TERAPIE NARATIVĂ - nr. 2/2024

O aventură pe pământul făgăduinței

Asta s-a petrecut în anul 1975, luna august, vineri, 15, și sâmbătă, 16.

Pe 15 august este o sărbătoare foarte iubită de lumea creștină: Adormirea Maicii Domnului, mai cunoscută ca Sfânta Maria Mare ori Sântămăria-Mare. La noi în sat, pe vremea copilăriei, adolescenței și a tinereții mele – anii '60-'70 – sărbătoarea era cam ocolită, driblată sau fentată. Toată lumea sta cu gândul la cealaltă, Sântămăria din 8 septembrie, zisă și Sântămâria-Mică, ziua când ortodocșii aniversează Nașterea Maicii Domnului. Atunci, în orășelul apropiat, Găești, se ținea al doilea bâlci sau târg anual, cu bărci, comédii, circ și alte activități recreative demult căzute în uitare. Îl așteptam cum așteaptă pământul crăpat de secetă ploaia binefăcătoare. Drept vorbind, până în acea vară, când călcam bine pe cifra de 19 ani, nu aflasem că Sântămâria Mare se poate sărbători precum Cea Mică, neștiind vreo localitate cu bâlci ca în Găești. Atunci am găsit una: Urlueni, județul Argeș.

Florică și cu mine plănuiserăm călătoria de mai multă vreme, oarecum în glumă, fără să fim convinși că o și facem. Florică alui Firică, vecinul meu, prietenul și „eroul” unor încercări de proză, unele publicate, altele uitate, vorbea despre asta deseori, însă într-un fel nu prea convingător. Probabil se aștepta să n-am atâta curaj, dat fiind că nici alții nu păreau dispuși să pornească alături de el. În special cei doi vecini ai noștri, colegi de școală generală și leat cu Florică – Ionel alui Șoricică, zis Văru' Pomană, și Costică alui Golea, vărul meu, căruia nu i-am zis niciodată altfel decât Nenea – nu „percutau” cum s-ar fi așteptat. Dimpotrivă: nici unul, nici altul nu rata vreun prilej de bășcălie afabilă – așa cum numai între prieteni vechi se poate vedea –, bășcălie anume comisă ca să-i anuleze proiectul. Între ei trei, treburile mergeau ca în orice grup sufletește sudat: cel mai serios și mai lipsit de umor era „ciuca” bătăii de joc în orice situație. (Poate voi rememora cândva episoade ale trilateralei zânzăneli ce mi-a amărât multe zile de adolescență, când eforturile mele pacifiste se soldau cu nenumărate ironii din partea tuturor celor implicați.) Nu luam în seamă disputele lor tinerești (tustrei numărau 27 de ani în 1975). Dornic de „aventuri”, nu-i cerusem lui Florică argumente sau justificări suplimentare. Voiam să văd plaiuri necunoscute, deși foarte asemănătoare cu ale noastre. Plănuita escapadă mi se părea din start ceva ieșit din... Hai să zic din sat, nu din comună!

O să-mi dezvălui gândul secret ce mă îmboldea la asemenea drum. Ținta vizată de Florică – Mozăcenii-vale, localitate în sudul județului Argeș – se află în vecinătatea comunei Siliștea-Gumești. Acolo voiam eu să ajung, fiindcă era baștina lui Marin Preda, scriitorul pe care năzuiam să-l imit. Mă lăudasem dinaintea lui și a frumoasei sale soții cu ochi verzi că „sunt și eu din țara Moromeților”! Se întâmplase în unica zi când l-am văzut pe Monșer în carne, oase și ochelari cu rama groasă. I-am smuls cu greu un autograf, la ceremonia de relansare, într-o librărie bucureșteană, a ediției din 1974, de la Editura Eminescu, a cărții Întâlnirea din Pământuri. Zic smuls, pentru că eu aveam ediția din 1966, din colecția Biblioteca pentru toți, care conținea și nuvela Desfășurarea. Mi-era cam rușine să o dau la semnat; și nu greșeam: văzând-o, Monșer a strâmbat din nas și mi-a zis că este depășită, că să iau ediția nouă, revăzută. Elev de liceu fiind, cu „bursă” de la tata, i-am răspuns limpede că nu-mi ajung banii, sperând în secret că îmi va dărui el un exemplar. Aș, ți-ai găsit! Habar n-aveam atunci de proverbiala zgârcenie a omului crescut la limita sărăciei, îmbogățit în „obsedantul deceniu” din prozele cu mari compromisuri proletcultiste, căznit scrise. Doar la îndemnul preafrumoasei sale soții (de pe figura căreia ochii lui Marin Sorescu, venit și el la lansare, nu se deslipeau) (pfff, ce observații eram în stare să fac!) s-a îndurat Monșerul de-o semnătură oblică, scriind și data „martie 74” în colțul din stânga, sus, al paginii de titlu, pe care eu îmi pusesem semnătura de posesor în 23 februarie 1974, trecând și numărul de inventar în biblioteca personală: 383. N-am cuvinte să descriu mormăielile și pufniturile celui care avea să fie considerat cel mai iubit dintre scriitorii români, ajuns vecin de semnătură cu mine pe fila cărții sale! Numai că...

