos!) ia premii și e considerată revelație!...

Nu despre Covaci & Phoenix trebuia să scriu, însă ei mi-au oferit ocazia să încep – și să sfârșesc înainte de a plictisi cititorul! Phoenix reprezintă valoarea maximă în rockul românesc și dă exemplul perfect de inabilitate managerială. Această artă – sau știință, sau numai deprindere nativă, manifestată din abundență la fiii poporului evreu – este o parte esențială a spectacolului universal ce domină lumea de cine știe câți ani, spectacol în care ai noștri reprezentanți de seamă au ratat șansa să intre, chiar să urce acolo unde meritau și le era locul. Circula demult în America o butadă: „Rockul este o afacere în care doi negri sau trei albi cântă, iar un evreu face o grămadă de bani pe urma lor”. În perioada socialistă, România a beneficiat de serviciile a numeroși evrei, dedicați idealului de dreptate, pace, egalitate, fraternitate, libertate și ce mai visa oprimata lor generație, pentru toată omenirea, indiferent de culoarea pielii și rădăcina neamului, indiferent că omenirea își dorea sau nu așa ceva. Nu știu câți dintre ei au fost implicați în promovarea rockului românesc înăuntru și în afară. Dacă au fost, se vede ce-au făcut: „Cât despre rock, bă, fratele meu, nu știu ce să zic!”, vorba veche a băieților de la Timpuri Noi. Azi predomină maneaua, textele inepte și icnite, plus hiturile scoase de „compozitori” din softuri de computer prost înțelese. O fi muzica pop-rock în evoluție permanentă ca revoluția bolșevică, dar să torni manele cu tembeliziunea peste o țară de cenacliști înflăcărați (cum a făcut ProTV la începuturi) aduce a rea intenție, dacă nu a crimă organizată. Socialism, așa cum au visat niște idealiști, n-a fost să fie! Când visul s-a prăbușit sub șenilele tancurilor – întâi la Budapesta, în 1956, apoi la Praga, în 1968 – mai toți „deștepții” din „lagărul socialist” plecaseră – via Ierusalim – în lumea liberă. Acolo unde s-a prefirat și majoritatea muzicienilor noștri – nu numai rockeri –, mulți fără să știe ce-i așteaptă. Exemplu, iarăși de referință: Covaci & ai lui.

Rockerii de la noi luaseră avânt natural pe la sfârșitul deceniului al șaptelea. Mărturie de forța, varietatea și sincronizarea lor cu Vestul stă un disc antologic, „Hai Noroc!” (editat abia în 2021, de 667 Records, o firmă particulară, pentru că firma de stat, Electrecord, a fost prăduită de șacalii interminabilei tranziții). Dar, să fie clar: ei nu erau într-atât contra sistemului socialist, cât se făceau expresia spiritului vremii, contestatar sui-generis. Mircea Vintilă declara că generația lui s-a revoltat contra textelor stupide ale muzicii ușoare promovate în jurul anului 1970. El și alții (Mircea Florian, Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia) se pliaseră spiritului flower-power, înainte ca ideile acestui curent să intre în proprietatea lui Adrian Păunescu & Florian Pittiș, care și le-au însușit, cum s-ar spune azi: „pe persoană fizică”! Adică le-au deformat în așa fel încât să rezoneze cu ideologia ceaușistă. Disputa, care la noi a căpătat oficializare și dimensiune socială prin intermediul revistei Flacăra, era o bătălie globală în Occident: generația nouă, proaspătă și nonviolentă, contra generației vechi, dure, îmbâcsite și pietrificate de World War II. Bătrânii au folosit orice mijloc să domolească și să îndrepte tineretul spre „idealul” consacrat de milenii. Nu schimbări sociale, ci îmbogățire! Nu marșuri pentru pace; concerte gras plătite în tabere de război! Care gașcă de „smintiți” putea să refuze „mălaiul” exceptat de la taxe? Care putea să-și asigure traiul din ce cânta? Doar cine avea... „big bull balls”! Și aveau destule trupe, în frunte cu „scandaloșii” Rolling Stones: după ce managerul i-a țepuit, lăsându-i aproape datori, deși erau cea mai ascultată trupă din lume la un moment dat, băieții au luat pe cont propriu afacerea și-au ajuns între cei mai bogați rockeri. La noi, băieții de la Phoenix se îmbogățiseră suficient ca să nu le ardă de plecat în Vest. Doar ambiția dictatorială a lui Covaci i-a scos peste graniță; și-au aterizat în cel mai curat capitalism. Unde s-au dumirit iute că nu erau pregătiți pentru asemenea treabă. Și, nesprijiniți, n-au reușit aproape nimic. Ce le-a lipsit? Managementul!

Dacă în sistemul de stat socialist se găsea un factor de decizie cu mintea destupată și le înlesnea turnee și colaborări occidentale (așa cum în Ungaria li s-a permis celor de la Omega, iar în Yugoslavia celor de la Bjielo Dugme – două exemple dintre multe), dacă era numit responsabil un evreu cu neamuri în Occident, ce credeți că se întâmpla? Au spus-o destui trupeți: nu rămânea niciunul în Vest, se întorceau încărcați de glorie, de scule, de valută și așa mai departe. Greu de suportat asta pentru dulăii mocofani ai socialismului! (Cei deștepți primeau partea lor!) În loc să trebăluiască onorabil în țară și să detensioneze populația tot mai asuprită, Phoenix și alți rockeri cu ceva (în) minte (nu doar „băutură și femei”, cum proclamă maneliștii de oriunde), s-au văzut blocați de politrucii lui Ceaușescu și înlocuiți – în ceea ce se poate numi mainstream – de „cenacliștii” lui Păunescu, care au dezlănțuit o Cântare a României cum n-a văzut pământul! Vă mai amintiți emisiunile TV, din anii 1970, „Antena vă aparține”, tutelate de ubicuul poet? Acolo se îngrămădeau cu atenție: jumătate propagandă oficială, jumătate lucruri bune de prin fiecare județ, despre care greu se auzea „la centru” și în alte zone ale țării. Nu pot să afirm – pentru că nu dețin date precise – că niciodată sau niciunde n-a existat asemenea confuzie de valori, promovată la scară statală. Poate că Păunescu a fost singular pe plan mondial, ceea ce în fond, n-ar fi ceva rău – dar numai pentru el și urmașii lui direcți. Însă pentru mentalul colectiv românesc a fost o catastrofă din care nici azi nu s-a ieșit.

Promovarea, chiar exaltarea trăsăturilor naționale (fundamentul răului la nivel global, alături de lăcomie, la nivel individual) nu este ceva specific românesc, așa cum cred habarnamiștii. Un exemplu vine rapid pe tastatură: Grand Funk Railroad, cu piesa We Are American Band, preluată și de „nebunii” lui Rob Zombie. Judecând mai lax, chiar clasicul Johnny B. Goode, lansat de Chuck Berry și trimis cu sonda Voyager în spațiu, e tot un fel de imn închinat Americii. Multe popoare cântă piese de felul ăsta și sunt mândri de cântecele lor. (Alt exemplu, foarte recent: mongolii de la The Hu.) Dar cum să fii mândru de România lui Ceaușescu, înghioldit cu versul poetului său preferat, care nu s-a sfiit să-l lingă-n cur versificat pe „Cârmaciul țării noastre/ conducător de țară, conducător de oaste”, poate doar ca să-și facă mendrele egolatre mai mult decât oricare alt nume de seamă din cultura română?

Așadar, în loc să ne bucurăm de Phoenix și să ne mândrim cu „Cei ce ne-au dat nume”, l-am avut pe Păunescu, Cenaclul și „întâmplările” de manipulare grosieră a conștiințelor! Asta trebuie subliniat mereu: Păunescu a manipulat conștient (după cum o spune și fiul său în filmul sus-amintit). Chiar și prin generozitate (incontestabilă și facilă, că doar nu da din averea lui!), tot manipulare a făcut. Faptele sunt prea numeroase și e musai să fie readuse mereu în discuție, pentru că sunt interpretate tendențios. Despre ele, un Alexandru Mamina a scris nici mai mult, nici mai puțin decât că „au pregătit revoluția din 1989”! (Oare chiar va fi crezând ce-a scris? Ar fi jalnic!) Că Păunescu s-a insinuat în rândurile rockerimii și, un timp, ajunsese un soi de factotum, nici nu mai contează. După adepții lui, trebuia să fie acolo, fiindcă îl văzuse pe Bob Dylan în concert. Firește, în America! Orice contraargument ai aduce, e însă inutil. Cu adepții oricărei inepții n-ai ce discuta.

Rockul românesc nu este o dominantă a culturii noastre, deși mulți îi clamează importanța. Cântăreții de rock nu pot trăi din munca și talentul lor. O spune polivalentul Adrian Ordean, în cartea sa de memorii, recunoscându-și cântările la nunți, cu țiganii lăutari de prin Sibiu. O spune, în filmul amintit, însuși Covaci. O spun și alții, de prin țările anglo-saxone, unde rockul e, totuși, un mod de viață. Au simțit-o chiar instrumentiștii români bine pregătiți, care au găsit de lucru în Occident, însă nu cântă ce-au visat, sperat, dorit. (De altfel, succes adevărat în Occident au avut doar băieții din Chișinău, Ozone, cu melodia după care s-a dansat o vară pe tot mapamondul.) E frumos, e înduioșător să asculți părerile despre sine ale diverșilor români talentați care au gustat din fructul difuzării pe diferite meridiane. E suficientă, însă, doar o privire la starea de fapt: în deschiderea unor concerte americane ale trupei Metallica, aflată în vârf de formă, a fost invitată trupa rock din Mongolia, The Hu. Al cărei manager este un evreu ce locuiește în New-York. Poate că Dirty Shirt, Scarlet Aura sau E-An-Na (fie și împreună cu Bogdan de la Vâlcea!) ar constitui o surpriză de proporții în companii asemănătoare. Dacă ar fi manageriați de cine trebuie, și-ar avea norock să fie un tip cinstit...

