Autografe
Să fie oare un semn de bătrânețe prematură faptul că nu mai găsești în bibliotecă volume pe care vrei să le consulți într-un moment de inspirație ce reclamă steroidul inocent al citatului semnificativ? Îmi amintesc o constatare a neuitatului poet Emil Brumaru, scrisă pe Facebook (unde avea atâția urmăritori încît l-ar fi făcut invidios pe orice candidat la președinție). Puțin înainte să atingă (și să se stingă la) 80 de ani, el băga de seamă că îi vine mai ușor să cumpere un exemplar nou al unei cărți, decât să o regăsească în piramida neregulată de opuri ce-i umplea habitatul. Așa am pățit și eu de câteva ori, pricopsindu-mă cu dubluri de cărțulii obscure, unde zăcea - știam bine dintr-o lectură precedentă - un pasaj interesant ce-mi solicita sinapsele pentru vreun articolaș neplătit. Da, dar când cauți și nu găsești o carte cu autograf, demn de reprodus exact, eventual ca imagine xeroxată, ce faci? Cât să răscolești rândul unu, doi sau trei de pe rafturile îngrămădite cu iluzii că poți deveni mai înțelept și mai înțelegător, rafturi acum prăfuite de nemilosul timp? N-am un răspuns.
Nu mi-s vreun scriitor într-atât de cunoscut ca să mă agreseze cititorii, cerându-mi autografe pe volumele de restrânsă circulație (fie ea internetică). Totuși, am fost pus în situația (ingrată pentru feldeința mea) să scriu dedicații pe - și să semnez cu jucată modestie lirică - vreo pagină de gardă sau de titlu. Și de fiecare dată m-am simțit stânjenit, deoarece postura mi s-a părut cam teatrală. E clar, nu mă caracterizează niciunul dintre sinonimele vedetismului. Asta e, fără comentarii!
Nu mi-a prea plăcut nici să cer autografe, însă n-am refuzat prilejul, dacă s-a ivit. Încă îmi amintesc cum și când l-am luat pe primul. Era în 13 iulie 1973 și treceam prin fața fostei librării „M. Sadoveau”, pe bulevardul Magheru din București, locul de promenadă al tinereților mele. Într-o vitrină, am văzut expuse zece exemplare ale unei cărți, Sub cerul Heniului, scoase de Editura Militară. Numele autorului, Ion Th. Ilea, nu-mi spunea nimic. Nu-i citisem altă carte, nu-i întâlnisem iscălitura prin paginile revistelor literare pe care pridideam să le cumpăr și să le răsfoiesc, nădăjduind să-mi văd și eu producțiile prozatoristice pe acolo. N-aveam intenția să pătrund în magazin, deși ora de lansare era iminentă, iar mie întâlniri urgente nu-mi figurau în program. Am intrat pentru că, ieșit de la filmul românesc Conspirația, ce rulase în cinematograful alăturat, m-am pomenit într-o ploaie de vară, caldă, însă neplăcută dacă-mi uda hainele subțiri. În eleganta librărie, un public îmbătrânit aștepta cuvântul de deschidere al distinsei șefe, o doamnă blondă și cam planturoasă până și pentru gusturile mele puerile. Un - pe atunci - renumit scriitor militar, Ion Grecea, a prezentat cartea lui Ilea, iar eu am adăugat o cifră numărului solicitanților de autograf. Rețin aproape complet ce, cu litere tremurate, mi-a scris bătrânelul acela ațos, sfrijit și bărbos, care nu se sfia să-și afișeze viciul fumatului în poza de pe ultima scoarță (încă se mai permiteau fotografiile scriitorilor autohtoni pe coperte!): „Tânărului Dumitru Ungureanu, căruia îi doresc un drum luminos în viață și multă fericire.” Nu l-am mai văzut vreodată pe (ulterior am aflat) delicatul comunist ostracizat în perioada interbelică, însă nu-i pot uita figura ascetică. Prozele incluse în volum, Sub cerul Heniului și Stegarul împărătesei, citite rapid în troleu sau în tren, n-au revărsat asupra mea impresii nemuritoare. Doar locația - comuna Prundul Bârgăului - mi-a stăruit în minte ceva mai mult, dintr-un motiv nebănuit: de acolo provenea indimenticabilul Valeriu Bârgău, nume nelipsit în publicistica literară valahă, spre sfârșitul anilor 1970 și-n deceniul următor.