Numai că, înaintea acelei excursii, pe 12 august 1975, cumpărasem dintr-un anticariat niște povestiri ale lui Julio Cortazar, traduse în românește de Irina Ionescu și Dumitru Țepeneag, publicate în 1969 într-un volum de vreo 370 de pagini cu titlul Sfîrșitul jocului, în Colecția Meridiane a Editurii pentru Literatură Universlă. Nu citisem nimic de Cortazar până atunci, însă mai mult ca sigur îi întâlnisem numele pomenit în șir cu alți autori sud-americani, ale căror cărți erau transpuse abundent în limba noastră pe-atunci. Dar nu argentinianul mă făcuse să-i cumpăr volumul, ci numele lui Țepeneag – auzisem destule despre el la Europa Liberă –, cel care îi și prefața prozele. Plătisem 4 lei pe volumaș, și-l citisem chiar în după-amiaza și noaptea de august, grele de căldură, în căminul de nefamiliști din Berceni, unde am locuit trei ani. Iar acele proze, uluitor de simple și complexe în aparență, mi-au schimbat complet modul de a concepe și a scrie literatură (a concepe mai mult decât a scrie, pot mărturisi acum). Marin Preda era o referință și-un model greu de evitat pentru un băiat crescut în câmpia dunăreană, cu tentația și visul de-a ajunge romancier. Au pățit-o, bunăoară, Aurel Maria Baros și Ștefan Mitroi, poate chiar Șerban Tomșa, din generația mea. Eu l-am evitat pe silișteano-gumeștean, fără să-l reneg însă complet. Asta o poate vedea oricine mi-a citit puținele cărți publicate. Și e locul să spun că în toamna lui 1975 am scris câteva proze pe care numai inabilitatea mea de a le promova le-a văduvit de-o binemeritată glorie. (Una a fost premiată în 1989, alta antologată în 1998.)

Florică n-avea treabă cu visele sau lecturile mele. Nici n-ar fi purces la drum, deși îl cam tăia nevoia de ducă. Îi rămăsese nelămurită o situație în satul unde locuise și lucrase ca operator la parcul de sonde, aflat în zona petroliferă, mult renumită pe atunci și cunoscută la noi cu denumirea compusă de Optași-Măgura. Denumirea avea o magie indelebilă: și alți consăteni ai noștri câștigau acolo bani, mulți bani. Corect să fiu: nu dețin date precise despre întinderea sau ramificațiile industriale specifice zonei, aparținătoare de industria extractivă, mândria României lungă vreme. Ceea ce scriu aici e o aproximare lipsită de pretenție; și-i firesc, la urma urmei, să fi uitat amănunte știute cândva. Nu doar timpul meu personal e întins pe jumătate de secol; și amintirile acelor alcătuiri lucrative s-au șters, cred, lăsând o pată ca urma unui batal de țiței în mentalul comun și un hău în sufletul celor care au trudit „în petrol” și mai trăiesc... Să devin melancolic nu-i cazul: am trecut prin satele acelea ca umbra unui nor într-o zi de vară, plecând de acasă oarecum clandestin. Florică îmi ceruse insistent – și fusese categoric:

– Dacă sufli o vorbă lui Costică sau lui Ionel, nu mai mergem! Cu ai tăi din casă – treaba ta! Dar să nu afle ...ăia!

