ALTERNATIVE

 Rock și cultură în secolul XXI

Ideea că muzica rock s-a integrat culturii circulă de ceva timp ca un truism, încât a pretinde că e o noutate sau că, inedită, mi-ar aparține, mi se pare o impietate și-o jignire pentru cititor. Nu voi încerca, în cele ce urmează, să execut un desant terminologico-aburistic asupra chestiunii, spre a justifica te miri ce teorii abisale despre ceea ce interpreții de rock susțin a fi un fapt de viață sau o slujbă obișnuită. Și nu vorbesc astfel niște tipi oarecare, ci – să le spunem artiști? să le spunem muzicieni? să le spunem, cu un termen englezesc, „entertainer”-i? În fine, oameni cu niște realizări la activ, realizări cărora, fără dubii, li se poate aplica eticheta de „operă de artă”. Dar niciun „rocker” reprezentativ pentru statutul acesta, asumat cu greutate și după mulți ani de nesiguranță, nu va susține că „produsul” activității sale este operă de artă sau fapt de cultură, de o importanță măsurabilă în diferite feluri. Nu, nu, nu; el va spune că doar își face meseria împreună cu prietenii săi, că împlinește ceea ce simte a fi natura sa, modul său de viață, rațiunea existenței sale. (Pronumele posesiv indică o pronunțată, deși aparent neglijată, conștiință de sine.) Iar la bătrânețe biologică, agitându-se pe scenă ca o mumie fără bandaje supusă electroșocurilor, el va glumi cu modestie că doar asta știe să facă! Rockeri de calibru numărăm puțini. Unii au murit la vârste nepermis de fragede, alții au ocolit îndelung prin ținuturi terifiante și zone colorate halucinant. Mulți și-au transformat impostura tinerească în filosofie și practică socială, devenind repere pentru contemporani și modele de urmat pentru nechemați. Care nu sunt puțini, nici inculți, ci dornici de-o altfel de viață decât zilnica înhămare la truda vreunei meserii banale.

Rockul este „cultură pentru tineret” sau „cultură a tineretului”? Există o dispută cât se poate de teoretică și academică asupra acestei chestiuni. Argumentele proțăpesc fudule ambele opinii. Nu mă opintesc a elucida eu ceea ce capete mai rotunde n-au reușit. Dar nu-mi pot reprima distracția de a mă juca puțin pe claviatura utilizată de vreun combatant. (Ce vreți, apucături de rocker am și eu!) Bunăoară, într-o monumentală lucrare publicată în 2020 la Editura Polirom, „Panorama comunismului în România” (editor-coordonator: Liliana Corobca, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, institut care a și sprijinit apariția volumului de 1150 de pagini), capitolul despre rock – „Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Repere generale” – e redactat în mod foarte științific de Emanuel Copilaș, născut în 1983, lector doctor și coordonator de doctorate în științe politice la Universitatea de Vest din Timișoara. În notița bio-bibliografică nu este specificat – precum în cazul altor contributori la volum – ce facultate a absolvit autorul. Amănuntul nu e consemnat nici în fișa de prezentare de la Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării (unde numele complet este Emanuel Copilaș-Ciocianu), fișă din care aflăm că ariile sale de interes academic sunt: „Ideologii politice, teorie politică, teoria relațiilor internaționale, istorie politică contemporană, filosofie politică”, iar disciplinele predate la nivel de licență sunt: „Studii de Arie-Europa Centrală; Politici comparate; BRICS, Africa, noua polarizare Nord-Sud; Politici publice naționale și internaționale, Ideologii și regimuri politice nedemocratice, Analiza conflictelor internaționale, Geopolitică și geostrategie”. Uimit precum tradiționalul vițel dinaintea atâtor domenii de aplicată specialitate, consider justificat aplombul cu care autorul (altfel, onorabil și prolific) emite opinii foarte certe, cum ar fi: „În orice context social, tineretul este în primul rând consumator de cultură, nu producător de cultură.” (opul citat, pag. 907) Sau aceasta, pusă ca subtitlu: „Concluzii: cultură pentru tineret, nu a tineretului”.

