TERAPIE NARATIVĂ

 Ziua în care L-am văzut pe Dumnezeu

Vine o vreme când trebuie să-ți faci socotelile cu viața, încercând să închei împăcat și liniștit existența pe lumea asta. Nu mulți au parte de un final frumos. Unii consideră că moartea bruscă, neanunțată de nimic, nesugerată de vreo boală cunoscută e preferabilă oricărei alta. Sunt oameni cu profesii mai elevate, școliți, chiar intelectuali, care cred că moartea la tinerețe aduce un plus norocos unei fulgerări de excepție și generează o legendă greu de egalat. Exemplele vin, îndeobște, din lumea artistică, cu precădere cea literară. Sau din mitologia pop-rock, unde s-au perindat într-un sfert de veac atâtea „legende” încât au întrecut pe-ale Olimpului. Cioran are unele reflecții paradoxale, însă legendarul Cioran exemplifică paradoxul existenței care nu-și certifică afirmațiile. O bătrână din zona mea de țară, fără pretenții culte, auzind la băiatul ei spusa parizianului român - anume, că e un noroc să mori tânăr - a replicat: „Ce dracu noroc e ăla?!” Dovedea ea bun simț țărănesc? Judecați dvs.!

Să discuți despre moarte și despre Dumnezeu este la fel de soporific-util ca și dezbaterea chestiunii „cine a fost la început: oul sau găina?” Mie, unuia, totdeauna mi s-a părut normal - sau doar confortabil - să iau în glumă, în bășcălie deseori, inevitabila pacoste, riscând să fiu luat eu drept un tip nesănătos la minte, neserios, chiar vulgar. (Dar nu e vulgaritatea o manifestare de vigoare, de sănătate trupească și de nepăsare în absolut?) (Poftim mostră de cioranism!) În inconștiența mea, cred cu sinceritate că nu murim, ci ne mutăm în altă dimensiune a Universului. Câteodată sper, la fel ca profesorul Luc Bădescu, evocat de Monica Lovinescu la Paris, în anii 1950, că voi apuca ziua când niște savanți (evrei, firește!) vor inventa pastila nemuririi, iar guvernul mondial instalat după ultimul război mondial (nuclear sau ba) ne va obliga să o înghițim. Toate astea sunt, desigur, speculații sau reflecții de umplutură, drept care las altora mai competenți și mai instruiți lămurirea dilemei, a misterului sau a ce-o fi... Eu vreau numai să povestesc un fapt din adolescență, despre care e posibil să n-am cea mai bună percepție. Iar el, faptul în sine, s-ar putea să nu fie ceva indubitabil...

Era în 23 august 1973. Am reținut bine momentul, deoarece pe atunci se sărbătorea cu fast așa-numita eliberare a României de sub jugul fascist, data respectivă fiind considerată Ziua Națională. De la începutul acelui 1973 țineam un - pretențios zis! - Jurnal. Am încercat de curând să recitesc primul caiet. Pline de puerilități, tipice adolescentului de 17 ani, paginile au naivitatea și entuziasmul vârstei. Transcriu ce-am notat în ziua respectivă.

23.VIII.1973 - FERICIRE ASTRALĂ

Eram foarte enervat de o împrejurare - fapte firești pentru alții, groaznice pentru unul ca mine... Am vrut să mă relaxez jucînd fotbal. După două ciocniri cu vărul Pitaru, m-am scîrbit brusc. Ce rost are fotbalul ăsta? Fugi de colo pînă colo pentru o minge... Abia o ajungi, cu răsuflarea tăiată, că ți-a și suflat-o altul. N-am să mai joc fotbal niciodată. Tenis, poate, de relaxare... Am ieșit pe tușă și m-am întins cu fața la cer... Era așa de albastru cerul, încît vedeai și lacrima de pe globul ocular. La asfințit, un uriaș spectru al culorilor, neclar, dar ghicit... Niște ciori treceau în zbor lin, tăcute. Trei tractoare arau sus în deal o miriște galbenă. Pentru tractoriști nu există sărbătoare de 23 august, ci duminica...

