TERAPIE NARATIVĂ - nr. 1/2024

 DUMNEZEU FĂCEA BALOȚI DE PAIE

Vara lui 1971 avea să fie una cum n-a mai fost alta...

Hopaaa! Am început ca-n prozele banale, pline de locuri comune, așa-i? Un bob zăbavă, nu dați cu pietre în povestitor, nici nu trageți în muncitor cu disprețul unui băiat de bani gata care se crede ce se crede el când se uită în oglindă și nu-l vede nimeni! Fiecare om are dreptul să se considere unicat, iar cele întâmplate lui demne de-un roman sau film – foileton ori serial întins ca pomana țigănească, pe mai multe sezoane. Din fericire pentru mine și pentru sărmanul cititor care își chinuie ochii îmbătrâniți, eu știu că n-am trăit o viață de roman și n-am ce povesti pe sute și mii de pagini. Faptele schițate mai jos fac parte din firescul vieții, atribuit de unii lui Dumnezeu, de alții lui Allah, de mulți asiatici lui Buddha, de și mai mulți lui Brahma, iar de evrei lui Yahveh... Numai nea Petrescu, mecanicul agricol care m-a cadorisit cu încrederea lui în acea vară, credea că dracul este responsabil de toate faptele, bune sau rele, mai puțin de ale lui, fiindcă el – și ne-a spus-o din prima zi – era Dumnezeul tractorului! Din poziția lui divină, avea dreptul să ne pedepsească pentru prostii, fiindcă dracul se băgase, cu viclenie „caracatistică”, în Victor: un băiat de vârsta mea, slăbuț, cu pielea smeadă, păr creț și negru, ochi de culoare incertă, cenușiu-spălăcit bătând spre albastru, ușor exoftalmici, nas ascuțit, urechi nițeluș clăpăuge. Era din satul vecin, Gherghești, integrat atunci comunei Ionești, ulterior alipită comunei Petrești, baștina „primei doamne”, „Tovarășa”, Elena Ceaușescu, piaza rea numărul doi a comunismului românesc de nuanță ceaușie.

Nea Petrescu – din păcate, i-am uitat numele de botez! – era un om prea puțin calm, foarte gălăgios, dedicat meseriei, căreia, totuși, nu-i acorda mai multă importanță decât unei muieri. După muieri alerga necontenit, ca un cocoș gelos după găinile sale, de ele vorbea mereu, în special despre anatomia și funcționalitatea pizdei, despre nenumăratele tipuri și tertipuri „caracatistice glăvejei”, cu atâtea detalii încât botă să fi fost la învățătură, tot îți rămânea ceva în „glăveaja” capului. („Caracatistic” și „glăveajă” sunt două vocabule auzite de la nestăpânitul iubăreț. Probabil or fi indexate prin dicționare dialectale, n-am verificat. Sinonimele mi se par ușor de ghicit.) Nu mai transcriu aici cuvintele languroase, aluziile corozive ca rugina plugului uitat în brazdă, comparațiile miezoase, gesturile unsuroase, lingușelile adânci, chiar profunde, laudele lăbărțate, glumele deocheate, explicațiile anatomice nerușinate debitate de „Dumnezeul” nostru agitat. Era – vulgar definit – un tractorist futangiu, nu vreun erou de proză de-al lui D.R. Popescu sau Fănuș Neagu, autori atunci la modă. Ca om, nu impunea prin statură, ci prin nerăbdare. Mereu „da zor” să facă o treabă sau alta, să termine mai iute ce lucra, să ajungă neapărat în alt loc. Totuși, la balotat paiele nu se grăbea, zicându-ne că el este Dumnezeul presei, și nu-l învăță nimeni ce să facă! Și vorbea, vorbea într-una, cicălitor ca o babă, instruindu-ne cu osârdie în cele erotice. Băgase de seamă că nici eu, nici Victor nu prea știam „cu ce se papă chestia”, deși aveam 15 ani și adulmecaserăm câte ceva. Greu ne trecea cu vederea vreo greșeală în operațiunile cu baloții de paie; sufletul, însă, îi era bun, după cum ne-a demonstrat. „E numai gura de el!” se spune despre astfel de oameni. Au trecut prea mulți ani de atunci, ca să-i pot evalua „știința”, dar nea Petrescu nu vorbea aiurea. Cel puțin nu despre muieri. Spun asta fiindcă l-am prins asupra faptei, fără să știe! N-o să povestesc însă...