În fine, două mici paranteze. În 1994, înainte să ajung la concertul Jethro Tull din București, a trebuit să merg la o nuntă, unde aveam obligație de familie. Acolo am văzut prima dată cum muzica numită cu dispreț „manele” domină copios petrecerea. Toată lumea, și-n special tineretul, dansa și se simțea bine ascultând un fel de glorie locală, formație cu chitară, claviaturi, bas electric și tobe. Îi cunoșteam pe trupeți, știam că pot să cânte orice piesă din rockul mondial. „Au făcut” pentru mine Money for Nothing, însă publicul le-a tăiat-o: manele! Nici măcar din alea lubrice sau deocheate, cum cânta la altă nuntă, cu zece ani mai înainte, o pațachină de muzică populară promovată la rubrica „tezaur folcloric” de la TVR. Nu trebuia să fii mare psiholog să înțelegi ce ritmuri mișcă „psihea poporului”, fie la chef sau nu... Apoi, prin 1995-1996, când Prodigy au cântat prima oară la Polivalenta bucureșteană, sala a fost arhiplină. Greu de uitat șocul unui promotor de rock clasic, gen Deep Purple, Yes, Uriah Heep, care nu reușise să umple sala nici pe jumătate. Ce spun observațiile astea? Nimic altceva, decât că în lumea românească genul muzical rock a avut mai degrabă statut de curiozitate, de hrană pentru cei puțini. Sau de mondenitate. Amintiți-vă de concertul Rolling Stones ori de primul cu Depeche Mode, când n-aveai loc pe stadion de atâtea „VIP”-uri! Iar dacă intrarea e gratuită, atunci să vezi înghesuială de norod! Excepțiile confirmă observațiile, nu le contrazic.

N-am să reiau opinii mai serioase, publicate în trecut, despre discurile reușite ale băieților și fetelor care s-au chinuit pe la noi cu rockul, ori și-au cheltuit banii pe scule, niciodată suficient de bune. (Amintesc zisa lui „Macea” Pătrașcu, din prima formulă a trupei Tectonic: „Ca să scoți bani din muzică, trebuie mai întâi să bagi!”) Rockul e o afacere, dincolo și dincoace de muzică. Asta n-au înțeles culturnicii epocii comuniste, asta înțeleg foarte puțini dintre cei de după (uneori tot aceiași, ori urmașii lor). Iar „tunurile” impresarilor din ultimele trei decenii, grupați pe zone de interes, au reușit doar să îndepărteze și mai mult publicul de artiști, ajungându-se la paradoxul de azi, cu discuri și trupe onorabile care se zbat în semianonimat, cu descurcăreți care cântă sau circulă pe tot globul și se pozează cu legende ca B.B. King, dar caută fonduri de producție în amărâta noastră economie, mulgând finanțe de la stat pentru șușanele de subzistență (gen Rock în pandemie sau așa ceva) etc. etc.

Și pentru că dezastrul trebuia să aibă un început, l-am găsit în acel 1977, când Phoenix a zburat aiurea, iar în loc s-a împiciorogat Cenaclul Flacăra. După aproape o jumătate de secol, liderul grupării Phoenix proclamă dreptatea forței brute și clamează testamentar renașterea păsării mitologice (cu versuri scrise de poetul Șerban Foarță), adepții lui Păunescu îl îmbălsămează ca virtual, deși fals, profet al neamului românesc, opozant indelebil al sistemului pe care l-a slujit cu prisosință, în vreme ce majoritatea tinerilor, conectați la rețele sociale, căută joburi transpartinice și se străduie să plece din România înainte de a-și termina – cu chiu, cu vai – liceul. Deprimant.

DEPRIMANT.

P.S.

Cine se întreabă cu ce drept emit eu asemenea judecăți, are mai jos o mică „dare de seamă” despre ce am făcut în aproape 50 de ani. Am debutat în revista Flacăra cu o „Scrisoare deschisă către Eugen Barbu”, în toamna lui 1976. Acolo luam apărarea trupei Phoenix, pe care mogulul săptămânist o acuzase că deformează folclorul autentic românesc. Revista era condusă de Adrian Păunescu, iar eu exploatam disensiunile dintre el și Barbu, intuind că textul meu îi va servi cumva. Fusesem la câteva dintre „întâmplările” Cenaclului Flacăra, erau prea la îndemână să le ratez și nimeni dintre cunoscuți nu mă prevenise de insidioasa lor manipulare. Am simțit-o personal, într-un fel nelămurit, în noaptea când, la Polivalentă, Păunescu l-a obligat pe Nicu Alifantis să schimbe un vers din Imnul scris de Ion Nicolescu. În loc de: „Trăiască Alma Venus, Măria Sa, Poporul!” s-a cântat: „Trăiască Ceaușescu, Măria Sa, Poporul!” (N-am verificat acuratețea versurilor, nici nu contează.) Ideea că asistasem la ceva inacceptabil ca o măgărie făcută unui copil inocent m-a fulgerat instantaneu și-am plecat cu senzația că sunt murdar, senzație care nu mi s-a șters din suflet nici azi. Am mai fost o singură dată la Cenaclu, prin 1982, la Târgoviște. De curiozitate. Atunci l-am văzut pe Valeriu Sterian, cu trupa sa. Prelu(cr)ase un cântec al americanilor The Band, adoptând și atitudinea de pe scenă a respectivilor, inclusiv costumația: unul purta o pălărie ca a lui Rick Danko în The Last Waltz. Oricât de bun muzician era Sterian, n-am putut să-l mai ascult niciodată. Îi păstrez discurile ca pe niște documente, dar nu le pun pe platanul pick-upului. Nici pe-ale altor șeicari ai Cenaclului, inclusiv Pro Musica. Mă inundă un sentiment de respingere doar la simpla vedere a copertelor. Nu știu de ce, probabil sunt deraiat mental...

La un spectacol dat tot de Cenaclul Flacăra, la Circul de Stat, în mai sau iunie 1975, am vorbit cu Nicu Covaci. A fost una dintre acele întâlniri memorabile pe care nu le uiți toată viața. N-am talent să cânt la vreun instrument, însă am comis ceva asemănător cu prestațiile vocaliștilor punk începători, chiar în anii când curentul ăsta dibuia oportunități prin Anglia și pe unde se mai putea. Am debutat în literatură cu proză în 1983. Ceva mai înainte retrăsesem de la publicare un volum de povestiri, când mi s-a cerut să elimin una, în care niște oameni îl înjurau pe Ceaușescu, la un pahar de țuică. Abia la 40 de ani am tipărit două volume, la fel ca mentorii din Școala de la Târgoviște (dați fuga la Wikipedia, dacă nu știți despre cine-i vorba), voluntar asumați și dialectic contestați. Isprăvile mele literare sunt consemnate într-o pagină din Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română. Doritorii au de unde afla și alte amănunte. Internetul încă e liber.

Am scris după 1989 despre muzica rock, pop, blues etc., în diverse ziare. Cele mai năstrușnice articole le-am publicat în Vox-Pop-Rock, revista lui Andrei Partoș, căruia îi mulțumesc și aici pentru încredere, colegialitate și corectitudine (nu politică, numai redacțională: nu mi-a cerut niciodată să scriu despre cineva anume și n-a refuzat nici un articol care îi afecta prietenia cu diverși muzicieni). Acolo am semnalat noutatea radicală a primelor compoziții editate de Thy Veils, probabil singurul artist român care a fost în top 5 la MP3.com, pe vremea când siteul plătea descărcările de piese, iar Daniel Dorobanțu (a.k.a. Thy Veils) a putut să-și cumpere cu banii câștigați hardware pentru muzica lui computerizată. În Vox-Pop-Rock am lansat o cronică de videocasete muzicale, găsind formulări jucăușe pentru producții altfel banale. De acolo mi-au fost șterpelite titluri de rubrici și preluate pasaje generoase din articole, fără necesarele ghilimele. Am scris gratuit și-n Observator cultural, revista universitarilor bucureșteni, unde un articol al meu l-a determinat pe George Baicea să-și facă propriul grup de blues. Timp de 17 ani am ținut o rubrică săptămânală – Rockin’ by myself – într-o publicație – Suplimentul de Cultură al Editurii Polirom – care își plătește colaboratorii fără probleme. Am publicat în 1997 o carte despre „10 LEGENDE ALE BLUESULUI” (cea mai bine vândută dintre cele scrise de mine). Am cumpărat magnetofon înainte să-mi iau mașină de scris și cheltuiesc pe viniluri (și alte medii de păstrat și transmis muzica) jumătate din pensia de fost electrician operativ în Sistemul Energetic Național. Nu am studii de specialitate, nici n-am activat în showbiz, ca să emit „opinii avizate” despre ce ascult. Nici nu am pretenția. Încerc să exprim prin cuvinte ce simt atunci când muzica inundă sufletul meu, prefăcându-l în oază de fericire într-o lume insipidă. Ascult tot felul de muzici, predominant rock, pentru că este muzica epocii în care s-a nimerit să trăiesc. Iar dacă adaug că sunt născut în anul în care Elvis Presley „a spart” cu hitul Heartbreak Hotel, și mi-am câștigat conștiința de sine în 1977, când Sex Pistols devastau lumea cu Anarchy in UK, se poate înțelege și admite de ce mă consider un „copil al clasei proletare”, ca să-l parafrazez pe Mircea Nedelciu, un scriitor vizionar al generației mele, mort în 1999.