Izbucnirea plină de viață a celor care jucau mingea mă încînta. În totalul lor găseai cele mai diverse sentimente: ură, indiferență, bucurie, necaz, amărăciune... La ce bun să treci prin toate astea? Să joci pentru destindere, mai zic...

Și eu eram uitat pe tușă. Imensitatea astrală mă copleșea. Am simțit că mă contopesc cu cerul infinit. Parcă mă apăsa pînă în cele mai mici vine de sînge aerul curat al înserării... M-am simțit fericit, cea mai pură fericire, altfel decît bucuriile lumești... Dar cei din jur mă aduceau iar pe pămînt cu gîndul. Simțeam căldura pămîntului cu toate că iarba era rece... Apoi apa din Neajlov era foarte caldă pentru ziua ce trecuse...

Stînd așa, am ajuns la o comparație. Orașele seamănă cu munții. Te înconjoară înălțimi, prăpăstii, rîuri, păduri. Satele tipice cîmpiei sînt minunate. Pe cîmpia întinsă te simți ca pe mare. Cînd te eliberezi din chingile gîndurilor, ai unde să te desfășori. Nimic nu te împiedică, totul îți e aliat. Totul te face minunat de fericit... Mai ales cînd stai în plin cîmp, sub cerul liber... O, sublimă fericire... Viața este frumoasă totuși... Chiar dacă uneori mă gîndesc la moarte, viața mă face să o iubesc... Dragoste de viață...

Pot face mai multe observații - să le spun autocritice? - despre ce-am scris, dar nu e cazul. Notația brută este evident naivă și ...poetică! Băteam bine câmpii unui stil literar pe care nu-l stăpâneam, nici nu-l căutam. Ce-o fi fost în mintea mea? Multă imaginație, desigur! Ce nu este imaginație? Faptul că vărul meu, Ionel Pitaru, era atunci junior la echipa de fotbal C.S. Târgoviște, unde și-a împlinit cariera completă de fundaș stânga, fiind dorit și la clubul Dinamo. Nu s-a transferat, probabil că decizia nu-i aparținea, astfel că a ratat o glorie epustuflantă. A rămas antologică vizita lui acasă, prin 1977, însoțit de faimosul Dobrin, coechipier în acel an și idolul băieților din sat. Ducându-l pe piteștean în singura cârciumă cacoveană, să vadă lumea cu cine este el prieten, vărul meu a comandat un rând de băutură pentru cei aflați acolo și a spus: „Plătește Onassis!” Adică el, un băiat de 21 de ani, care câștiga enorm de mulți bani datorită fotbalului. Și risipea la fel!

Până în 1973 nu urcasem vreun munte. În nordul județului Dâmbovița, la vreo sută de kilometri de comuna Morteni, se găsesc Bucegii, cu toate piscurile vizibile de pe coasta văii Neajlovului nostru. Nu ajunsesem nici la poalele lor. Și nu văzusem nici Marea Neagră, pe țărmul căreia urma să „servesc patria” doi ani, în Marina Militară. Totuși, mă avântam fără teamă în comparații nesusținute de observație concretă. Orașe = munți; sate de câmpie = mare! Aici aș planta semnul acela zâmbăreț folosit în comunicațiile internetice (sic!). În fond, eu voiam să exprim sentimentul de bucurie pe care îl trăiam în peisajul satului natal, Cacova. După doi ani de liceu în București, încă nu mă adaptasem orașului și resimțeam acut ruptura de vatră, de tot ce-mi bucurase copilăria. Iar copilăria se sfârșise dureros de tragic cu un an mai înainte, în iulie 1972, atunci când mama, la 35 de ani, renunțase să mai lupte cu boala și cu viața, și ne părăsise printr-un gest dramatic, greu de îndurat psihic, despre care mi-a fost totdeauna imposibil să vorbesc ori să scriu.