În acea vară, văduv de trei ani, tata reluase legătura și trăia cu a doua lui nevastă (nici legitimă, nici statornică), într-un apartament din Găești. Uneori mergeau în satul ei, Bumbuia. Alteori veneau la Cacova, pentru felurite munci, nu petreceri. Aveam la dispoziție bicicleta femeii al cărei nume evit să-l scriu, deoarece pare o pastișă din tezaurul umoristic băștinaș, nimeni n-ar crede că-i autentic! Bicicleta, de fabricație românească, se numea Carpați, modelul destinat damelor, destul de bine întreținută ca să reziste la drum lung. Pe a tatălui nu puteam să o împrumut, el încă făcea serviciu la IGO (la finele lui 1975 s-a mutat la fabrică, unde câștiga mult mai bine), navetist pe două roți. Prevăzător, Florică – bun, dar nu pasionat lăcătuș mecanic, sculer-matrițer exigent la Fabrica de Frigidere – pusese în geanta de pe portbagaj cele trebuincioase pentru vreo neprevăzută pană la vehicolele noastre: petice, soluție de lipit cauciuc, vaselină, lanț de rezervă, clicheți, arcuri de șa. Pompa de umflat era, incontestabil, parte intrinsecă a velocipedului. Firește, dacă rezista iuțelii de mână a vreunui expert – de exemplu, băieții lui Vâlvoare, niște copilandri, căpătaseră o dexteritate de magicieni! Și în sat erau puțini care, ca Florică, știau să-și păstreze lucrurile, fără să le țină pitite și încuiate cu trei lacăte!...

Tot în vara lui 1975, eu făcusem ultima practică profesională obligatorie ca elev al Liceului Industrial Energetic. Ajunsesem, cu peripeții și talente, în anul V de studiu. La sfârșitul lui, drumul meu trebuia să fie așa: ori student la facultatea de filologie (deși n-aveam pregătirea minimă necesară, năzuiam într-acolo), ori angajat la o întreprindere de profil, eventual pe șantierul vreunei hidrocentrale – așa visam uneori, ca un adevărat copil al epocii comuniste! (N-am mers pe niciuna dintre cele două cărări, chiar dacă nu știam că duc la moară!) Practica la CET București-Sud – oficial socotită de la 15 iulie la 15 august – ținuse până joi la prânz. După-amiază plecasem la Cacova, cu o mașină de ocazie pe autostrada București-Pitești, care trece la câțiva kilometri de satul nostru. Joi seara, așezați pe muchia șanțului, croiam deja planuri cu Florică, intrat în concediu de odihnă, din vorbe și două pahare de bere. Într-un cluster al creierului rețin atmosfera călduroasă a nopții de august, cerul senin, foșnetul salcâmilor din spatele gardului, puținii trecători care ne-au salutat. Spre deosebire de alte dăți, când ne apucau zorile dondănind câte-n Lună și-n stele, n-am zăbovit: urma să plecăm la „maxim” (era un cuvânt des folosit de Florică) 5 dimineața, cum se lumina de ziuă. Și tot spre deosebire de alte dăți, în seara aia n-am vorbit nimic cu Nenea, în „garsoniera” căruia aterizam imediat ce, sosit de la București ori de prin alte părți, îmi desfăceam bagajul în camera mea și vedeam ce mai e prin curte. (Bineînțeles, dacă nu cumva tata, știind că vin, îmi lăsa vreo „sarcină de serviciu” – cum ar fi: să rânesc bălegarul din cotețul porcului, să sap niscai gropi pentru bulumaci demult predestinați vreunui gard, să tai niște crengi de salcâmi din puținii rămași după dezastrul ecologic dictat de-o absurdă hotărâre judecătorească în urmă cu cinci ani ș.a.m.d.) De data asta, tata nu era acasă: plecase cu femeia lui în satul ei, să-i repare nu știu ce la casa veche, de paiantă; soră-mea și mătușă-mea, Dada, care locuia la noi, abia de mi-au acordat minima atenție obișnuită. Astfel că, vineri dimineața, luând într-o plasă agățată de ghidon provizii ascetice – brânză și pâine, câteva roșii, o bucată de pui prăjit – am ieșit la ora fixată de Florică. El mă aștepta în poartă și, la un semn, am pornit amândoi, pedalând lejer prin satul pustiu.

Discuția prealabilă stabilise traseul de ieșire: o luăm spre Morteni, să derutăm eventualii spioni, cotim la stânga dincolo de Vălcea, apoi cârmim la dreapta, ținem înainte până la drumul sondelor, pe care apucăm tot la dreapta, către pădurea Statului, trecem spre Mozac și de acolo la Negrași.