Era însurat, avea copii și casă în satul Zâmbrești, aparținător de comuna Uliești, cam la vreo 10 kilometri în linie dreaptă de locul nostru de muncă, IAS Găești, ferma Țăvârlău. Habar n-am cum ajungea dimineața la program. Mi se pare că dormea la fermă cel puțin două-trei nopți, în săptămânile campaniilor de seceriș, de arat și de însămânțat. Astfel îmi explic, azi, prezența lui în curte înaintea noastră, sătenii angajați în sezon la săpat de porumb, la cules resturi de spice, la vânturat cereale etc. Cei mai zdraveni dintre zilieri „vânau” combinele cuplate la tractoare UTOS, care mergeau cum merg tractoarele vechi. În acea perioadă au ajuns pe câmpurile noastre și tractoare noi, UTB 650 Diesel, cu pornire automată, la buton. Nea Petrescu a fost înscăunat pe unul datorită abilităților sale mecanice, nu coincidenței de nume cu soția Supremului șef de partid, care nu-și făcuse încă simțită prezența în viața publică. Să-i fi fost el vreo rudă îndepărtată? Nu exclud, satele lor erau vecine. Speculațiile astea le-am rumegat la mulți ani după acea vară greu de uitat – și totuși părăsită pe undeva, prin creierul meu hăbăuc...

Suficient de voinic la trup, năzuiam și eu la ocuparea unui loc pe combinele de recoltat grâu. Mașinile respective erau fala fermei și țelul bărbaților care voiau – iar unii chiar aveau nevoie, după colectivizare – să câștige mai mulți bani. Bine plătit, lucrul pe ele presupunea forță și îndemânare. Căutând ceva documentație despre uneltele astea, observ că aparțineau unei serii obsolete de modele fabricate de firma Claas, poate chiar originale, poate imitații sovietice sau românești. Ușurința accesului la informație din zilele noastre mă scutește de strădania descrierii. Cine-i curios, poate afla destule amănunte. Utilajul era deservit de un tractorist și doi salahori care fixau sacii la cele patru guri de colectare a grâului treierat, îi legau când se umpleau, îi împingeau în cutia laterală, iar la capătul tarlalei îi descărcau în remorcile ce-i duceau la magazie. Se lucra întins și fără odihnă, uneori până seara târziu, sezonul uscat era folosit la maximum, pierderile greu de admis (teoretic; practic însă...). Nu se băgau mulți inși la asemenea calvar. Necesarul de efort scotea în față doar bărbați serioși ori puștani zdraveni, gata să muncească fără șmecherii. N-am „prins” scara vreunei combine, fiindcă în dimineața întocmirii echipelor, noi, cacovenii, am ajuns prea târziu la ferma care, până la reforma agrară din 1945-1946, fusese moșia doctorului Dimitrie Gerota, figură bucureșteană binecunoscută între cele două războaie. (După 1990 a revenit moștenitorilor, întorși la baștină din Elveția.) Așa am ajuns la presa de balotat paie, animată de tractorul lui nea Petrescu.