Eram atunci, la 17 ani - ca și azi, la 69 - un tip cu oarece personalitate, ezitant însă, și mai degrabă leneș decât muncitor, fără vreun țel anume „în viață”. Treceam de la una la alta, începeam multe, terminam puține. Dacă mă „împungea” cineva din jur, izbuteam câte o ispravă notabilă, chiar ceva ce nu mai reușise nimeni. Mă închinam când treceam pe lângă vreo biserică, în virtutea educației primite, nu fiindcă aș fi crezut cu devotament în Dumnezeu ori aș fi avut niscai revelații religioase. Paginile caietului din 1973 consemnează, totuși, diverse fraze precum astea, din 11 ianuarie: „Voi putea eu oare să îndeplinesc ce mi-am propus și să nu neglijez lecțiile și celelalte? Zic: Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă! În special la lecții. Da, Doamne, ajută-mă să cred mereu în tine!” Ce legătură să fi fost între credința în Dumnezeu și lecțiile pentru care mă simțeam mereu nepregătit? Mister impenetrabil și intratabil... (Scriu nepregătit fiindcă - în afară de română și de orele practice în meseria de electrician - materiile de studiu nu-mi produceau plăcere; mai puțin cele de chimie, unde plăcerea de a o vedea pe profesoara de care eram îndrăgostit lulea mi se dilua deseori în spaima că nu știu nimic despre minunile chimice...)

La noi în sat, toate familiile țineau (de) religia ortodoxă, ale cărei reguli de conduită sunt mai lejere (spre deosebire de ale catolicilor), iar popii nu prea se omoară să dicteze pedepse celor care greșesc, păcătuiesc ori - mai grav - se revoltă contra orânduielii bisericești. Bunicul meu patern, neasemuitul Taica, se aflase ani buni „la cuțite” cu preotul de parohie, un om avar, țâfnos și răzbunător, pe motiv de pământuri - căpătate sau cumpărate după reforma agrară din 1945-1946. Încă îmi amintesc figura acelui ins hrăpăreț, care nu pleca din curte, la Crăciun, fără să primească limba porcului, tradițional cedată de fiecare enoriaș care sacrifica un godac. „Limba popii”, ca sintagmă uzuală în lumea copilăriei mele, desemna organul animalului, dar și vreun alt cadou puțin cuvenit destinatarului. Dacă dăruitorul se simțea forțat să dăruiască, „limba popii” era blestemată cu scrâșnet de măsele, fiind percepută ca un fel de bir, de obligație achitată fără un profit anume...

Nu deprinsesem, ca alții, năravul de a-l acuza pe Dumnezeu de cele rele, întâmplate mie, familiei sau cuiva apropiat. Nici nu credeam cu naivitate că tot ce socoteam a fi un bine, o pleașcă, un câștig onest în gospodărie sau în activitățile școlare se datorează Lui, Celui Nevăzut, Necunoscut. Nefiind credincios din râvnă ori conștiință, cuprins de furie lumească înjuram și eu de dumnezei și sfinți, ca tot puiul de țăran coleric sau mai degrabă flegmatic. N-aveam angoase cosmice, nici revelații mistice. Astfel că, dacă mă întreba cineva - precum un candidat neofit la președinție pe rivalul său ateu - „Crezi în Dumnezeu?”, m-aș fi bâlbâit un pic. Sau un pic mai mult. Notațiile mele din „jurnal” nu cuprind nici dubii, nici convingeri, nici întrebări, nici răspunsuri. Probabil eram asemenea șoferului din snoavă, care se ruga la Dumnezeu, promițându-i jertfe, să-i dea un loc de parcare într-un oraș supraaglomerat, iar când a văzut că se eliberează unul la distanță de câteva zeci de metri, a zis: „Scuză-mă, Doamne, nu mai e nevoie!”

Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute la lecții și pot admite - cu oarecare umbră de îndoială, totuși - că m-a ajutat, deoarece am trecut prin liceu fără să mă extenuez cu învățătura și fără să am corijențe anuale (spaima și rușinea tuturor colegilor, repetenția nefiind cea mai dură pedeapsă, ci exmatricularea la trei „boabe”!). Ba, chiar am primit și-un premiu la sfârșit - pentru activitatea depusă la bibliotecă! Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute când eram la vreo ananghie, fără să mă gândesc niciodată, cred, la faptul că faptele mele puteau să-l fi mâniat pe El, iar necazul este penitența cuvenită. Nu aveam atunci, cum nu am nici acum, certitudinea că fapta atrage un răspuns - din partea divinității, cum altfel?! - ce poate fi răsplată sau pedeapsă. După o viață de îndoieli rezonabile, e greu să capăt convingeri ferme aproape de sfârșit...

O fi ăsta fructul educației socialiste, primite din plin și în plină etapă de formare, la tinerețe? Răspunsul este categoric da, zic acum, fără pic de ezitare. Lipsit de profesori, de „mai știutori” sau „maeștri” capabili să-mi transmită ethosul autentic al ființei românești (și - de ce nu? - universale!), m-am format într-un mediu rural-muncitoresc, absolut sceptic față de manifestările divine. Oameni aflați sub vremi, trecuți prin două războaie și-o colectivizare sâlnică, împinși la industrializare forțată, preocupați de supraviețuire prin orice mijloace, loviți de istorie, însă nu doborâți de ea, gata de orice afacere dubioasă ce le-ar aduce un câștig, oameni a căror ieșire din teroarea socială era băutura, „tăria”, alcoolul înghițit uneori până la disperare și desființare. (Din teroarea existențială scăpau prin sex, cu sau fără conflicte ...drăgăstoase!) Munceau, dar nu se omorau cu munca, știind bine că roadele ei nu pot aduce mai multă fericire decât sticla de țuică. Onești în felul lor, ei mi-au injectat - ori m-au instigat să-mi însușesc - un fel de conformism ce părea confortabil la vremea respectivă - anii 1960-1970 -, era o lașitate în cumpliții ani 1980 și s-a dovedit complet depășit, inactual după 1990, când „la noi toate s-au răsturnat”, vorba unui roman rusesc.

Avusesem, prin 1979, un semn că felul meu de a vedea societatea socialistă în care trăiam nu este cum sau ce trebuie. Atunci am citit într-un cerc de prieteni literați prima variantă a povestirii Jertfă & Steag, publicată în volum tocmai în 1999. Poetul Petru Romoșan, aflat din întâmplare acolo, a sesizat în text influența propagandei oficiale - de partid și de stat -, fără să-mi reproșeze asta și fără să țină cont de cheia satirică în care eu încercam să o prezint (sau poate că încercarea mea nu era izbutită). La 23 de ani întrezăream adevărul despre lumea în care nimerisem prin naștere și mă străduiam să aleg ce să fac în continuare. (Firește, alegerile n-au fost cele mai bune!) Degeaba îmi repetam des vorba comandantului unității unde mi-am îndeplinit stagiul militar, pe nume Mihai Păduraru, care mi-a spus - mie personal, dar nu ca o favoare - că „Viața e o muncă și o luptă!”, în 1977, într-un moment de cumpănă pentru destinul meu (pe care mi l-a și salvat în mare măsură). Sigur că n-am aplicat „învățătura” așa cum s-ar fi așteptat orice om întreg la minte, hotărât să atingă un anume țel. Era oare comandantul un propagandist oficial? Absolut deloc! Bărbatul acela discutase cu mine omenește, direct și deschis, fără pic de idei comuniste ori socialiste. N-aș spune că vorbea ca la Europa Liberă, dar n-aș greși să afirm asta. Era un tip lucid, care știa să discearnă psihologia unui batalion de indivizi cu vârste între 18 și 55 de ani, adunați într-o unitate militară cu activitate integrată Războiului Rece. Abia restrospectiv am înțeles ce trebuia să fi priceput atunci, în 1977. Dar n-a fost să fie... Și comandantul, și poetul încercaseră să-mi deschidă ochii. Însă ochii mei erau deschiși către o altă realitate, măcar că nu eram perfect conștient de ea. Cât despre consecințe...