– Și apoi, încotro? – am întrebat.

– Mereu înainte, vedem noi pe unde și cum! – mi-a răspuns Florică, fără să trădeze vreo urmă de ezitare, deși sunt convins că nu știa mai bine ca mine pe unde trebuie să mergem. Cunoscându-l de atâta vreme și fiind mai mult decât vecini – n-aș exagera să spun că eram prieteni – aveam încredere totală în el. Și – de ce să mă feresc? – nu-mi păsa dacă ne rătăceam, apucam aiurea sau pățeam cine știe ce alte neplăceri. Doar plecam în aventură, stabiliserăm asta din principiu!...

Ajuns în acest punct, trebuie să fac una sau două precizări.

Pe vremea aceea nu țineam „Jurnal” consecvent, ca toți tinerii scriitori de ulterior succes. Notam diverse întâmplări, evenimente, gânduri și impresii de lectură, ce mă fac să zâmbesc jenat la recitire. Am păstrat într-un caiet – scrisă la revenire, desigur – cam o pagină despre „aventură”. Fragmentul debutează după un citat din Cortazar, copiat cu majuscule: „ÎNTRE DA ȘI NU, CE INFINITĂ ROZĂ A VÂNTURILOR!” și un fel de reflecție pe marginea textelor sud-americanului: „Tentația de a-l imita pe Cortazar mă stăpânește încă de când am citit prima povestire. După ce termin, simt nevoia să scriu. Ăsta da scriitor, care te incită. Și el, și Marquez! Oricum, nu mă pot sustrage dorinței de a scrie...”. (Pe Sábato îl citisem în primăvara aceluiași an; nu mă incitase, ci mă obseda cu Darea de seamă despre orbi. Pe Borges urma să-l citesc peste puțin timp...) Ce va fi fost în mintea mea, nu mai știu. Să consemnez că atunci, în 1975, fără să-i cunosc subtilitățile și forma corectă, eu foloseam pentru notele proprii grafia cu „â”, utilizată înainte de reforma academică de la începutul anilor '50. Solicit bunăvoința cititorului și-i cer scuze pentru osteneala de a parcurge transcrierea de mai jos, activată cu mici inserturi necesare coerenței:

„15-16 august. Călătorie spre sud, cu prietenul F. Pentru mine, o plăcere, o necesitate. Itinerar: Morteni – Negrași – Recea – Ungheni – Strâmbeni – Căldăraru – Miroși-gară – Bârla – Ciocești – Urlueni – Ciocești – Bârla – Mozăcenii-vale – Bădești ÷ Mozăcenii-vale ÷ Bârla – Căldăraru – Strâmbeni – Ungheni – Recea – Deagurile – Goleasca – Bârlogu – Teiu – Leșile – Mozacu – Morteni. (Nota bene, din 2024: Semnul ÷ ce încadrează a doua menționare a localității Mozăcenii-vale vrea să spună că acolo am înnoptat, la familia care îl găzduise pe Florică în cei doi ani de serviciu ca operator în parcul de colectare a țițeiului, amplasat lângă satul Bădești. Impardonabil: nu le-am consemnat numele, nici prenumele! Mă ung pe suflet retroactiv – fiindcă nu le-am uitat! – primirea afabilă și tratația cu mâncăruri de sărbătoare; și nu mă mir: era Sântămăria Mare!... Dar, pentru păcatele mele: nu-mi amintesc nici numele, nici chipurile!) Pot spune că am mai cunoscut ceva. Satele: unele frumoase, altele fără curent electric. Asfaltul le modernizează pe câteva. În Deagurile, praznic sau hram la biserică. Lume cu coșuri de mâncare și sticle de băutură, ca la nuntă. Oameni îmbrăcați în haine negru cu alb. N-am mai văzut așa ceva. Între Negrași și Recea: un cioban bătrân, cu ițari, cămașă lungă, mustață albă, pălărie neagră, toiag. Mai încolo sondori. Lume amabilă, ne răspunde la „bună-ziua” de parcă ne-ar cunoaște, nu ne întreabă de unde venim. Câmp de sonde la Mozăcenii-vale și Bădești. (Nota bene: în Bădești, la marginea satului, lângă un cimitir și-o bisericuță, numită de săteni bisericică, era parcul unde lucrase prietenul meu. Am mers sâmbătă dimineața la birourile unității; acolo avea el treabă. A rezolvat-o. Presupun că era ceva legat de vechimea în muncă, însă n-am certitudinea.) Aici, satul parcă e îngropat sau pitit în pădure. Aer excelent. Liniște. Râul Vedea curge spre vest! La Urlueni – târg și bâlci: pepeni (li se spune lubenițe pe aici) cu nemiluita. Băieții cinstesc fetele cu felii de pepene roșu. O comedie învârtită cu calul. Bere – ioc! Țuica – 60 de lei litrul, neoficial. Milițianul confiscă alambicul, dacă te prinde, spun gazdele. Pâine coaptă la țest – EXCELENTĂ! Gospodării relativ înstărite. Nume de fată: COSTICA! (Purtătoarea acestui nume era mișto de tot!) (Nota bene: fata cu numele Costica – să fi fost diminutiv de la Constantina sau de la Costandina, cum am găsit pe nu știu unde? – venise în curtea omului care ne găzduia împreună cu alta, amândouă mai în vârstă decât mine și nemăritate. Oare le instigase posibilitatea cunoașterii „alesului” – băiatul ursit vieții de femeie măritată? Sunt familii întemeiate așa, lumea rurală e doldora de povești nescrise... N-a fost să fie, în cazul meu și-al lui Florică.) Oameni veseli. Cel la care am dormit, fost coleg de serviciu al lui F., are mai mulți frați. Toți sânt veseli, comici. (Nota bene: grafia cu â mi-a jucat o prea vizibilă festă!) Nu sânt mai deosebiți de ai noștri. Memento: la târg în Urlueni, trei felii de pepene înfipte în cei trei craci ai unei furci, un fel de reclamă! Drum în soare, prin lanul de grâu între Goleasca și Bârlogu. Mii de hectare de grâu nerecoltat. (Nota bene: nu erau mii, desigur; dar îmi propuneam să verific dacă responsabilii cu agrigultura din județul Argeș raportaseră încheierea secerișului. Pe atunci era întrecere între județe: care termină mai repede, iar eu urmăream ziarele în problema asta, dintr-un motiv confuz, inutil de explicat aci.) Porumburi și vii zdrențuite de piatră, de grindină. Specific: măgari, capre, tăblițe și stegulețe negre la vreo poartă, cu numele și anii cuiva mort (cele pe care le-am văzut indicau vârste între 25 și 32 de ani!), bătrâni foarte mulți. Ici, colo: gagici mișto... Impresii în suflet...”.

Impresiile, din păcate, sunt aburite. Ele persistă ca urma unei beții plăcute cu o femeie greu de înțeles. 49 de ani am frământat în minte ideea unei povestiri, a unui roman chiar, cu titlul folosit pentru fragmentul ăsta de confesiune. Voiam să construiesc un fel de parabolă capabilă să exprime ideea că industrializarea forțată a României, decisă de regimul Ceaușescu, a fost o aventură, un fel de iluzie că poți construi ceva durabil și eficace fără să ai o tradiție puternică într-un domeniu tehnic, altul decât cel definit ca industrie extractivă. Foștii colegi ai lui Florică din Mozăcenii-vale erau țărani care munceau „la sonde” pentru că sondele se nimeriseră pe lângă satul lor și puteau face ușor niște bani, chibzuit cheltuiți pentru gospodăriile cât se poate de tradiționale. Coceau pâine în țest, pregăteau mâncarea pe plită, la cuptor, afară, creșteau albine (acolo am mâncat cea mai gustoasă miere pe pâine din viața mea!), aveau vaci, porci, găini și alte animale domestice etc. etc. Povestirea nu mi-a ieșit, deși am început-o de mai multe ori și m-am străduit destul. Și-mi revin în memorie cuvintele lui Preda: „Unele întâmplări nu pot fi folosite în proză...”

În fond, nu pățiserăm nimic, în afară de-o... Hai să povestesc!