În tot ce-am scris despre rock, subliniez ideea că important mi se pare, când ești singur, să simți nevoia de a pune discul favorit. Entuziasmul mulțimilor la concerte e trecător sau fals indus. Nu mă încântă „valoarea” unui cântec doar pentru că este ilizibil. Cred ce spunea bătrânul Haydn: „Melodia este esența muzicii”.

For Those About to Rock, I Salute You!

(Text publicat în volumul „Istoria sunetelor” - coordonat de Radu Lipașcu și Gabriel Petric, Editura Akakia, 2023)

TERAPIE NARATIVĂ - 4/2023

 „AM LUAT!”

– un examen de-altădată –

– partea a II-a –

Am spus deja că pe-atunci nu deprinsesem obiceiul notației în jurnal. Bănuiți de ce nu pot să redau precis toate amănuntele zilei când m-am întors din București împăcat și – oare mă mint pe mine însumi? – nu foarte bucuros de rezultatul admiterii în liceu: LUASEM! Eram al 64-lea pe o listă de 128 admiși, cu media generală 7. Chiar dacă mă situam fix la jumătate (...dar INTRASEM! – și de aici sentimentul de împăcare...), totuși aflasem că nivelul meu este mult sub cel atins la Școala generală din Morteni. Acolo, doar într-un singur an nu luasem premiul I: la terminarea clasei a VII-a, fiind pedepsit la matematică numai cu note de 7 și 8 de acea suplinitoare care nu-mi plăcuse fizic (pur și simplu așa, instinctiv, la prima vedere!), și – unicul din clasă – răspunsesem copilărește cu un răsunător „NU!” la întrebarea dacă vrem să ne fie dirigintă și profesoară. Aș evita să tot revin asupra indigestului moment neplăcut din perioada școlărească, dar sunt obligat să constat că mi-a schimbat „drumul vieții”, cum se spune. Vina îmi aparține: nu știam „să fac frumos” în fața celor mai mari, mai sus-puși, mai îndreptățiți să mă educe, să mă corecteze, să mă pedepsească. Și n-am învățat asta nici până acum, judecând imparțial unde am ajuns... De pocinoagele mele, comise cu bună știință, încerc să mă eliberez fie încercând să îndrept consecințele chiar și după ani, fie recunoscându-le doar, și cerând iertare cui am greșit. Dar de urmările celor pățite de mine – și de care n-am știut să mă feresc sau să le dau pe față când s-au întâmplat – cum să scap? Probabil că mă urmăresc subconștient, deoarece coșmarurile persistă și revin periodic în aceleași structuri formale, deși sub diferite și neverosimile înfățișări. Poate de-asta vreau, insist și încerc să povestesc întâmplări, nu vise. Și mă străduiesc să le trec în registru comic, fiindcă râsul – nu spun o noutate – vindecă mai bine decât orice răsplată sau pedeapsă. Mai cu seamă râsul de tine însuți.

Îmi amintesc foarte clar sentimentul de liniște și melancolie ce mă cuprinsese în acea zi, după citirea listei afișate pe partea dinăuntru a geamurilor holului de la parter, ce dădeau spre curtea cimentată. Până atunci plutisem în incertitudinea obișnuită a examinaților. La ora fastă H, nu prea aveam habar pe ce lume trăiesc. În sinea mea dospise o temere suplimentară, deoarece, de-aș fi ratat intrarea (cum am ratat multe în viață), sigur primeam o altă mamă de bătaie soră cu moartea din partea lui tata, ale cărui metode paideice se rezumau la contondența vreunui ciomag sau la moliciunea curelei din piele de bou (pe care i-o ascundeam degeaba, că tot o găsea). Afară de bătaie – meniu regal obișnuit mie –, efectiv nu știam ce mă aștepta dacă „picam” la Liceul Industrial Energetic. Nu exista, la nivelul părinților mei – ori eu nu aveam cunoștință de – un Plan B. Abia acum, în iunie 2023, bântuit de aducerile aminte provocate de agitația contemporanilor în jurul acestor examene – capacitate, bacalaureat, licență, titularizare etc. – îmi dau seama că trecusem printr-o situație tip „all or nothing” (totul sau nimic!), specifică jocurilor de orice fel. Să fi mers „Monseniorul”, Padre Padrone al meu, pe asemenea variantă? N-aș paria pe 1 (unu), ca la Pronosport, nici dacă 1 (unu) ar fi unica opțiune de joc. Nimic nu-l califica pe tata pentru rolul Demiurgului experimentalist din nu știu ce interpretare filosofică a religiilor. Nu ascundea obiceiuri de parior, nici plăceri de jucător; mai încingea o șeptică sau vreo tablă cu amici de pahar, în rare ceasuri de tihneală. Tata găsea mereu ceva de făcut când nu era la serviciu; firește, dacă nu se refăcea după beție, alungând mahmureala cu tradiționala zeamă de varză acră și/sau cu inevitabila bătaie administrată mie. Iar în „meseria de tată”, el avea un principiu sacrosanct: „Ori faci ce zic eu, ori pleci de acasă!” Într-o zi a venit și ziua aia, și-am plecat... Mă întreb și azi, după 52 de ani, dacă nu cumva el mă „educa” astfel (și mă pedepsea când nu-l ascultam) fiindcă voia să fiu un tip cu psihic puternic, să nu îngenunchez niciodată în fața altora, dacă nu pot să-i domin, să le poruncesc, să-i birjăresc (e o vorbă din satul meu, poate și de prin altele), să ajung cineva, indiferent ce-ar fi fost acest sau acel cineva... Mi-am dat seama, când era prea târziu să îndrept situația sau să mă conformez dorinței sale, că tata vrea doar să nu fiu slab la suflet, ca el! Nu mai știu de câte ori, după moartea mamei – beat fiind, dar nu inconștient – și-a recunoscut slăbiciunea în fața mea, fapt care nu mă umplea de mânie, nici de bucurie, ci de-o calmă înțelegere... Înțelegere ce nu mi-a folosit la nimic, la fel ca motorul emblematicului om din Tecuci, prezent în poemul lui Mihai Ursachi!

Fiind „cel mic” din familie, tata trebuise mereu să asculte de Taica, iar după moartea acestuia, de Tatoniță, fiecare dintre ei deținând „funcția” de cap al familiei la timpul cuvenit. Ce propunea, hotăra sau dicta capul, executau fără crâcneală ceilalți. Însă tata împlinea până și dorințele sorei sale, Dada, cu doi ani mai în vârstă, deși o zânzânea cu tot felul de replici ironice, pe care biata femeie greu le pricepea. Asta era partea lui fabuloasă, pentru care l-am iubit și admirat consecvent, în ciuda bătăilor încasate pe drept sau pe nedrept: treaz fiind, nu beat, folosea ironia necruțătoare față de oricine și orice, găsind întorsături de frază cu alură de glumă, poantă, bășcălie, intenționat compuse ca să nu jignească ascultătorii sau preopinenții. Nu polemiza cu nimeni, nu-l umfla siguranța oamenilor cu idei fixe, nici ambiția să aibă mereu dreptate și nu încerca să demonteze logic spusele cuiva, prezent sau absent. Reticența se datora, probabil, faptului că în familie fusese mereu cel care trebuia să tacă. Dar în toate discuțiile la care lua parte, după ce asculta prostiile altora, le anihila cu vreo propoziție sau o istorioară plină de sens, poate chiar cu o sintagmă neobișnuită, ce da de gândit auditoriului abia după stingerea hohotelor provocate de rostirea ei. Cum naiba să nu-l admir, în ciuda divergențelor stârnite de firea mea tembelă și puturoasă (e vocabula pe care mi-o trântea când stăteam degeaba sau citeam, iar lui îi era lene să mă altoiască)? Și cât regret că n-am notat calambururile scoase ca pe bandă rulantă, în perioadele când era bine dispus! De la o vreme, însă, ne împiedicam unul de altul din ce în ce mai des, chiar dacă ne găseam la 300 km distanță (de exemplu, el acasă, la Cacova; eu în armată, la Constanța sau Mangalia).

În ziua când știam că trebuie să se afișeze rezultatele, am primit mână liberă să fac cum și ce mă taie capul. Și bani de drum, dus-întors, plus ceva pentru mâncare, bănuiesc că vreo 50 lei în total. Era o zi de vineri din ultima săptămână a lunii iunie sau prima din iulie (nu rețin precis când a fost examenul). Putea să plouă, însă nu-mi luasem nici umbrelă (n-aveam în dotare), nici vreo pelerină ori sac de nailon. Am folosit bicicleta lui Tatoniță pe drumul de la Cacova până la Găești, și-am lăsat-o la unchiul Costică, văr primar cu tata, care locuia chiar în spatele gării. Mi s-au șters din memorie amănuntele călătoriei de dimineață. Nu și tonalitatea atmosferei, dacă pot scrie așa: senină, caldă fără caniculă, fără vijelii văratice, fără pic de nori. O plăcere să mergi încotro ai treabă sau vrei doar să te plimbi. Numai că eu mergeam să aflu dacă „am luat” la liceu. Primul meu examen și – nu exagerez! – cel mai serios.