Însă, citind textul său (decantat dintr-o lucrare de sine stătătoare: „Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara”, publicată în 2019 la Editura Tritonic), observ – și mai uimit – că domnul (sau domnișorul) Emanuel Copilaș ridică eșafodajul de argumente bazându-se cu nădejde pe studii și cercetări întreprinse de salariații Centrului de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT), care a funcționat în perioada comunistă a României. Unii dintre aceștia s-au regrupat, după 1990, într-un nucleu de gânditori care a creionat programe politice pentru câteva guverne, triumfal urcate la putere și căzute la fel de triumfal (sau cu nerecunoscut succes). Destul de vizibil, în contextul politic post-comunist autohton, a fost (este?) Vladimir Pasti, ale cărui idei de evidentă factură marxistă din anii 1980 le folosește încrezător domnul Copilaș în 2019. În studiul „Există o cultură a tineretului?” (publicat în volumul „Tineretul și cultura”, sub egida UTC, CJ Timiș, CCPT, filiala Timiș, Timișoara, 1987) Vladimir Pasti susținea că „trebuie făcută o mai riguroasă distincție între consumul cultural specific tinerilor și cultura tineretului, pentru că un consum cultural, oricât ar fi el de specific, nu înseamnă în același timp și o cultură a tineretului. Elementul esențial este producerea respectivei culturi, iar majoritatea, dacă nu toate, elementele culturale așa-zis specifice tineretului sunt produse nu de acesta, ci pentru acesta. /.../ În aceeași situație se află și muzica ușoară modernă, la care a fost adesea redusă în Occident cultura tineretului (cultural „rock”). Elementul favorizant al unei asemenea reducții îl reprezintă faptul că în practic totalitatea lor formațiile de muzică ușoară sunt alcătuite din tineri, deci muzica rock pare produsă de tineri. Se uită faptul că în spatele acestei aparențe se află un vast sistem industrial de producere a instrumentelor și aparaturii muzicale și electronice anexe, de mass-media și publicitate care nu este câtuși de puțin controlat de tineri și care, dimpotrivă, controlează întreaga producție și difuzare a muzicii ușoare, așa cum produce și controlează și alte elemente culturale atribuite cu ușurință culturii tineretului, cum ar fi îmbrăcămintea, turismul etc.” („Panorama...”, pag. 907)

Am citat in extenso pasajul lui Pasti citat de Copilaș, deoarece concluzia acestuia din urmă sună așa: „Pe cale de consecință, «cultura pentru tineret nu este decât o simplă varietate a culturii dominante» având rolul «de a asigura adaptarea treptată a tinerilor la cultura dominantă în grupul social din care fac parte». Acest lucru este valabil și în socialism, și în capitalism.” (op. cit., pag. 908) (sublinierea propoziției finale îmi aparține, D.U.) A reduce cultura (în speță, rockul) la mijloacele de producție mi se pare o vetustă poziție marxist-leninistă, a cărei îndreptățire n-aș contesta-o, totuși. Pentru că, într-un fel, este justificat ceea ce susținea Vladimir Pasti acum aproape patru decenii: rockul s-a afirmat prin mijloace controlate de bătrâni, nu de tineri. S-a întâmplat așa însă numai până la punctul în care tinerii, foarte rapid, s-au trezit și au pus în funcțiune propriile „mijloace de producție”. La începutul anilor 1970, aproape fiecare trupă importantă își înființase un studio personal și-o casă de editare, tocmai pentru a scăpa de presiunea celor „bătrâni”, care dețineau controlul financiar și impuneau ce credeau ei că „trebuie tinerilor” într-un mod mai drastic decât cenzura ideologică socialistă sau comunistă. Apoi a venit valul numit punk-rock, a cărui deviză era „Do It Yourself”. Și punkerii au făcut ce trebuie, răsturnând definitiv o mentalitate anchilozată și aproape mortificată. Și așa mai departe...