În 23 august 1973, culcat în iarbă, cu fața spre cer, am avut deodată senzația că privesc în jos, nu în sus! Ochii mei împăienjeniți de oboseală după baterea mingii de fotbal se pierdeau în imensitatea albastră cu nepăsarea unui râu ce se amestecă în mare sau în ocean. Bulburuci de lacrimi umblau peste cornee, ca niște lanțuri diamantine, transparente, plimbate de mișcarea leneșă a globului ocular și de clipitul inconștient al pleoapelor. Mi se părea că sunt gata să cad în hăul Universului, dacă nu m-ar fi ținut forța de gravitație. Asta e o explicație banală, dar justă, de la Newton încoace, nu-i așa? Privind de pe partea cealaltă a globului pământesc, noi, cei de aici, atârnăm cu capul în jos! Un întreg potpuriu de melodii se pot compune pe tema dată! Și poate că s-au compus chiar...

Evident, nu cred că doar eu am (sau am avut) asemenea - să-i zic - viziune. Citeam, nu demult, în cartea unei poete, următoarele versuri: „Doamne, dacă tu mă privești de sus/ și eu te privesc de jos,/ privirile noastre se vor întâlni/ într-un punct de lumină.“ Punctul de lumină în care privirea mea s-a întâlnit cu a Celui de Sus a sclipit la câțiva metri - sau poate la un infinit de ani-lumină - de iarba verde, în marginea satului natal, spre finalul unei zile de vară. Cum să explic faptul că, timp de peste jumătate de secol, n-am uitat acel moment? Și de ce mă întorc la el când mi-e mai greu și vreau să retrăiesc bucuria nativă a căderii în Univers? (Iaca, na, alt cioranism!)

Atunci, în 1973, n-am notat în caietul tip aritmetică senzația pronunțată, aproape palpabilă, că eu privind în jos, gata să cad în hăul albastru, îl văzusem pe Dumnezeu privind în mine! A fost o intuiție organică, o faptă inefabilă, un șoc gentil și aspru ca palma unei femei îndrăgostite izbită de obrazul amantului netrebnic. Și m-am simțit ciudat de fericit, iubit și pedepsit simultan chiar de El, nu de altc(in)eva. Poate că intuiția asta mă înfricoșase într-un fel și-mi blocase mintea, de unde lipsa consemnării în scris a Celui (ne)văzut. Dumnezeu privind în mine, îmi arătase adevărata natură a legăturii mele cu Pământul: aici eram doar atârnat, ținut la sol de fenomenul examinat de atâția fizicieni. În clipa când gravitația încetează, noi toți zburăm sau o luăm razna! Astea sunt speculații fără limită și sens, cărora nici Einstein sau Stephen Hawking nu le-au dat atenție. (Apropo de ei și de teoriile lor: glumesc uneori spunând că Dumnezeu este o ecuație! Câți dintre pământeni o înțeleg? Câți pot să o rezolve?)

Ani de zile și de nopți insomniace m-am gândit - și încă mă gândesc - la faptul că atunci, în 23 august 1973, eu L-am văzut pe Dumnezeu. Am mărturisit-o câtorva prieteni, care au avut atâta minte încât să nu mă ia în balon. Nu îndrăznesc să scriu o proză, să dezvolt un text reprezentativ, să „exploatez” revelația ca un autor de literatură cu public restrâns. Aici e simpla consemnare a unui fapt de viață - viața celui care, adolescent fiind, credea că poate - și e îndreptățit - să-L vadă pe Dumnezeu! 

(Revista HYPERION - nr. 4-5-6/2025)