TERAPIE NARATIVĂ - nr. 4/2025

Oticul

Ionica lui nea Mircea Olteanu, zis Cotoiu, era socotită în anii copilăriei mele cea mai frumoasă femeie din sat. Mi-e greu să o descriu imparțial sau poetic, așa cum ar face-o un autor de literatură, deoarece au trecut mai bine de șase decenii de când o vedeam aproape zi de zi și-o sorbeam cu ochi de băiat neștiutor, însă atins de farmecul ei. Avea piele albă și carne moale, caldă și pufoasă ca miezul de gogoașă proaspătă, delicatesă pe care Ionica se pricepea, ca puține alte femei din sat, să o frământe din făina cea mai fină. Avea față rotundă, ochi căprui, jucăuși, înșelători, obraji de culoarea cojii de piersică rumenită, urechi mici, sprâncene subțiri și buze roșii, niciodată atinse de strugurel sau – oroare! – ruj. Avea păr negru, lung și bogat, totdeauna împletit într-o coadă groasă, lăsată liberă pe spate sau purtată pe piept, nu răsucită pe cap ori strânsă la ceafă. N-am văzut-o despletită; pesemne că își desfăcea părul doar când și-l spăla. Dacă judec din perspectiva standardelor actuale de frumusețe, admit că silueta ei împlinea o femeie grăsuță, poate chiar grasă de-a binelea. Dar nu era ciolănoasă, nici trupeșă, nici n-avea carne pietroasă; nu era genul de muiere zdravănă, muncitoare, fertilă, pricepută să facă mai multe treburi concomitent și să iubească necontenit numai un bărbat – pe soțul legiuit, chiar dacă acela nu merita, incapabil să-i înțeleagă dragostea și sacrificiul. Ionica era o femeie născută să fie îmbrățișată și futută până la vlăguirea deplină a bărbatului, un corp moale și primitor ca buretele, o melasă parfumată și fierbinte în care masculul neatent sau prost se îneca fără să priceapă de ce sau cum, el crezându-se deasupra, imun la primejdia împreunării, a împletirii cu destinul...

Am în minte două imagini care – în toți acești ani trecuți – mi-au bântuit fantezia și simțămintele (sau poate corect e să spun: psihicul, subconștientul). Prima dintre ele este, probabil, una dintre cele mai ispititoare văzute de mine: Ionica lângă un gard de nuiele, spre grădină, lăsată pe vine ca să urineze, sprijinită pe vârfurile degetelor de la picioare. Era vară, era cald, era umbră în locul unde Ionica, desculță, își făcea nevoia, îmbrăcată cu un fel de combinezon, furou sau rochie cu bretele subțiri. Umerii dulce rotunjiți, brațele plinuțe și, mai ales, picioarele total dezgolite de la șolduri în jos – ce metafore să caut ca să pictez în cuvinte icoana femelei zămislite să se împerecheze până la moarte? Nu femeia pură, inocentă, fecioară, cum ar da bine într-o proză idealistă, ci femeia naturală, exemplară, carne și sânge și căldură și fiere și miere și așa mai departe... Impunea – sau împungea – de la prima vedere cu sânii; sau cu țâțele, cum denumim partea aceea de corp, folosind cuvântul valabil și pentru animalele dătătoare de lapte – vacă, oaie, capră, iapă. Ambiguitatea termenului, aș zice, mă incita într-un fel pe care nu vreau să-l literaturizez, deoarece știu că aș comite un fals. Senzația simțită la vederea țâțelor Ionicăi, în acea scenă de demult, nu e falsă, ci neverosimilă: mă sufocam! Parcă mi-aș fi înfundat nasul, ochii, gura și fruntea între sânii femeii, ca între două perne cu fețe de muselină – e comparația la îndemână, fiindcă alta, mai sugestivă, nu pot comite fără să risipesc inutil suculența unei clipe telurice. Și nicio comparație nu mi se pare mai potrivită decât definiția simplă: țâțe de femeie tânără, supte doar de bărbat, nu de copil, deoarece lactația schimbă complet structura mamelară și gustul minunăției. Rotunde, mari, abia ținute în loc de pânza combinezonului, furoului, a rochiei sau a ce va fi fost cârpa care nu-i acoperea nimic, cei doi pepenași cu moț în vârf m-au urmărit mereu, m-au făcut să visez, să doresc, să sper și să juisez în diverse momente ale vieții, inclusiv cele împărțite erotic cu vreo femeie. Și azi închid ochii și o văd pe Ionica lângă palanca de nuiele împletite, sprijinindu-se de gard cu brațul stâng, celălalt ridicat deasupra capului, cu degetele fluturate în aer ca și cum ar fi gâdilat pe cineva, cu zâmbetul șăgalnic și incitant (zice masculul din mine), cu picioarele larg desfăcute – aș pretinde că genunchii se aflau depărtați în unghi de 90º, dar cine știe ce bazaconie îmi tulbură memoria! Stătea – mă obsedează poziția! – în echilibru delicat pe vârfurile picioarelor, nu purta chiloți și nu s-a șters la fofoloancă după ce a litrosit jetul. Când s-a ridicat, suspinând ușurel, s-a întors puțin într-o parte, parcă să verifice dacă a făcut bine ce făcuse. Atunci i-am văzut bucile rotunde, albe, închipuind o pâine mare, cu două umflături, un deal chel cu două movilițe sau două clăi de paie lipite (comparații rurale accesibile copilului de-atunci), bucile între care – doar privindu-le – am simțit fulgerător că mă prăbușesc definitiv. Cum naiba să uit așa ceva? Oricâte conotații lirice aș găsi momentului, nu pot să-l diluez în fraze insipide. Pentru că urinatul este un act normal și banal, firesc oricărui om, iar eu n-am cunoscut pe nimeni care să urineze mai natural decât o făcuse Ionica. Pot doar să mai adaug culoarea combinezonului, a furoului, a rochiei sau a ce va fi fost cârpa care nu-i acoperea nimic din trup, deși se mulase pe mijlocul plinuț, mult mai subțire decât pieptul și bazinul șoldurilor: culoare mov spălăcit, cu floricele albe desenate de-a lungul, rânduite ca bețele de răchită ale gardului din spate. Jos, pe pământ, erau niște pietre bej-alburii, împrăștiate neglijent; Ionica nu se ferea de ele, și râdea, și mă privea fără să-i fie rușine de mine, fără să mă izgonească, fără să se îngrijoreze că ar putea fi văzută, sau că am putea fi văzuți împreună. Era desculță, repet, și mă întrebam dacă nu se înțeapă la tălpi, la călcâie sau la pernița fiecărui deget, apăsând fără teamă bolovanii cu colțurile prea puțin rotunjite. Mă întreb și azi...