Trenul spre București oprea la Găești în jurul orei 7:30. Urcat în el, am ajuns în gara Basarab pe la 9. La 10 eram pe Șoseaua Giurgiului, în curtea liceului, așteptând cu alți băieți, fete și părinți să se afișeze lista. Ni s-a dat de înțeles că abia pe la orele 14 sau 15 va fi gata, dacă nu cumva și mai târziu. Cineva aflase, iar vestea se distribuia din om în om, din grup în grup, dar nu în șoaptă, fiindcă nu era ceva ilegal. Ce să fac? La tanti Linița nu era nimeni, rudele noastre se perpeleau cu ziditul casei de la Cacova. Să mă plimb – unde? Nu cunoșteam niciun loc interesant, nici nu știam să mă relaxez. Să stau pe-o bancă, la umbră, în preajma clădirii liceului sau peste Șosea, în mini-parcul din fața blocului cu cinematograful Flamura? Puteam să stau. Dar nu mai bine să intru la film? Am băgat iute de seamă că de la ora 11 începea un spectacol. Dura până spre 13, când programul din avizier arăta că urmează altul. Niciodată nu voi uita – din motive diferite, firește – nici titlul filmului, nici actorul principal: 100 de dolari pentru șerif, cu John Wayne. Un pic de popas aici nu strică.

În engleză, filmul se cheamă True Grit. Traducerea corectă: Curaj adevărat. De ce vor fi pus atunci pe afiș 100 de dolari pentru șerif, preluând vizibil și banal ideea principală a scenariului? Greu de înțeles nu e: dolarii deveniseră marota mediului bișnițăresc român, dar și a conducătorilor (se deduce din obsesia cuplului Ceaușescu, așa cum o descrie Pacepa în cartea sa de amintiri, bine aduse din condei de altcineva, evident un scriitor de meserie, probabil român emigrat oficial în SUA, după cum circulă bănuiala). Șerif, intrat de mult timp în vocabularul românesc, era/este un cuvânt cu efect psihologic defulator complex (nu e cazul și nu sunt pregătit să-l descâlcesc). Și cum anul era 1971, și încă nu se declanșase mini-revoluția culturală consemnată istoric, titlul suna atractiv și, pasă-mi-te, Occidental! Am luat bilet și am intrat în sală. Povestea filmată nu m-a impresionat prea tare, deși se spune că John Wayne ar fi făcut unul dintre cele mai bune roluri din lunga-i carieră. Pentru mine și-alții din lumea rurală, westernurile cu Wayne ni se păreau ...neverosimile! Puștani de țară fără prea multă știință de carte, eram complet cuceriți de Sergio Leone și epopeile cu dolarii, le iubeam necondiționat, le credeam adevărate, deși nu știam că erau filmate în... Spania. Nicio producție americană, cu decoruri naturale și fidelă epocii evocate, nu ne convingea. Mai citit, acum pot avansa ipoteza că John Wayne a fost un bun propagandist al „american way of life”, iar filmele sale șablonarde, cu șerifi și bandiți, echivalează (ori funcționează în același registru, oficial) cu filmele comuniste sovietice (sau românești), pline de eroi infatigabili, fie chiar și morți (pe nedrept, firește). Și americanul, și esticii umblau țepeni, parcă înfipți în drugul ideologic – capitalist la unul, socialist la ceilalți!

La ora 13 fără câteva minute am ieșit din cinematograful Flamura cu ochii beți de frumusețea peisajelor muntoase, expuse în culori vii pe ecranul uriaș. Nu cunoșteam pe nimeni în mulțimea spectatorilor, mă simțeam cumva pe altă lume. Parcă mi-era foame. Am ocolit prin stânga corpul de clădire și am zăbovit un pic dinaintea cofetăriei vecine, încercând să mă decid asupra unei prăjituri. N-am reușit, pentru că pe aleea din fața blocului l-am zărit pe Zamfir Virginel, un băiat dintr-un sat din Vrancea, cu care schimbasem mai multe vorbe în zilele precedente, înainte să intrăm la examinare (urma să locuim la cămin ulterior). De la el am aflat că s-au afișat rezultatele, că el „a luat” și acum merge la oficiul poștal situat la parterul blocului, să telefoneze acasă, părinților. Nu știa dacă „am luat” și eu. Pe dată am uitat de foame și, cu inima strânsă de emoție – vă asigur: nu de teamă! (dar dumneavoastră puteți crede orice, n-am cum să vă contrazic!) –, am traversat Șoseaua Giurgiului sub soarele tipic bucureștean, ferindu-mă de-un tramvai numit pericol, nu dorință! Nici nu mi-am dat seama când m-am pomenit lângă geamul de la parterul liceului, unde secretara, supervizată de președintele comisiei, lipise foile de hârtie A4, dactilografiate cu numele și media generală a candidaților. Mi se împăienjeniseră ochii, dar deslușeam fără probleme cuvintele, habar n-am cu ce corp de literă scrise.

Am început să citesc de la numărul 1 și după ce am trecut de două pagini, negăsindu-mă, am trecut la ultima, citind lista de la numărul 128 înapoi. Iarăși două pagini pe care numele meu nu se afla. Sper că nu greșesc: totalul admișilor se înșira pe 5 sau 7 pagini. Presupun asta, judecând după câte rânduri încap pe coala A4, cu spațiere verticală la două rânduri, cum se proceda în epoca mașinilor de scris când se foloseau numai majuscule. Dar numele noastre fuseseră grafiate în mod obișnuit, majuscule fiind prima literă din nume și prenume, plus inițiala. Amănuntul îmi persistă în ochi, fiindcă șirul acela: 64. Ungureanu A. Dumitru – 7,00 nu-l pot uita oricât m-aș strădui. Nu l-am văzut la a doua parcurgere a listelor, ci – cum să spun? – la plimbarea privirii în sus și-n jos pe paginile totemice. De câte ori să fi măturat dreptunghiurile ce mi se păreau câteodată complet albe, în ciuda urmelor carbonice negre? Cine ar putea să spună?! Eu nu. Mă sâcâiau înghesuiala colegilor și a părinților, vociferările, bucuria unora, plânsul altora, soarele ce parcă își deversa văpaia peste marginea acoperișului, deși în mod obișnuit lângă zid trebuia să fie umbră la ora aia. Dumnezeu știe ce mă mai deranja, până mi-am găsit numele pe listă! Apoi, parcă s-a făcut liniște, și o muzică frumoasă, consistentă, plăcută, chiar săltăreață, s-a revărsat de pretutindeni, ca trilurile păsărilor într-o pădure. Nu trepidam de bucurie, ci pluteam pe deasupra capetelor omenirii din jur. Mă simțeam ușor, ca un fulg, ca o frunză în vânt, ca un nor pe cerul albastru. Am împărtășit bucuria mea câtorva colegi care „luaseră” și mi-o împărtășeau pe a lor. (Dintre ei îmi amintesc de unul, Voicu Eugen, un tip subțire și blond, foarte bun la matematică. Nimeriserăm în același grup de examinați, în ziua când dădusem chix la Călineasca. Reținusem că el rezolvase exercițiul iute, în timp ce eu încă molfăiam subiectul în bancă, și ieșise la tablă înaintea mea. Cred că obținuse 9 sau 10 la oral. Ulterior n-a performat la același nivel, nu știu ce s-a ales de el după absolvire.) Cum ne eram unii altora necunoscuți, bucuria n-a prea avut savoare. Așa că m-am urcat în tramvaiul 12 și m-am întors la Gara Basarab. De unde, luând bilet la personalul de Piatra-Olt, cu plecarea la ora 17, am ajuns în Găești la 18:30. Unchiul Costică mă aștepta, parcă sigur de izbândă. Mi-a pus un pahar din celebrul său vin de butură (pe care m-a și învățat să-l prepar, vreo zece ani mai târziu), iar minunata-i soție, tanti Lali, mi-a dat pentru acasă o felie zdravănă din neasemuitul ei chec, tratație nelipsită ori de câte ori le-am fost oaspete sau ajutor la diverse treburi gospodărești.

Amănuntele întoarcerii de la Găești la Cacova, cu bicicleta, pe când se însera peste câmpie, s-au topit în praful timpului. Greu să-mi înveselesc proza din imaginație!... Drumul principal, fost al sării pe vremea turcilor, urca în sat pe lângă Biserică și cobora la Răspântie, unde, lângă Crucea de lemn din Poiană, niște băieți mai mari și mai mici decât mine erau ocupați cu jocuri obișnuite sau gâlcevi nelipsite adunăturii de flaifușteri, cum ne zicea tata. Unii, ca vărul Ment, știau de unde vin, poate chiar mă așteptau curioși: am luat sau n-am luat la liceu? Când le-am spus, cu falsă blazare, că „AM LUAT”, unul dintre ei, Ionel Filip, zis Filache, a fugit imediat să anunțe la cârciumă, unde tata și compania se cinsteau cu băutura obișnuită: țuică două prune (încă nu i se spunea „ochii lui Dobrin”). A trebuit să dau detalii colegilor mei scăpați de școala generală, care susțineau examenul de intrare la vreo profesională, săptămâna următoare. Niciunul dintre băieți nu optase pentru liceu, iar dintre fete doar Lucica Voicu, frumoasa clasei și a satului. (Care nici n-a absolvit bine Liceul agricol din Curtea de Argeș, că s-a și măritat!) Faptul că eram singurul din leat și printre primii din comună cu intrare la liceu în București (cuvintele astea sunau ca un atestat de noblețe) m-a situat deodată în „elita” suspectă de a fi pornit pe drumul de mărire ce ducea... Cine știe unde ducea, că eu n-am mers pe el!