Revăd cu ochii minții dimineața aceea de luni, senină și clară ca imaginea unei femei iubite. IAS-ul... (Știu: constructul verbal nu e corect articulat la genul masculin; însă așa i se spunea și mi-e greu să-l gândesc altfel.) IAS-ul avea curtea pe dreapta văii Neajlovului, dincolo de punctul unde Vălceaua ce taie satul Cacova întâlnește râul, cu ape limpezi pe atunci. Treceam fluierând un podeț de lemn și urcam gălăgioși panta de pământ, cotind agale spre sediu. Poarta sta mereu deschisă, nu-mi amintesc să fi văzut-o altfel. În față, pe stânga imensei curți, se găsea o clădire joasă, cu încăperi înșirate stil vagon, ușile dând în veranda lungă dinspre sud. Acolo erau biroul șefului IAS (cu pat înăuntru), bucătăria, o sală de mese și încă vreo câteva camere-dormitor, posibil și cămări. La dreapta, paralelă cu drumul ce continua în câmp, se afla o magazie uriașă, pe două nivele, cu ziduri văruite, destinată depozitării cerealelor pretențioase: grâu, orz, ovăz. După treierat, câțiva oameni erau plătiți să vânture boabele cu lopata, ca să nu prindă mucegai. O singură zi am lopătat și eu. Încă mai scuip și azi praful înghițit în orele ce mi s-au părut atunci un chin, nu o distracție, ca alte munci... Restul curții era ocupat de angarale. Nu mi le mai amintesc precis; le presupun: magazii de materiale, depozit de carburanți și piese de rezervă, pătule pentru furaje, adăposturi sau grajduri pentru animale etc.

Magazia avea în față o prispă din scânduri groase, largă și lungă, pentru depunerea sacilor cu cereale. Uneori, aceștia se descărcau și-n lateral, direct pe pământ, când era uscat. Îi urcau la etaj printr-o ușă, cu ajutorul unui scripete legat de-o grindă și-un lanț cam răpciugos. Voi ține minte amănuntul ăsta multă vreme, deoarece acolo am pățit un mic accident de muncă, rămas neobservat de „vătaful” responsabil cu lucrările din curte, într-o zi precedentă săptămânilor consumate la presa de balotat paie. Nemaifiind loc la câmp, mă băgaseră în magazie, la lopătat. Nu atât praful, cât ideea de „a da la lopată” (nu știu de ce, ni se părea o muncă degradantă, de care ne feream din răsputeri toți băieții mai răsăriți) m-a făcut să aleg operațiunea urcării sacilor, una ce necesita forță zdravănă. Sacul de cereale – cel de șase duble – cântărea vreo 40-50 de kilograme. Îl legam la jumătate cu un capăt al lanțului, prevăzut cu un cârlig să asigure povara. Dacă scăpa și cădea, pânza crăpa, grâul se risipea, munca se tripla (adunat, cernut, urcat iarăși!), banii se împuținau. Doi inși trăgeam de lanțul care șuiera pe scripete și săltam sacul la etaj, unde alți doi inși îl prindeau și-l târau înăuntru, deșertându-l. Eu puteam să urc sarcina singur, și mă mândream cu asta. Băieții au profitat fără jenă de „vitejia” mea, lăsându-mă să-mi desfășor în voie puterea. Sau prostia. Nu m-a deranjat.

Însă, într-un moment rău, din nu știu ce cauză cârligul s-a desfăcut și sacul a picat bombă, aproximativ pe șalele mele. Fiindcă mă distram sau mă prosteam ridicând poverile, căpătasem năravul să mă înclin într-un unghi de circa 15-20° față de sol, ba să mai mă și rotesc în jurul punctului unde îmi propteam călcâiele. Mi se părea că mă dau în scrânciob, deoarece mișcarea determina răsucirea trupului. Când sacul a căzut peste mine de la înălțimea de doi sau trei metri, trunchiul se găsea cu latura stângă (sau cea dreaptă?) spre pământ, nu cu spatele sau cu fața (stau și judec: așa, cu fața în jos, era imposibil să fi tras de lanț, fiindcă trebuia să văd cum decurge operațiunea). Sacul mi-a aterizat pe un șold. Aveam oase tari, sănătoase. O ușoară amețeală, cauzată de izbitură, m-a ținut câteva secunde nemișcat. M-am ridicat și-am risipit îngrijorarea coechipierilor: nu pățisem nimic! Și-am reluat lucrul ca și cum chiar nimic nu se întâmplase. Dar nu pot alunga bănuiala că atunci a pornit ruptura discului dintre vertebrele L3-L4, vindecată peste ani prin operație de hernie...