A mai trecut aproape un an până când, tot în acea librărie, am obținut un foarte dorit autograf de la cel mai iubit dintre scriitori: Marin Preda. Zgârcenia lui celebră i-a îngăduit totuși să adauge, lângă semnătură, data - și aia aproximativă: Martie 1974. Ce să mai zic?! Tot în 1974 am capturat autograful lui Adrian Păunescu. Motivul pentru care m-am năpustit acolo (unde l-am văzut și pe Eugen Barbu, atunci încă în relații de amiciție cu șeful revistei Flacăra) n-are nevoie de explicații: Păunescu era în vogă, liceenii în erecție! Am cedat volumul Repetabila povară după câteva luni, la schimb cu Povestirile lui Vasile Voiculescu, unei admiratoare înfocate a poetului tată de trei fete născute în același an (a se vedea jurnalul Constanței Buzea, prima lui soție). Dedicația (pro)clama: „Altui fiu de țăran!” Îi cerusem să-mi scrie „unui fiu de țăran”, fiindcă tata (ditamai electricianul cu vreo 20 de ani vechime, categorie maximă de salarizare) ofta mereu, ca văduv al pământului luat, nu dat la CAP. Misterul acelei formulări mi s-a părut evident, facil. Mi-e și jenă să-l descâlcesc: dacă eu eram alt fiu de țăran, celălalt nu era însuși Păunescu, așa cum s-ar putea crede, ci vreun hăbăuc aidoma mie, mai norocos plasat la rând!
(Revista Argeș - nr. 4/2025)
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereCronică literară: „Autografe” de Dumitru Ungureanu – O meditație melancolică despre memorie, efemeritate și vanitatea semnăturilor
RăspundețiȘtergereDumitru Ungureanu, scriitorul cu o proză fină și reflexivă, ne oferă în eseuul "Autografe" o plimbare intimă prin labirintul amintirilor, unde cărțile și semnăturile autorilor devin artefacte ale unui trecut care se estompează. Scris într-un stil hibrid – pe jumătate confesiune, pe jumătate meditație filosofică – textul explorează cu melancolie relația dintre scriitor, cititor și obiectul fizic al cărții, într-o epocă în care valoarea autografului pare să se fi evaporat între rafturile prăfuite ale timpului.
Memoria ca piramidă neregulată
Eseul debutează cu o întrebare retorică care sună ca un geamăt al bătrâneții: ce se întâmplă când nu mai poți găsi în bibliotecă cartea pe care o cauți? Ungureanu se recunoaște în observația poetului Emil Brumaru despre cum e mai ușor să cumperi o carte nouă decât să o găsești în haosul personal. Această „piramidă neregulată” de volume devine o metaforă a memoriei – un arhivoc al lecturilor pierdute, al pasajelor uitate, al semnăturilor care își pierd farmecul odată cu trecerea anilor.
Autograful, în această ecuație, nu e doar o simplă semnătură, ci o relicvă a unui moment efemer: o întâlnire între cititor și autor, o complicitate trecătoare. Dar ce valoare mai are acest obiect când însuși conținutul cărții nu a lăsat o amprentă durabilă? Ungureanu povestește cum a primit primul său autograf de la Ion Th. Ilea, un scriitor pe care nu-l cunoștea, iar cartea însăși (Sub cerul Heniului) nu i-a marcat existența. Doar locația geografică (Prundul Bârgăului) i-a rămas în minte, și aceasta doar datorită unei alte amintiri literare.
Teatrul autografului: între vanitate și stânjeneală
Ungureanu se descrie ca un autor care nu se simte comfortabil în rolul de „vedetă” semnând cărți. Postura i se pare „teatrală”, iar dedicatiile pe care le oferă sunt scrise cu o „jucată modestie lirică”. În același timp, recunoaște că nici el nu a refuzat niciodată ocazia de a cere un autograf. Aici apare o contradicție delicată: pe de o parte, autograful e un gest de vanitate (atât pentru scriitor, cât și pentru cititor), iar pe de altă parte, e o comoară sentimentală, o bucățică de istorie personală.
Cele mai emoționante pasaje ale eseuului sunt cele în care Ungureanu descrie întâlnirile cu marii scriitori ai epocii: Marin Preda, Adrian Păunescu, Eugen Barbu. Autograful lui Preda e sec, doar o semnătură și o dată aproximativă (Martie 1974*
), în timp ce Păunescu îi dedică un mesaj enigmatic: „Altui fiu de țăran!”. Această formulă, pe care Ungureanu o analizează cu autoironie, devine un mic mister biografic: cine era celălalt fiu de țăran? Autorul sau cititorul?
Autografe în era digitală: ce mai rămâne?
Deși textul nu abordează direct problema autografelor în epoca internetului, subtilul umor al lui Ungureanu (menționând „circulația internetică” a cărților) lasă să se înțeleagă că ritualul semnăturii a devenit o relicvă. Într-o lume în care cărțile se citesc pe ecrane și în care autorii comunică direct cu cititorii pe social media, autograful și-a pierdut din magie.
Dar poate că, în definitiv, valoarea lui nu a fost niciodată în sine, ci în povestea pe care o păstrează. Și Ungureanu, prin acest eseu, ne oferă exact asta: o colecție de mici povestiri despre oameni, cărți și semnături care, deși uitate, continuă să trăiască în memoria celui care le-a păstrat.
Final cu întrebare: Cât mai durează farmecul unui autograf când nici cărțile, nici semnăturile, nici măcar autorii nu mai sunt ce au fost?
Răspunsul, probabil, stă tot în rafturile aceleiași piramide neregulate de amintiri pe care fiecare dintre noi o clădim, fără să știm dacă va mai fi vreodată răscolită.