Și am ajuns în fața cârciumii unde aproape toți bărbații satului își lăsau banii și mândria, după ce veneau de la muncă, mulți dintre ei de pe la uzinele, fabricile și șantierele care împânziseră lenevoasa noastră țară, în cadrul nesăbuitului proiect ceaușist de industrializare masivă și forțată, eșuat într-un final tragic ca de țambal, cum se știe azi. Cârciuma era, în fapt, magazin universal sau Prăvălie cu de toate, gestionată de nea Vasile Ceaușu, zis Pielan, prototip de personaj memorabil, parțial ratat. Clădirea în care funcționa „cumparativa” (vorba țaței Ioana, mama vărului Ment, și opinia filologului Șerban Cioculescu) era lipsită de gard, iar în perimetrul dintre șanț și pragul de intrare creștea iarba, tăiată de două poteci. Acolo se tolăneau bărbații satului, bându-și licorile ce-i ajutau să uite că nu mai aveau pământuri, că nevestele erau rele, că sărăcia îi „scobea la icter”, vorba cuiva... Acolo, în iarbă, l-am găsit pe tata, ca un actor înconjurat de ascultătorii poantelor sale nestăvilite. Deși nu stătea pe vreun scaun sau o piatră, ci tot cu fundul în iarbă, părea mai înalt cu un cap decât ciracii – ăsta e alt cuvânt folosit de el. Cum aflase deja de la Filache că „AM LUAT”, părea dezinteresat să afle și de la mine. M-a întrebat, în treacăt și cam peste umăr, ce-am făcut. I-am spus. Nicio reacție din partea lui, parcă luasem vaca de la văcărie și urma să-i dau apă. Nu m-a felicitat, n-a zis „bravo”, n-a sărit în sus. Era o chestie de așteptat din partea mea, așa că – pentru ce să se bucure? Săptămâna următoare s-a dus el însuși la București, să vadă lista și să întrebe, poate, pe vreun profesor de pe acolo, dacă e adevărată. Nu știu ce-a făcut la liceu, însă nu m-a mirat: nu-i câștigasem încrederea, de unde bătăile și restul restricțiilor. Ce-i drept, în seara când am venit cu vestea succesului, el a plătit un rând de „bătrână” ciracilor, iar mie mi-a pus în palmă vreo 20-25 de lei, să cumpăr ce băutură vreau și să o beau cu vărul Ment. Vărul, prietenul și tovarășul meu de drăcovenii, elev la Școala profesională de Chimie, tot în București, mă însoțise în mod firesc din Poiană la Prăvălie, iar de acolo acasă, vreo două sute de metri mai spre vest, curțile noastre fiind despărțite de a lui nea Nicu Stoica, zis Găzoi sau Meserie.

Nu mă hotăram ce băutură să iau. Vermut? Lichior? Coniac? Țuică aveam și acasă, iar mastica era pentru femei. Berea nu prea ne plăcea și nici nu se mai găsea la ora aia. Vodcă sau spumă de drojdie? Știam bine că nu sunt sănătoase, te durea capul fără greș după un pahar. Vărul Ment a ales un vin roșu de Ștefănești, despre care auziserăm amândoi că e cel mai bun. N-am fost contra: am plătit 15 lei pe o sticlă de un litru și am plecat cu ea acasă. Acasă am găsit-o pe mama împotmolită în treburi: venise târziu de la grădina de legume a CAP-ului, unde robotea zilnic laolaltă cu toate femeile satului apte de muncă, și se străduia să pregătească masa de seară, să mulgă vaca, să dea de mâncare la porci, găini, rațe, în timp ce Dada, mătușă-mea, sora lui tata, făcea alte treburi sau poate era la Tatoniță, fratele cel mare, pentru instructajul zilnic... Nu țin minte deloc – dar deloc! – ce-a zis mama despre faptul că „am luat” la liceu. Aflase și ea înainte să ajung, habar n-am cum. Și pesemne că intuia greutățile legate de întreținerea mea în capitală, astfel că s-o fi simțit incapabilă să spună ceva. Depun lângă icoana amintirii ei cuvenitul fir de crin (florile-i favorite), și-mi asum din plin vinovăția: față de ea, eu aveam îndatoriri, mai mereu neglijate; ea, o de la sine înțeleasă răspundere!

Ne-am așezat, vărul Ment și cu mine, pe două scaune, lângă balustrada verandei deschise spre vest. Și, privind amurgul ce usca pânza cerului cu ultimele pâlpâiri ale Soarelui căzut sub orizont, am băut din niște pahare desperecheate cel mai prost vin din câte am băut vreodată! Asta nu ne-a împiedicat să facem planuri de viitor, dându-mi ocazia să folosesc acum trimiterea la versul eminescian „din cuțite și pahară”, deși nu năzuia niciunul dintre noi să ajungă vreun Cantemir! Habar n-aveam, totuși, ce viitor măreț mă aștepta: în prima zi de liceu am dat ochi cu diriginta Călinescu, „Mătrăguna” din episodul anterior, și-am sfeclit-o, deoarece greșisem ușa clasei și întârziasem! M-a recunoscut imediat și m-a expediat în banca mea, cu voce metalic ascuțită, strecurată printre buzele-i subțiate. O singură bancă, a treia de lângă perete, avea un loc liber și, firesc, acolo m-am așezat. Alături stătea cel care urma să fie Patrick Petre Marin, actor, director de teatru și realizator, în jurul anului 2000, al emisiunii TVR „Banii noștri”, mort într-un stupid accident de mașină, în 2010. N-am apucat să fac cunoștință cu Patrick, fiindcă „Mătrăguna” ne-a trimis iute – pe toți cei care alcătuiam clasa B a anului I – în cabinetul de Protecția Muncii, amenajat la etajul trei, și ne-a poruncit să nu mișcăm sau să comitem prostii. În acea zi de 15 septembrie 1971 ne-a vizitat liceul chiar Nicolae Ceaușescu, și a trecut la un metru de banca mea, răspândind în jur o senzație de putere contagioasă. De mine nu s-a prins, dovadă că n-am țâșnit din anonimatul câtorva cărți pe firmamentul istoriei. Domnul Popescu, aflat la catedra cabinetului de specialitate, nu s-a oprit din tremurat două-trei zile după ce-a dat mâna cu El, Supremul. Parcă îl electrocutase! Cine știe ce gânduri se vor fi zbătut în capul profesorului, acoperit de plete negre și dotat cu falnice mustăți haiducești!

Atingerea cu fluxul magnetic al Liderului (doar de Partid încă) nu m-a scutit de contondenta artă maieutică a tatălui meu, care și-a îmbunătățit-o permanent, până când – cu chiu, cu vai, cu corijențe trimestriale, dar niciodată anuale! – am ajuns în anul trei. Atunci mi-a și aplicat-o de față cu colegii, după o (altfel de) istorică ședință cu părinții, comandată de-un director, Bonea, călit în lupta cu inerția prin vremi proletcultiste. Stelele verzi care mi-au fulgerat ochii de la palma răsunător primită, la spartul divergentelor discuții, încă licăresc sub pleoapele mele arse!...

(Revista HYPERION  nr. 10-11-12/2023)

 

TERAPIE NARATIVĂ - nr. 3/2023

„MĂTRĂGUNA & MONSENIORUL”