În zilele de roboteală prin curtea IAS (nu doar la magazie am fost repartizat, ci și la prășit legume în grădina din spate, spre Neajlov), jinduiam să lucrez la câmp, pe combină. Greu să prind loc acolo! Nici la presă n-aș fi prins, dacă fârtatul lui Victor nu se îmbolnăvea (sau a lipsit din alt motiv). Cred că trecuse o săptămână de recoltat grâu. Nu în fiecare zi, fiindcă plouase. Victor lucra cu nea Petrescu mai dinainte, de la seceratul orzului. Știu că m-a primit cu neascunsă neplăcere, ținând cu tot dinadinsul să arate cine-i șeful. Din fericire, nea Petrescu remarcase deja calitățile mele muncitoare și m-a distribuit în rolul cuvenit celui forțos: anume, să prind baloții de paie scoși de mașină și să-i dau ortacului, să-i așeze pe sanie. Cu toate că Victor se simțea îndreptățit la rolul de vedetă, datorită vechimii în locul acela de muncă, asperitățile s-au tocit repede, mai cu seamă după ce inginerul-șef ne-a dat detalii despre banii cuveniți pentru zilele lucrate.

Inginerul-șef era un bărbat falnic, de aproape doi metri înălțime, solid la corp ca un luptător de categorie grea, roșu în obraji ca un bețiv de cursă lungă, cu ochi albaștri, mustață pe oală și chelie de om deștept, care nu se compromite cu fleacuri. Nu-i mai știu numele și nici n-am regăsit încă pe cineva care să și-l amintească. Îl porecliserăm Ulise, după eroul mitic grec, bănuit a fi uriaș. Am fost de mai multe ori în preajma lui, dat fiind că am muncit acolo patru veri. Cât era ziua de lungă, umbla pe câmpuri, apărând pe neașteptate unde nu gândeai. Într-o zi, pe când asudam stivuind baloții de paie la o margine de tarla, să-i încărcăm apoi într-o remorcă anume destinată transportului pe distanțe lungi, Ulise s-a oprit lângă noi și ne-a inspectat sârguința, declarându-se mulțumit. Și pentru că urma să începem balotarea unui polog aflat în celălalt capăt al tarlalei, ne-a însoțit, rezemat de balustrada metalică din spatele saniei. Din una-n alta, a venit vorba de plată. Ulise ne-a spus cu voce domoală, de bărbat serios și inginer-șef corect:

– Dacă faceți zilnic 100 de baloți, primiți 10 lei pe zi. Dacă faceți 150, primiți 15. Dacă faceți 200, primiți 20. Dacă faceți 250, primiți 25. Dacă faceți 300, primiți 30 lei. Dacă faceți 350, luați 35 lei! 400 nu cred că faceți, dar dacă reușiți, sigur vă dau și 40 lei!

Nu cunoșteam nici un motiv că ar vorbi în bătaie de joc. L-am crezut. Și parcă văd și azi, în toiul iernii lui 2024, silueta masivă a bărbatului impunător, profilată pe cer în după-amiaza târzie a începutului de august 1971. Un fel de ceață se lăsase pe câmpie, un soi de praf ridicat din pământul uscat, un abur al răpuselor vegetale. Portocaliu, soarele se pregătea să coboare spre orizont, iar eu și Victor am opintit să mai împachetăm încă o sută de baloți, ca să luăm cel puțin 30-35 de lei în acea zi. Cald nu ne era, cuvintele lui Ulise țineau de răcoare, chit că nu primiserăm până atunci niciun leu plată pentru munca precedentă. Și n-am primit până la sfârșitul lui septembrie, când am încasat – socotiți per total – aproximativ 15 lei pe zi muncită... E drept, nu osteniserăm doar la presa de balotat paie!