La un moment dat, după ce vizitaserăm bâlciul, mergeam pe șoseaua asfaltată de la Urlueni la Ciocești. Mașini nu circulau, doar biciclete și căruțe. Florică în față, eu în urma lui. Deodată, un biciclist necunoscut vine repede pe stânga și, pedalând lângă Florică, începe să-i ceară socoteală pentru nu știu ce datorie, afacere sau conflict din care el ieșise în pagubă. Florică îi răspunde că nu-l cunoaște, că e o confuzie. Individul insistă și, din mers, vrea să-i tragă un pumn prietenului meu. Acesta conducea lejer o bicicletă de fabricație rusească (sau ucraineană?) tip semicursieră, cu cinci pinioane și ghidon cu brațele încovoiate, așa cum au cele folosite în cursele profesioniste de ciclism. Se numea Sputnik, puteți vedea câteva la vânzare pe OLX. Ca să scape de agresor, Florică n-a găsit altă soluție decât să accelereze la „maxim” (i-am preluat cuvântul preferat!). A reușit. Înainte să demareze, mi-a aruncat peste umăr:

– Te aștept la primul post de miliție!

Adică el spera că acolo (se) va lămuri dandanaua. Nici prin minte nu i-a trecut că mă abandonează dușmanului... Norocul meu a fost că agresorul era chitit pe colegul dezertor, nu pe mine, fiindcă m-a neglijat complet și-a cotit pe-o uliță laterală după ce Florică l-a pierdut de urmăritor. Ciudat, n-am resimțit deloc fuga prietenului meu drept trădare și mi-am imaginat – cum părea plauzibil – că între ei va fi fost vreo neînțelegere în trecut, când vecinul lucrase acolo. Întorși acasă, le-am povestit întâmplarea celor doi prieteni, Nenea și Ionel, care dospeau de ciudă că rataseră epica excursie. Bun de comis ironii, Vărul Pomană a reformulat astfel spusa lui Florică, parodiind o replică din filmele SF, mult gustate de publicul mondial în epocă și-n prezent:

– Sputnik unu modificat către Carpați doi ruginit! Sputnik unu modificat către Carpați doi ruginit! Ne întâlnim la primul post de control din galaxia X!

Inutil să descriu furia lui Florică la auzul acestor cuvinte. Nu s-a supărat pe mine. Sau n-a arătat. Ionel avea mania să repete niște fraze, aparent inofensive, dar mușcătoare, ce ținteau să destrame mândria fandosită a câte unuia dintre noi. Toți știam că el are inimă bună și intenția de îndreptare a defectelor. Era inutil să te superi, chiar dacă îți lipsea simțul umorului, ca lui Florică. Acesta, de cele mai multe ori se îngălbenea de ciudă la prima confruntare, apoi își revenea. Faptul că el și cu mine străbătuserăm drumuri fără hartă și busolă, prin păduri, noroaie și miriștii îmbibate de apă (așa era porțiunea dintre Bârlogu și Teiu, pe unde ne îndrumase un sătean pesemne nărod), i-a dat un ascendent grozav asupra prietenilor. Nu s-a manifestat superior, era prea orgolios ca să dezlănțuie tam-tam pe subiectul ăsta...

Ani de zile am visat că mă plimb printr-unul din satele acelea uitate de istorie, poate Deagurile sau, poate, Goleasca, un cătun unde nici băieții de la Google-maps n-au ajuns cu mașina lor de spionaj fotografic! Mi-am „interpretat” visul ca fiind reminiscența străbunilor din partea mamei, săteni de undeva din sud, băjeniți în secolele trecute de frica turcilor și stabiliți în Morteni. Într-o vreme l-am scăldat în contextul iubirii cu o femeie din părțile acelea, context prea complicat de lămurit la finalul acestei „ședințe” terapeutice. Și poate nu era decât manifestarea neplăcutului regret că n-am reușit să scriu povestea unei aventuri nesemnificative. Florică, Ionel și Nenea au trecut pe rând în lumea umbrelor. Nu m-au vizitat niciodată în vis, probabil fiindcă îi pomenesc aproape în fiecare zi și încerc să le țin vie amintirea, deseori dându-le de băut – creștineasca picătură de vin sau țuică, vărsată pe din ce în ce mai uscatul pământ...

...Și-ar trebui să închei cu acel citat despre trecerea timpului, menționat de Borges în nu știu ce pagină. Legătura dintre mine, Borges și prietenii mei duși o pot diseca fără opinteli. Cred că abilul meu cititor va fi ghicit-o deja, n-are nevoie să-i spun că iluzia aventurii îmi aparține, mă caracterizează și mă urmărește de-o jumătate de veac. Însă, ce-i drept, nu justifică eșecul, ratarea, destrămarea...

(Revista HYPERION - nr. 4-5-6/2024)