– Un examen de-altădată –

– partea I-a –

Regret uneori că n-am cultivat obstinația de a nota în fiecare zi ce mi se întâmplă, precum alții, mai hărăziți de Zeu cu har scriitoricesc. Zic obstinație, fiindcă microbul diaristo-scriptural m-a vizitat pe la 12 ani jumate, când, intempestiv, am început să-mi redactez „Memoriile”, iar melicul de a scrie „Jurnal” m-a ținut de prin 1973 până la începutul lui 1990, când mi-am dat seama că este și ridicol, și redundant. De-aș fi avut parte de-un profesor sau un îndrumător care să depisteze mina de talent literar din mine, poate că... Sau poate dacă n-aș fi câștigat de timpuriu un soi de notorietate comunală, că sunt predestinat carierei de inginer electrician, visul tatălui meu în ce mă privește, faima locală obligându-mă la noi și importante victorii. (Contra cui? Nu contează, vorba vine!...) Aveam oarecari abilități în rezolvarea problemelor matematice, mai mult de geometrie decât de algebră. Luam cele mai mari note la materia predată de profesorul Negrilă Nicolae, absolvent al facultății de profil din București, cursuri de zi, care băgase spaima în copiii din Morteni. Auzeam adesea discuţii speriate pe tema exigenței lui Negrilă, dar nu-mi făceam probleme din cauza ei, mai ales după ce s-a conturat public părerea că am ceva glagorie în căpăţână, iar premiul întâi mi-a revenit la finalul fiecărei clase, dintr-a întâia până într-a opta. Doar în clasa a şaptea m-am clasat al doilea, mulţumită unei suplinitoare de matematică, pasageră la noi în acel an şcolar. Femeia prinsese ură pe mine fiindcă declarasem în gura mare că nu-mi place persoana ei, când ne fusese prezentată ca profesoară şi, parcă, dirigintă. Mi-a scăzut media tocmai la materia mea favorită, materie care dânsei îi era vag inaccesibilă. Am revenit în frunte, unde mi-era locul, la finalul clasei a opta, dar matematica pierduse în mine un posibil slujitor de excepţie. Poate şi din cauză că profesorul Negrilă nu mai practica maximalismul rigurozității? Mă nota frecvent cu 9, şi – cred, nu sunt sigur, ar trebui să cercetez cataloagele, dacă s-or fi păstrat – am căpătat şi 10 de câteva ori. Ca să nu mi se urce genialitatea la cap, măcar o dată pe trimestru primeam un 8. Din câte îmi aduc aminte, când am intrat în clasa a V-a, nici restul colegilor de clasă – eram vreo 30 sau 32, cea mai numeroasă generație postbelică din satul Cacova – nu tremura de spaima lui Negrilă. Mai mult decât să ne lase corijenţi şi repetenţi, ce putea să ne facă? Ehei, putea să ne facă destule, însă noi n-o ştiam, iar el se abţinea de la excese. Doar câteodată îl ridica de pe scaun, trăgându-l de perciuni, pe colegul meu de bancă, Gică Mocanu, zis Dură al lui Bolovan, și-l trântea peste mine, obligându-mă să eliberez spațiul alocat mie. E drept, Dură era cam botă la carte; norocul lui că a putut să copieze după mine la extemporale sau teze (când nu i-am dictat ce să scrie), așa încât a absolvit opt clase odată cu leatul său. Mergeam la ore ca mieii în gura lupului. Am scăpat vii. Toți băieții, și câteva fete, s-au înscris apoi la școli profesionale; Lucica Voicu, frumoasa clasei, la liceul agricol, iar eu am intrat la Liceul Industrial Energetic din București, dând probe de admitere la matematică și fizică. Nu la limba română, care – am aflat deunăzi, din amintirile altor colegi – a fost materie de examen la alegere cu fizica. Doi dintre congeneri, băieți de țară, ca și mine, împreună cazați o perioadă la hotelul NEFA (adică la căminul de nefamiliști al firmei tutelare, IDEB, azi ENEL), au susținut probă la română – și amândoi au ajuns ingineri în electrotehnică, specializați în – și realizatori de – diverse aplicații cu utilitate industrială. Unul încă e profesor universitar, cu doctorat obținut prin sârguință și cercetări proprii, în epoca în care asemenea titluri – batjocorite de atribuirea lor unor politicieni ignari – nu ajunseseră fleacuri bune de îngrășat salarii nemeritate.

Tata se – sau mă – orientase către acel liceu văzându-mi apucăturile tehnice, exersate la concurență cu vărul Ment, prietenul și rivalul meu în asemenea întreprinderi. Că „e cea mai potrivită alegere” îl asigurase inginerul său șef din balastiera unde lucra, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, din păcate. Acela era un bucureștean cu apartament în apropierea liceului, dar nu vecinătatea l-a determinat să ne îndrume într-acolo, ci socoteala practică: învățam liceul la zi și căpătam o diplomă de meseriaș, cu prețul unui an suplimentar față de absolvenții liceelor de patru ani, numite pe-atunci teoretice. Industrialul nu era mai prejos, dacă studiam cum trebuie. Eu voiam să-l urmez în meserie pe tata, care trecuse printr-o școală de electricieni după armată, anii 1953-1954. Băiat deștept, cum eram considerat după standardele vremii și-ale mediului rural-muncitoresc în care am crescut, nu se cădea să fiu dat „la profesională” (subtil disprețuită!), unde în trei ani mă calificam muncitor oarecare pentru vreo fabrică din cele noi, apărute peste tot conform politicii de industrializare masivă lansate de PCR, „forța conducătoare a societății”, cum se spunea. Așadar, Liceul Energetic mă atrăgea ca un... electromagnet, deși la noi în sat nu ajunsese rețeaua de curent electric! Ascultam radiouri pe baterii și vedeam filme puse în mișcare de-un motor ce se defecta de câteva ori pe spectacol. Iluminatul? Cu lampa de gaz ori felinarul de agățat la loitra căruțelor, noaptea. Binefacerile electricității s-au aprins la Morteni abia în acel 1971, iar pe ulița satului Cacova, unde m-am născut (ulița Ungurenilor i se zice și azi), tocmai în 1974. Așa ieșiseră planurile, dacă nu cumva se plătea politic o poliță, fiindcă în Morteni fusese răzmeriță la colectivizare, în 1960, când se bănuia că însuși Ceaușescu (însurat cu „una” din Petrești, sat vecin) fusese pus pe fugă. Iar pe ulița noastră, până în 1968, trăise Taica, bunicul meu, care îi făcuse de râs pe comuniști când inventase căruța cu două roate, trasă de vacă, și fusese filmat de-o echipă de cineaști (secvențe din memorabila peliculă au fost date la TVR, în anii ‘80, cu ocazia nu știu câtei „aniversări” – în fapt, comemorări – unde l-am văzut și eu!...).

Ca să verifice dacă am eu șanse de izbândă la liceu (examenele nu erau foarte grele, însă concurența, desigur, acerbă!), tata m-a trezit într-o dimineață senină de mai și-am plecat împreună la București, aproximativ ca Moromete cu fiu-său, Niculae, însă fără căruță. Am mers cu autobuzul, trenul și tramvaiul 12, și-am debarcat la stația Toporași, în cartierul supranumit Flamura, după numele cinematografului de acolo. Pătrunzând noi în curte pe poarta din spate, aflată la îndemână, când coteai la stânga pe aleea spre intrarea principală, am dat de niște elevi care făceau exerciții sportive. Ne-am apropiat de cel care îi supraveghea, un tip subțirel și oacheș, îmbrăcat într-un costum de culoare închisă ce-i dădea alură de profesor. Și profesor era, într-adevăr, de sport. Tata l-a întrebat cine este cel mai bun profesor de matematică din liceu, fiindcă vrea să-l roage să verifice dacă știu atâta materie cât să intru. Rădulescu (i-am aflat numele mai tîrziu, în același an, însă nu am avut ore cu el) ne-a recomandat-o pe buna lui prietenă, Elena Călinescu, profesoară aleasă (ori numită?) și în funcția de secretar al Biroului Organizației de Bază (BOB) din liceu. Era o doamnă minionă, blondă și afectată, cu buzele ușor țuguiate de îndoieli metafizice, bănuiesc, fiindcă altele n-a trădat în cei doi ani cât mi-a fost dirigintă. Auzind neobișnuita cerere a tatălui meu, ne-a dus în cabinetul de filozofie, stăpânit de intima ei prietenă și amică de cafele, profesoara Brezeanu, femeie de-o senzualitate stăpânită, pe cât de inteligentă, pe atât de cinică. Rezolvarea problemei de pe foaia trântită mie pe-o masă șchiopătândă a căpătat nota 5-6 de la doamna Călinescu, și 4-5 de la Brezeanu. Cât ținuse chinul meu, ele băuseră cafeluța de la ora 11 la masă vecină cu catedra, împreună cu tata, mare mucalit în prezența unor doamne de oraș. Vrăjeala lui, măgulitoare pentru femei, m-a salvat de la exmatriculare la jumătatea anului întâi de liceu, deoarece absentasem nemotivat peste limita admisă la „Practică”, materie la care, ce-i drept, eram catalogat cel mai bun de maistrul Cenușă, puțin clement în notații. Caut să-mi explic blocajul mental din lupta cu problema – pentru că sigur aveam unul – prin șocul suferit la trecerea din praful uliței satului în ambianța distinsă a liceului (construit cu 2 sau 3 ani înainte), diriguit de-un tip, Alexandru Moșu, a cărui eleganță vestimentară l-a eclipsat pe Ceaușescu atunci când, în 15 septembrie 1971, El, Supremul, ne-a vizitat la deschiderea anului școlar. Există o fotografie document, am distribuit-o pe Facebook de câteva ori... De la eclipsarea aia să i se fi tras directorului nostru mutarea, anul următor, într-o altă funcție? Tot ce se poate, n-am cercetat...

Am ieșit din cabinetul filozofic, zăpăcit și terminat. Doar de 5-6 să fiu eu în stare? Asta a și fost întrebarea lui tata, când s-a întors după ce o așteptase pe profesoara Călinescu, s-o „șteargă” cu o sută de lei pentru efort și amabilitate. Ea primise banii. Văzând ulterior cât era de principială și corectă, greu îmi vine și acum să cred că se pretase la așa ceva. Nu sunt calificat să judec de ce a făcut-o! O fi avut datorii, o fi vrut ceva – parfum, ojă, rimel? Cine știe! Însă, mai degrabă aș crede că banii i-a luat „filozoafa” de Brezeanu, aia n-avea reticențe moral-politice (pot îndrăzni să spun asta, deoarece am cunoscut-o binișor (nu fizic, să fie clar!) când eram în anii IV-V și „învățam” mai mult în bibliotecă, unde ea „semna condica” aproape zilnic, fiind prietenă cu doamna Grigoriu, bibliotecăreasa care m-a protejat ca o mamă...) Evaluarea, însă, pentru tata echivala cu o intempestivă catastrofă. „Cum, bă, futu-ți sângele mă-tii, numai de 5 știi?!” (Înjurătura de sânge era favorita lui.) Și mi-a tras două palme de-am văzut stele verzi, chiar pe aleea liceului în care aveam să petrec cinci ani, nu cei mai frumoși din viața mea, dar sigur cei mai folositori. Pedeapsa administrată mie nu l-a calmat pe impulsivul electrician. Am luat-o pe coajă – sper că nu greșesc! – până în preziua primului examen: proba scrisă la matematică. Poate că divergențele familiale (părinții lui, bunicii mei, muriseră, iar mătușă-mea, Dada, rămasă cu noi în casă, nu se înțelegea deloc cu mama) să-l fi „capacitat” (vorba politicienilor de azi) pe tata să se defuleze bătându-mă. Poate avea alte frustrări, sau poate că asta era firea lui, fiindcă așa se purta mereu, dar numai când era treaz. Beat fiind, se blegea ca o plantă atinsă de brumă, iar după moartea mamei plângea și se considera învins de soartă, recitându-mi niște versuri din Coșbuc, poleite cu dipticul „bun și prost”...