Dacă nu erau însăilări propagandistice tipice „marxismului” băștinaș, scrisele lui Vladimir Pasti din 1987 puteau să pară valabile la momentul respectiv, dar numai din perspectiva țării noastre, a cărei deschidere culturală și informațională – se știe bine – era aproape nulă. Dar să resuscitezi la 2020 aceleași idei și să tragi de păr diverse argumente în favoarea lor mi se pare o lipsă de originalitate și o tristă recurență, mai ales că vine din partea cuiva care, încă tânăr fiind, nu-și revendică dreptul de a face cultură proprie. (Dar dacă nu știe? Dacă valorile lui sunt cele de sorginte marxistă, propagate azi de-un Occident corect politic? Uite, astea sunt chestiuni pentru care nu sunt pregătit și nu mă interesează să caut răspuns!) Pasti putea susține acele idei, deoarece slujeau ideologiei comuniste românești, mânuite de „clasa noastră conducătoare”, permanent aflată în căutare de justificări pentru menținerea populației în ignoranță (ca și astăzi, la drept vorbind). Un tânăr cadru didactic universitar, abilitat să conducă doctorate, ar fi trebuit să se informeze mai mult despre ce scrie, dacă nu e capabil să înțeleagă faptele. Iar faptele – așternutul oricărei divagații teoretice – atestă că în orice societate, de-a lungul istoriei de 2500 de ani a culturii europene, tinerii au folosit „mijloacele de producție” (ca să fiu în ton cu Pasti & comp.) fabricate și stăpânite de generațiile precedente pentru a revigora și restructura societatea vremii lor, generând cultură întâi pentru necesitățile lor tinerești. Apoi vârstnicii au preluat „producția” tinerilor, cumpărându-le „marfa” la prețuri pe care le puteau jongla după voie. Bătrânii n-au făcut „cultură pentru tineret”; ei au cumpărat-o, deseori fiindu-le chiar utilă. Un cântăreț de blues, socotit „regele” genului, B.B. King, spunea cândva, când aduna peste 80 de ani de viață, referindu-se la computere și mânuind el însuși unul, deși n-ar fi avut nevoie să o facă: „Fiecare generație își găsește mijloacele proprii de exprimare artistică.” El știa că generația sa folosise, de la început, chitara electrică născocită de George Beauchamp, un tânăr nemulțumit de sunetul vechilor instrumente. Atent la mișcarea spiritului omenesc, B.B. King înțelegea ceea ce experții în „științe sociale” de veche sau nouă școală nu pot pricepe nici picați cu ceară: tineretul mișcă omenirea, bătrânetul culege roadele și le consumă fără plăcere. Deși ar trebui să mimeze măcar că-i place, la câți bani câștigă...

Pentru a risipi puțin nedumerirea cum și de ce muzica rock a câștigat locul cuvenit de drept în cultură, să reamintim câteva fapte. În 1956, Elvis Presley, un băiat de 20 de ani, a orgasmat populația unui continent terorizat de spectrul războiului atomic; nu prin sloganuri pacifiste, ci prin jocul rockeresc al senzualității sale debordante, dar decente. Tot la 20-și-ceva de ani, patru englezi fabuloși, numiți The Beatles, au redat entuziasmul și speranța economică unei țări ce părea că-și pierduse vigoarea, deodată cu imperiul, în lupta contra nazismului, și apoi a comunismului. În 1967, niște tineri din California au lansat – fără implicarea bătrânilor – „vara iubirii”, acțiune multiculturală ce avea să definească următorii 50 de ani din istoria lumii. În 1969, doi tineri fără mijloace financiare au organizat cel mai important eveniment cultural din ultimul secol: festivalul rock de la Woodstock, iarăși o mișcare multiculturală în care „bătrânii” nu s-a implicat, ci doar au tras foloase (a se revedea toate documentele filmate atunci!). În 1972, sătul de ifosele și înțepenirea marilor companii producătoare de discuri, un băiat de 22 de ani, Richard Branson, a înființat Virgin Records, o casă de discuri, și apoi o companie multinațională, axată pe multiple activități inițiate și gestionate de tineri cu idei, inovativi, dar lipsiți de suport financiar. Modelul său de „producție culturală” este reprezentativ pentru secolul în curs. În același fel s-au înfiripat, s-au dezvoltat și s-au impus activități legate de computere: editare de text, editare audio-video, internet, comunicare, interoperare etc. Bill Gates și Steve Jobs au pornit Microsoft și Apple din postură de outsideri ai sistemelor oficiale, centrate pe probleme de război, și au cucerit mentalitatea întregii planete, obligând-o la atitudine tinerească. Amândoi au fost influențați de rock, li se cunosc bine preferințele culturale. Astăzi, firmele astea sunt sinonime ale reușitei tinerești, ca și Google, Facebook sau Youtube, și ele pornite din inițiative aparent puerile, cu mijloace precare, fleacuri adresate tinerilor de către alți tineri, nu de babalâci scăldați în mâlul profitului. Tinerețea e o vârstă imprecis delimitată de niște ani din viața fiecăruia; dar, în principal, este o stare de spirit. Se cunosc atâția bătrâni cu spirit tânăr, după cum se văd și destui tineri îmbătrâniți din fașă. Unul pare a fi autorul studiului care m-a stârnit la divagația de față. Buni și bătrânii la ceva, nu?

Vorbim despre rock? Vorbim despre cultură? Sau vorbim despre cultură pop-rock, așa cum intitulam – ierte-mi-se autoreferința! – un articol zvâcnit, pe când aveam 20 de ani, pentru fanzinul „Adevărul”, inițiat și alcătuit de un coleg de clasă și de mine, dactilografiat în 5 exemplare – e drept, la mașina de scris pe care mama colegului o folosea să facă lizibile însăilările de serviciu ale tovarășilor aduși din producție în „aparatul” Comitetului Central al PCR, instituție de unde biata femeie (handicapată locomotor) primea un salariu modest, plătită la pagină.