În prima mea zi de lucru, presa și sania se găseau pe câmp, la un cap de tarla, lângă o pădurice de salcâmi, căreia i se spunea Plantație, deoarece fusese plantată acolo după reforma funciară din 1945 sau 1946. Plantația există și azi, chiar poate fi văzută pe Google-maps. Ne-am urcat în tractorul lui nea Petrescu, pe apărătorile de tablă ale roților mari. Fără cabină în dotare, n-avea nici al doilea scaun în spatele șeii, ca unele modele ulterioare. Nea Petrescu a oprit tractorul la umbra salcâmilor. A ținut să ne lămurească de ce zăbovim: paiele umezite de rouă nu puteau fi balotate. Așa că el trage un pui de somn, iar noi stăm cuminți pe lângă tractor, că dacă nu, dracu ne-a luat! Asta ne-a zis și, scoțând cheia din contact, s-a topit în pădurice. De unde s-a întors peste vreo jumătate de oră, fluierând vesel, cu basca pusă șmecherește într-o parte și mestecând în colțul gurii un fir de iarbă. Nu m-am mirat, nu știam ce fel de om este. Câteva ore mai târziu ne-a destăinuit că are o ibovnică, dar cine e și din care sat, n-a răsuflat! Se întâlneau prin tufișuri, schimbau câteva giugiuleli, se împreunau în viteză, după care se depărtau ca și cum nu s-ar fi văzut-cunoscut. Deduceți de unde știu? Hai, că nu-i greu! Lucrul, cum hotărâse, a început după ce s-a uscat roua...

În toate zilele primei săptămâni, ritualul a fost identic: nea Petrescu dispărea în pădurice, Victor și cu mine stăteam pe aripile tractorului (așa ziceam aparătorilor) și ne prefăceam că îl conducem, apăsând pedala de accelerație sau frâna, manevrând maneta de schimbat viteza sau pe cele trei care comandau mecanismul hidraulic de ridicat/coborât utilajul din spate: plug, disc, combină sau presă de balotat. Motorul fiind oprit, n-aveam grija vreunei manevre greșite. Presa era cuplată la tractor printr-un ax canelat și o mufă corespunzătoare, prevăzută cu furcă dublă, fixată în cruce tip cardan (precum cel de sub motor, care acționa roțile din spate). Asta permitea schimbarea direcției de înaintare, fără decuplarea presei. Însă n-a permis și schimbarea direcției la mersul îndărăt!

După două-trei zile, Victor s-a îndurat să-mi cedeze scaunul tractoristului, să învârtesc și eu volanul. El stătea pe aripa din dreapta. Mai vechi în „șoferie”, mă ghida cu superioritate: „Pornește, apasă ambreiajul, accelerează, bag-a treia, pune frână, apasă pedal-aia, acum p-aia!” Ca un făcut, în acea zi, grăbit să-și încalece ibovnica, nea Petrescu descălecase pe fugă din șaua de tablă dotată cu pernă de vinilin și uitase cheia de pornire la bord, iar maneta de viteză în marșarier. Și deodată îl văd pe Victor că apasă butonul de pornire – fapt pe care niciunul dintre noi nu avuseserăm până atunci nesăbuința sau curiozitatea să-l încercăm, fiindcă știam ce se poate întâmpla: motorul pornește, nea Petrescu aude zgomotul, chelfăneala e garantată! Ne avertizase, de altfel, cu seriozitate jucăușă, și înțeleseserăm că nu glumește. Când am reușit să frânez, catastrofa se petrecuse. Sau se Petrescuse! Munca părea compromisă! Am sărit de pe tractor mult în urma lui Victor, abia după ce am reușit să opresc motorul. Sau după ce acesta s-a oprit singur, eu fiind incapabil să găsesc rapid pedala de frână sau pe cea de ambreiaj și să scot din viteză, dând maneta în poziția „în gol” (sau pe liber?).