În săptămâna probelor am locuit la tanti Linița, verișoara lui tata, mama tuturor răniților din Cacova care găseau adăpost în cele două cămăruțe ale ei de pe o străduță, cred că-i zicea Tutunari, undeva la colțul dintre Calea Rahovei și Ferentari, aproape de joncțiunea cu Sebastian. Cămăruțe lipsite de iluminat electric, cu WC și bucătărie încropite în două gherete din curtea cu mulți chiriași – să nu uit aceste amănunte parcă desprinse din romanele mahalalei interbelice, pe care am neglijat să le notez la timp! Verișoara era atunci în satul nostru, supraveghind construirea unei case, în care s-a mutat ulterior cu bărbatul ei, nea Ionel. Acesta, moldovean sărac dintr-un sat din Bacău, luptase pe front (numai spre Vest), intrase în Miliția Populară și se îmbolnăvise (apă la plămâni), petrecându-și tinerețea în „borcanul” de control al circulației de la Piața Victoriei, și fusese pensionat la 45 de ani (poate mai mult, nu rețin exact). Primiseră „apartament de la stat” în vreo două sau trei rânduri, dar tanti Linița refuza să locuiască la bloc, năzuind – ca orice femeie cu voință și dârzenie – să aibă o casă pe pământ, numai a ei. A avut-o, dar n-a apucat să trăiască mult în ea.

Tata își luase 4 zile libere, cât știam că țin examenele: scris și oral la fizică, scris și oral la matematică. Probele scrise fiind primele și secrete, notele nu se anunțau. Doar după proba finală, cred, cine dorea le afla. Nu știu dacă se admiteau contestații, competența profesorilor era dincolo de orice dubiu. Luni și marți am trecut de scris fără emoții și fără opinteli, dar și fără să fiu sigur că am rezolvat problemele așa cum daimonul lăuntric mă îmboldea să cred. Și mi-am înghițit laudele, ca să nu-mi înghit apoi lacrimile. Precaut, am insistat să repet unele lecții din cele două materii, răsfoind caietele aduse, maculatoare cu exerciții ori note de curs. Tata trăgea câte o bere sau două și, fiindcă nu aveam obișnuința cantinei sau a restaurantului, pregătea de mâncare pe mașina de gătit cu gaz a gazdelor: ouă jupuite în tigaie, ceva salam prăjit pe alături și salată din ce legume se găseau la aprozar...

A treia zi am susținut proba orală la fizică. Examinator a fost un domn pe care aveam să-l confund cu Grigorescu, profesorul nostru în anii următori, mare meloman, cum avea să ni se dezvăluie. Mi-a acordat nota 9. A fost o bucurie imensă pentru tata, mai mult chiar decât pentru mine. Gata, pusesem un picior pe treptele de intrare în liceu! Și ca să-și arăte mulțumirea, Padre Padrone m-a dus în seara aia la un restaurant din vecinătate, cinstindu-mă și cu o bere, pe lângă friptura suculentă. Am petrecut așa cum mi-aș fi dorit să petrecem toată viața, cât ne-o fi dată. Dar nu ne-a fost dat!

Ziua a patra urma proba orală de matematică, la care examinatorii – nu mai rețin cum și de ce, dar se știa că – nu erau profesori titulari la Liceul Energetic, deci severitatea lor avea să fie necruțătoare. Și a fost! Examinarea s-a prelungit până după ora 17 sau 18, astfel că nu toți candidații au încăput la cazne. Un profesor a deschis o fereastră de la holul etajului întâi, cerând și obținând liniște. Ne-a anunțat deciziile comisiei de examen: respectând criteriul alfabetic, cine nu a intrat azi, vine ziua următoare, la ora 9! Curtea a zumzăit de glasurile celor amânați și ale părinților: nimic de obiectat! Conformarea nu era lașitate, ci necesitate, cum aveam să învăț în anii următori. Numai tata era prins pe picior greșit, fiindcă vineri trebuia să fie de serviciu. Am plecat spre gazda noastră, schimbând tramvaiul 12 cu 26 și apoi cu 2, până la intersecția Sebastian – Ferentari – Rahova. Pe drum, tata a stabilit strategia: el pleacă imediat acasă, că prinde personalul de 8, eu rămân și dau mâine examenul la matematică, apoi merg la Gara de Nord, scot bilet și vin cu trenul la Găești. De acolo e autobuz spre Cacova. Cel mai târziu la opt jumate seara. Nu puteam să greșesc, totul e să nu încurc trenul și gările și așa mai departe. Strategie de mișcări, cum s-ar spune, militare! Mi-a lăsat niște bani să iau de mâncare, fiindcă nu-mi ține de foame ce rămăsese în farfuriile din răcitorul lui tanti Linița, plus vreo câțiva lei, pentru ceva neprevăzut. De examen n-a vorbit. Se subînțelegea că mă voi strădui să nu mă bâlbâi la tablă, să fiu atent și... ecetera, ecetera! (expresia lui). Și să mai repet materia, seara sau noaptea, dacă nu adorm...

N-am dormit mai deloc noaptea aceea. Cum a plecat tata, am dat fuga la o librărie de pe Calea Rahovei, spre colțul cu Sebastian, unde ochisem o carte proaspăt tipărită (sau reeditată?) în colecția „Aventura”, a nou înființatei (dar nu știam acest amănunt pe atunci) edituri Albatros: Mătrăguna contra Monseniorului, în două volume, semnată de maestrul suspansului milițist, Theodor Constantin. Habar n-am cât am plătit pentru ele, sigur sacrificasem banii de mâncare (nu și de tren!), și-am adormit când s-au isprăvit aventurile personajelor uitate complet ulterior! Mi se șterseseră din memorie înainte să renunț la volumele respective, spre sfârșitul anilor de liceu, după ce îmi văzusem numele tipărit în România literară, la rubrica „Poșta redacției”, iar în Luceafărul la „Cronica de cenaclu” scrisă de Constantin Stan. Ajunsesem, carevasăzică, elitist! Și-am „epurat de maculatură” mica mea bibliotecă, mai abitir decât epurau proletcultiștii pe cele burgheze prin anii 1947-1950...

Firește că ziua următoare, a cincea (sigur, vineri), aveam o stare de spirit cât se poate de tonică. Eram hotărât și decis, precum eroul principal din acea carte (pesemne vreun ofițer de contrainformații sau un spion simpatic), să rezolv orice ecuație mi-ar fi picat în biletul cu subiecte, extras dintre cele înșirate pe catedra ce slujea de masă prezidiului. Dar la intrarea în sala de examinare, am avut un (alt) adevărat șoc: pe podium, în picioare între profesorii străini, era și doamna Călinescu, fluturându-și buclele blonde deasupra unui taior de culoare închisă, atent croit. Mi s-a oprit inima în loc, iar temerea născută din reîntâlnirea nedorită și neanunțată mă înhață și azi, când încerc să mă eliberez de ea, povestind-o aici. A fost un fel de predestinare? N-aș susține că nu! Femeia aceea minionă și blondă (naturală sau vopsită?), tunsă scurt, cu ochi negri și ten măsliniu, bine intenționată și înțelegătoare, incapabilă să explice matematica în așa fel încât să o și înțelegem, mi-a tăiat orice plăcere, orice dorință, orice ambiție à rebours să studiez materia pentru care nu aveam vreun talent anume. Dar puteam să o stăpânesc mulțumitor, cât să urmez vreo facultate cu profil tehnic, așa cum au făcut-o aproape toți colegii de clasă, și așa cum eu însumi năzuiam la începutul liceului, nu doar tata, care a fost dezamăgit când, la sfârșitul anului V, renunțasem definitiv la studiile superioare.

Examinarea doamnei Călinescu a decurs ca un interogatoriu milițienesc – e drept, fără inerentele bătăi! –, procesul voind parcă să lichideze orice urmă de părere că eu aș cunoaște ceva din domeniul științific manipulat cu grație nevinovată de micuța femeie, cocoșată de însărcinări educaționale supervizate de Partid. (Doi ani, cât ne-a fost dirigintă, ne-a săturat de lecții politice, timpul cheltuit cu ele fiind ipotecat în proporție de 3/5 din cel alocat matematicilor. Și niciodată n-a fost recuperat!) Doar intervenția unuia dintre profesorii străini – binevoitor să „scoată” ceva de la mine, fiindcă îmi sesizase blocajul – a făcut în așa fel încât nota 5 să pară o răsplată, nu o pedeapsă! Sau să fi fost 4? Sau 3? Aici, egoul meu are un scurtcircuit, o neclaritate, o rușine. Să mă explic.