Rockul și poezia, mai abitir, au făcut casă bună în toată perioada numită „de aur” a genului muzical combătut și de politrucii socialiști (graurii autohtoni fiind mai catolici decât papagalii moscoveți), dar și de fundamentaliștii anglo-americani, din tagma celor care mor cu Iisus Christos de gât. E foarte semnificativ că unele trupe rock – îndeobște cele punk și heavy-metal – au avut parte de-o la fel de iritată opoziție de ambele părți ale Cortinei de fier ce a traumatizat continentul Europa și lumea toată, cortină la demolarea căreia tot un „produs” rock a contribuit din plin: discul (capod)operă The Wall, realizat de grupul englez Pink Floyd, patru băieți abia trecuți de câte 30 de ani fiecare. Îmi amintesc un articol din ziarul „Scînteia” ce combătea mișcarea punk, în frunte cu trupa care scandalizase Anglia, Sex Pistols. Convergența de atitudine „bătrânească” din toate taberele ideologice adeverește, în aparență, teza lui Vladimir Pasti și a emulului său. Dar premisa acesteia e falsă, dacă se atribuie puștanilor englezi o motivație strict economică. În realitate, explozia generației punk avea și o motivație psihologică puternică, să-i zic filosofico-spirituală – deși, dacă m-ar auzi, unul dintre „pistolari” nu s-ar opri din râs!

Acte culturale interesante s-au desfășurat și în Occident, și în Estul comunist, la confluența dintre rock și poezie. Valul a pornit din Vest, din America tinerilor pacifiști reuniți prima dată la Monterey, 1967, apoi la Woodstock, și cuprinzând și alte nume, precum Bob Dylan, Joan Baez, The Doors, The Mamas & The Papas, The Band, apoi cu poeții generației beat – Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso etc. –, cu exponenți ai culturii tinere, deloc la cheremul bătrânilor, care n-au reușit să-i manipuleze, nici să-i domolească, oricâte eforturi au depus. Maimuțărit în România de Adrian Păunescu & Cenaclul Flacăra, valul pacifist a sucombat la Ploiești printr-o moarte concretă, pe stadionul pregătit pentru elogii partinice și cultul personalității dictatorului. Sfârșitul a fost ca o pedeapsă divină a zeilor culturii, pentru hybrisul comis cu o obstinație demnă de cauze mai nobile.

Despre atmosfera culturală americană se poate citi mărturia unei artiste remarcabile, scriitoare și rockeriță în egală măsură, Patti Smith. În cartea „Pe când eram doar niște puști” (Editura Polirom, vreo trei ediții în 5 ani), Patti evocă atmosfera artistică de la New York dintre anii 1966–1975, în fraze literare indecent de frumos alcătuite și insalubru de pline cu amănunte vulgare ale vieții. Mai mult ca de oriunde, din aceste pagini se poate înțelege rațiunea de a fi a unei generații care a schimbat complet paradigma culturală a omenirii. Premiul Nobel conferit lui Bob Dylan pentru versuri, nu pentru muzică, atestă realitatea pe care numai capetele pătrate și musai „științifice” (politruce sau ba) nu o văd. Și, când scriu asta, am în minte remarca altui interpret de muzică pop-rock, Robbie Williams. Într-o carte scrisă de bunul său amic, Chris Heath, ziarist, un fel de jurnal la persoana a III-a, aiuritul englez constată cu tristețe că „oamenii serioși au făcut bomba atomică”. Observația trece dincolo de efemeritatea unei butade. Aproape 2500 de ani de „cultură serioasă”, centrată pe „mari descoperiri științifice și capodopere de înălțătoare artă” au capotat năucitor în holocaustul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu cireașa de pe rug – Hiroshima și Nagasaki.

Din cenușa acelui măcel s-a ridicat generația care, tânără fiind, a descoperit antidotul oricărei confruntări sângeroase: „Make love, not war!”, generație cu excesul ei la fel de celebru și de angoasant pentru abstinenți și virtuoși (de ipocriți nu mai zic!): „Sex & drugs & rock-and-roll”! La peste o jumătate de secol de atunci – răstimp în care, ascultând parcă îndemnul de a face dragoste, nu război, populația globului efectiv s-a dublat: de la circa 4 miliarde în 1970, la peste 8 miliarde azi – ar trebui ca lumea să fie mai bună, mai curată, mai pașnică, mai înțelegătoare și, desigur, plină doar de iubire. „Și n-a fost, n-a fost așa”, vorba poetului Nichita Stănescu, emblematic pentru perioada postbelică românească.

De ce n-a fost așa? Rămâne să căutăm altă dată...

(articol publicat în revista Argeș, nr. 4/2021)