De unde cunoșteam eu manevrele astea? Păi, degeaba crescusem în grădina de legume a Cacovei, pe malul Gligorului cu apa limpede și fundul mâlos? La grădină apăruse, în 1970, un tractor nou, tot UTB 650, Diesel, cu pornire automată, încăput pe mâna vijeliosului mecanic nea Gicu, zis Vâlvoare cu nouă’ș’nouă de motoare! Tot timpul rămas liber după priponitul vacii dinaintea unui maldăr de iarbă grasă, smulsă dintre straturile cu legume, stătusem cățărat pe tractor, deseori pornind motorul din buton. Chiar începusem să învăț cum se conduce, izbutind ture pe pajiștea dintre râul Neajlov și tarlaua de ceapă din Vale, spre Pod. Vâlvoare mă lăsa, eu fiind nepotul lui Tatoniță, inclementul brigadier-șef al grădinii. Până când l-am „parcat” în șanțul – din fericire aproape uscat! – de la roata veche, zisă a lui Toma. De acolo l-au tras, cu ștreangurile, caii lui nea Gheorghe Manu. Am scăpat de pedeapsă fiindcă Tatoniță nu era în zonă, altfel mă chelfănea imediat. Știam, așadar, ce se poate face cu tractorul. Dar, precaut sau pățit, mă feream să mă laud că știu. Precauție folositoare.

Am dibuit prea târziu cheia și-am smuls-o din contact. I-am aruncat-o lui Victor ca pe-o minge de handbal, parcă mă ardea! El a prins-o cu ambele mâini și i-a arătat-o, rânjind bucuros, lui nea Petrescu. Care i-a și ars imediat două palme noduroase, lăsându-l afiș! Loviturile încasate de tovarăș m-au decis instant să măsor distanța necesară fugii sănătoase. N-a fost nevoie s-o dovedesc. Nea Petrescu s-a apropiat de locul dezastrului și, după ce a înhățat cheia de la Victor, s-a luat cu mâinile de păr. În graba întoarcerii, pierduse ori uitase basca prin pădurice. A recuperat-o apoi. Mergând în marșarier, tractorul forțase axul canelat și scosese furca din bucșele (sau rulmenții) ce-i permiteau rotirea complexă. „Bine că nu s-a rupt și axul presei, c-o beleam!” – l-am auzit mormăind pe nea Petrescu. Suficient să-mi dau seama că scăpasem de niște represalii față de care ale lui tata mi-ar fi părut floare la ureche. Reparația a ținut mai bine de-o oră, înjurăturile până la finalul zilei și chiar mai apoi. Tractoristul și-a probat istețimea: cu câteva chei, o șurubelniță, un clește-patent, un ciocan și-alte unelte păstrate în lădița de tablă, încuiată cu lacăt, sub motor, a refăcut cardanul (nu cel care acționa roțile mari). Ne-am apucat de treabă. În ziua aia nici n-am stat bine să mâncăm. De obicei, primeam prânzul înaintea altor zilieri, adus de bucătăreasă, țața Gica lui Ridiche, cu șareta. Oprea întâi la noi fiindcă eram în urma combinelor, ne punea ciorba și mâncarea în castroane, ne dădea pâinea și, desert, gogoși ori prăjituri de ea făcute. La întoarcere lua vasele fără să schimbe vorbe de clacă, fiind o femeie foarte conștiincioasă cu bucătăreala ei.

Acum, obiectiv vorbind, vinovăția ne aparținea tuturor, în cantități diferite. Nea Petrescu uitase cheia în contact, eu o mutasem în poziție „pornit”, iar Victor apăsase butonul. Care să fie mai vinovat? Sincer, nu cred că eu, dar îmi asum povara fără orgoliul că, spovedindu-mă, scap de ea ori sunt absolvit în eternitate! Spre deosebire de Victor, care se fandosea doar, eu chiar știam cum se manevrează un tractor. Dacă n-am încercat atunci să-l conduc, a fost pentru că era legat la presa de balotat paie și îmi lipsea curajul să încerc. Am făcut-o zilele următoare, după ce am schimbat partenerul de sanie. (Curios: nici până în ziua de azi nu am carnet de conducere pentru vreun vehicul terestru, acvatic sau aerian! Am ratat ocazia când mi-era drag și eram sănătos, am renunțat după operația de hernie de disc, am ignorat propunerea de a „cumpăra” unul când se dădeau aproape gratis, la începutul anilor 1990. Însă recunosc: deseori îmi lipsește autonomia deplasării. Aș vrea să-mi pară și rău; nu știu de ce, nu simt deloc mușcătura acestei frustrări!...)