Media celor patru probe de examen se obținea simplu: oral + scris : 2 = nota la o materie. Nota la o materie + nota la cealaltă materie : 2 = nota generală. Notele generale, în ordine descrescătoare, dădeau lista admișilor. Pe acea listă m-am clasat pe locul 64 (din 128), cu media 7. Indubitabil și definitiv. Acum: dacă la fizică obținusem 9 la oral, cât obținusem în scris, ca să iau 7 per total? Este o ecuație cu trei necunoscute, și-alea variabile! La fizică trebuia să am 9 la cele două probe, ca să dea 7 la total. Asta dacă la matematică aveam media 5 la cele două probe, și 5 la general. Bun. Asta e clar. Dacă era 5 la matematică total, iar Călineasca îmi dăduse 3, în scris trebuia să am 7, indiferent de părerea ei orală, fiindcă lucrarea fusese corectată, iar media spune tot. E cam mult la scris, ziceți? Nu e mult, e obligatoriu. Dacă la oral mă potcovea cu 4, atunci în scris trebuia să am 6. Să fi primit, totuși, 5 la oral? Asta ar fi o acoladă pentru doamna Călinescu, o femeie cu suflet, dar fără talent de profesoară. Însă o notă proastă pentru mine. Ce, doar 5 să fi luat eu la scris? Egoul meu se tulbură grozav, economic alimentat cu whisky din Insulele Hebride... Mai degrabă accept un 3 la oral, ca să iau 7 în scris! Parcă „mă scot” mai bine așa, cu un (3+7):2=5 cinstit, nu?

Cert e că nu mai știu care a fost nota buclucașă, iar documentele acelui examen e puțin probabil să mai existe. Însă știu bine ce-am primit acasă: o bătaie soră cu moartea! Din mâinile tatălui meu nu m-a scăpat nici mama, nici Dada, nici soră-mea, care fugise nu știu unde. Am sub ochii aburiți lumina întunecată a zilei de iunie, zi ploioasă, aproape friguroasă. Venisem de la Găești cu autobuzul de 4 sau 5 după-amiaza, care făcea cam jumătate de oră până la noi în sat. Plouase ca vara: ici mai puternic, dincolo mai subțire, bătea vântul, însă nu erau descărcări electrice. Sau nu le mai rețin. În odăița micuță, de 4/3 metri, zisă bucătărie – în fapt, un fel de cameră de toată ziua –, mama întinsese albia de lemn scobit în care spăla rufe (iar noi făceam baie, în fiecare sâmbătă). O sprijinea cu un cap pe dunga patului, cu celălalt pe un scaun cu patru picioare, întors cu ele în sus, ca reazăm fix. Tata stătea la masă, cu Tatoniță, fratele lui. Unul pe pat, altul pe un scăunel de brad. Le plăcea să bea împreună țuică, așa cum se pot vedea și în poza pe care le-am făcut-o câteva zile mai târziu, pe pragul casei. Fotografia aceea (pierdută în tevatura tipăririi la Editura Marineasa, în 1996) figurează pe coperta primei ediții a volumului de narațiuni „Prunele electrice”, debutul meu.

Atunci însă, auzind ce notă am primit la matematică, tata s-a făcut negru de supărare, a înhățat scăunelul de sub el și m-a pocnit direct în cap. Aveam însă cap tare (și chiar mare, față de al altora), m-am și ferit un pic, și-am scăpat cu dovleacul întreg. Am fugit afară, a venit după mine și m-a târât în magazia de sub fânar, alături de grajdul vacii, a închis ușa, ca să nu audă vecinii – obișnuiam să țip când mă bătea, să crăonesc (e un regionalism ce ține locul expresiei a urla de durere), chestie care îl întărâta suplimentar – și m-a „altoit” (altă expresie de-a lui), nu s-a jucat, folosind versatila-i curea cu îndemânarea deprinsă din mânuirea cleștelui patent și a șurubelniței cu mâner electroizolat!

Să-i fi pomenit de „Mătrăguna contra Monseniorului” (carte citită ulterior și de el, chiar în vara aceea)? Aș fi turnat singur gaz în focul ce mă cuprinsese și pe care am puterea să-l trec – de mult fac asta! – printre faptele hazlii ale vieții mele. Mă despart de trecut râzând, desigur. Regret numai că nu pot scrie o ficțiune umoristică, unde doamnei Călinescu i-aș atribui numele de cod „Mătrăguna” (tenul ei cenușiu ca al unei ciuperci necomestibile mă îndeamnă la asta), iar lui tata pe cel de „Monseniorul”, omul care a avut grijă de mine așa cum a putut și a știut: cu înjurături de mamă (de parcă el n-avusese niciun rol în concepere!) și cu bătăi din care mă și mir că am scăpat întreg, deși poate vătămat pe la organele psihice, alea subconștiente... Un tată care a sacrificat o treime din salariu ca să mă țină în București, pe vremea când asemenea gesturi erau aproape excluse din viața majorității familiilor rurale, deposedate de pământul muncit cu sudoare și sânge. Veniseră anii 1970, comunismul se autoproclama biruitor, cincinalul se făcea în patru ani și jumătate, iar eu – fiu al clasei muncitoare, la încheierea unui examen cu notele finale încă neanunțate – păream să fi călcat greșit pe „drumul vieții”!...

Greșit poate n-a fost, dar întortocheat da! Chiar peste măsură! 

(Revista HYPERION - nr. 6-7-8/2023)

 

G

M

T

Y

Detectați limbaAfrikaansAlbanezăAmharicăArabăArmeanăAsamezăAymaraAzerbaijanăBambaraBascăBașchirăBengaliBhojpuriBielorusăBirmanăBosniacăBulgarăCatalanăCebuanăCehăChichewaChineză SimpChineză TradCiuvașăCoreeanăCorsicanăCreolă HaitianăCroatăDanezăDealul MariaDhivehiDogriEbraicăEmojiEnglezăEsperantoEstonăEweFilipinezăFinlandezăFrancezăFrizonăGalezăGalica scoțianăGalicianăGermanăGreacăGruzinăGujaratiHausaHawaiianăHindiHmongIdişIgboIlocanoIndonezianăIrlandezăIslandezăItalianăJaponezăJavanezăKannadaKazahăKazahstan (latină)KhmerăKinyarwandaKirghizăKonkaniKrioKurdă (Kurmanji)Kurdă (Sorani)LaotianăLatinăLetonăLingalaLituanianăLuxemburghezăMacedoneanăMaghiarăMaithiliMalaezăMalayalamMalgaşăMaltezăMaoriMarathiMariMeiteilon (Manipuri)MizoMongolăNeerlandezăNepalezăNorvegianăNyanjaOdia (Oriya)OromoPapiamentoPashtoPersanăPolonezăPortugheză (Brazilia)PunjabiQuechuaRomânăRusăSamoanăSanscrităSârbăSârbă (chirilic)Sârbă (latină)SepediSesothoShonăSindhiSinghalezăSlovacăSlovenăSomalezăSpaniolăSuedezăSundanezăSwahiliTadjicăTagalogăTamilTătarăTeluguThailandezăTigrinyaTsongaTurcăTurkmenăTwiUcraineanăUdmurtăUigurăUrduUzbecăUzbek (chirilic)VietnamezăXhosaYakutYorubaZulu

RomânăEnglezăRusă-------- [ Toate ] --------AfrikaansAlbanezăAmharicăArabăArmeanăAsamezăAymaraAzerbaijanăBambaraBascăBașchirăBengaliBhojpuriBielorusăBirmanăBosniacăBulgarăCatalanăCebuanăCehăChichewaChineză SimpChineză TradCiuvașăCoreeanăCorsicanăCreolă HaitianăCroatăDanezăDealul MariaDhivehiDogriEbraicăEmojiEnglezăEsperantoEstonăEweFilipinezăFinlandezăFrancezăFrizonăGalezăGalica scoțianăGalicianăGermanăGreacăGruzinăGujaratiHausaHawaiianăHindiHmongIdişIgboIlocanoIndonezianăIrlandezăIslandezăItalianăJaponezăJavanezăKannadaKazahăKazahstan (latină)KhmerăKinyarwandaKirghizăKonkaniKrioKurdă (Kurmanji)Kurdă (Sorani)LaotianăLatinăLetonăLingalaLituanianăLuxemburghezăMacedoneanăMaghiarăMaithiliMalaezăMalayalamMalgaşăMaltezăMaoriMarathiMariMeiteilon (Manipuri)MizoMongolăNeerlandezăNepalezăNorvegianăNyanjaOdia (Oriya)OromoPapiamentoPashtoPersanăPolonezăPortugheză (Brazilia)PunjabiQuechuaRomânăRusăSamoanăSanscrităSârbăSârbă (chirilic)Sârbă (latină)SepediSesothoShonăSindhiSinghalezăSlovacăSlovenăSomalezăSpaniolăSuedezăSundanezăSwahiliTadjicăTagalogăTamilTătarăTeluguThailandezăTigrinyaTsongaTurcăTurkmenăTwiUcraineanăUdmurtăUigurăUrduUzbecăUzbek (chirilic)VietnamezăXhosaYakutYorubaZulu

Funcția de vorbire este limitată la 200 de caractere

Opţiuni : Istoric : Feedback : DonateÎnchidere