Sania era o platformă de scânduri cu ceva interstiții între ele, prinse pe un cadru de fier sudat peste două bare metalice în formă de H, rotunjite la capătul din față. Nu mai știu dimensiunile, probabil că 3-4 metri lățime și 5-6 lungime. O balustradă în spate susținea movila treptat alcătuită din baloți de paie paralelipipedici, în felul piramidelor. Sau trebuia să o susțină. Dar Victor nu reușea să țeasă blocurile și de câteva ori l-am auzit strigând de la circa trei metri înălțime: „Băăăăăă! Cad!” Suceam gâtul la timp ca să-l văd prăbușindu-se din vârf, printre baloți. Piramida noastră se împrăștia pe miriște fără să aștepte curgerea mileniilor și vânturile de nisip. Prilej de înjurături la nea Petrescu; muncă de Sisif pe noi. Motiv pentru tractorist să mă treacă pe mine la „zidit” piramida: îmi reușea fără probleme. Și pentru că Victor invoca des greutatea de a ridica balotul la înălțimea maxim posibilă, nea Petrescu a cerut înlocuirea lui, în ziua de luni următoare acelei prime săptămâni când Dumnezeu făcea baloți de paie...

Vătaful curții m-a pus să-mi aleg ajutor. N-am ezitat nicio clipă: l-am ales pe văru-meu Ionel al țaței Florica a Oanței, sora lui Taica. Tocmai dăduse probă și fusese admis din toamnă, odată cu începerea școlii profesionale, la Clubul Sportiv Târgoviște. Acolo a jucat grozav fotbal, pe postul de fundaș stânga: Pitaru, alintat de tribună cu strigătul „Hai Ioane, ia-o tare!”. Rude bune, ne dădeam și „de-a verii” la Moși, spre ciuda vechiului meu prieten și văr Ment, care mă numea „Turcu-doi”, pentru că nea Stelică, tatăl lui Ionel, era poreclit Turcu (nu din cauza asta a trăit el 99 de ani!). Vărului Pitaru i-am salvat piciorul drept de la rupere, într-o zi, când abia începuserăm treaba. Laba încălțată cu teniși ieftini îi scăpase între scândurile saniei, la o margine, și se înțepenise acolo. Dezechilibrat, corpul căzuse în afara cadrului, printre țepi, prin iarba udă. Întorc privirea acum, la fel ca atunci, în lumina auriu-argintie a dimineții, și-l văd pe văr – un băiat blond, cu ochi căprui, obraji roz și nas frumos rotunjit – cum e târât pe piciorul stâng îndoit sub el ca un fel de a treia tălpică de sanie. Am zbierat la tractorist, iar ăla a oprit după ce-l trăsesem pe Ionel înapoi. Stând pe dunga de lemn, s-a verificat: era întreg, fără nicio julitură! Nea Petrescu și-a înghițit înjurăturile: un accident uman îi lipsea! Și de la început căpătase mare drag de vărul meu, căruia lecțiile despre organul din pădurea creață a muierii i-au prins bine mai repede ca mie. Chiar dacă împreună, la inițiativa lui, într-o zi l-am spionat pe nea Petrescu în dumnezeiasca lui încoclețare cu ibovnica, dinapoia unui tufiș, pe-o țoală...

Pe Victor, transferat la lopată, l-am văzut rar în diminețile rămase din acel august. Mă privea tăcut, cu ochi lăcrămoși (nu înlăcrimați!) ca ai unei femei părăsite. N-am înțeles de ce. În 53 de ani balotați de atunci, cred că l-am reîntâlnit o singură dată, acum vreun deceniu și jumătate, dinaintea unui ghișeu ANAF cu funcționari agasați. Nu ne-am vorbit. Și nu sunt convins că el era...

(Revista HYPERION - nr. 1-2-3/2004)