Încă două fete și un băiat născuse Rada lui nea Mircea, zis Cotoiu. O vreme trăiseră toți șase într-o casă de chirpici – o tindă și o cameră. Slugă la boierul Titică până-n război, nea Mircea intrase „om bun la toate” în G.A.S-ul constituit de comuniști pe moșia lui Gerota, la Țăvârlău, unde nu curgea lapte, nici miere, dar de unde – cum-necum – „se arănise”: își ridicase o altă casă, de cărămidă, cu două camere, tindă, plus un așa-zis antreu. Leana, Floarea și Costică, aceștia erau copiii cei mari ai Cotoilor, cum li se zicea în sat. Fiindcă nu aveau pământ, ca alții, tustrei plecaseră la sfârșitul anilor 1940 la București și se aranjaseră pe acolo, căsătorindu-se după noroc. I-am vizitat pe toți în primii ani 1970, când am învățat la liceu în capitală, considerându-i un fel de rude, fiindcă grădina lor se învecina cu a noastră, iar tata era bun prieten de pahar cu nea Mircea. Leana și Floarea locuiau la curte, pe o stradă situată spre marginea orașului, parcă Ziduri sau Zidari se numea (azi e demolată). Costică, maistru cazangiu la uzinele „23 August” locuia la bloc, în Balta Albă, avea două fete și se ținea cumva departe de surori, cărora le reproșa mentalitatea de slugă, căpătată ca „fată-n casă” în anii lor de tinerețe, când – plecate de la țară – se aciuaseră în gospodăriile unor orășeni înstăriți.

Mezină între frați, Ionica părea menită să rămână acasă, ca multe altele, să țină rostul gospodăriei după ce părinții nu vor mai putea să muncească. Pentru asta, trebuia să găsească un bărbat dispus „să se mărite”, cum se spunea despre cei care, obligați de situația familială, acceptau să se mute în „averea” nevestei, intrând la ascultare și la plecăciuni față de socri. Însă Ionica s-a măritat – la nici 16 ani împliniți – cu Ilie al Refugiatei și au ridicat împreună o căsuță, la un pomost distanță de curtea unchiului meu, Ioniță, aflată la două curți de cea bătrânească, unde m-am născut. Pot spune fără dubii că am crescut în preajmă și mărturisesc fără pic de jenă că eram îndrăgostit de Ionica în copilărie. Ba, mai mult, îndrăznesc să scriu că ea m-a făcut bărbat, dar nu în sensul bănuit de oricare cititor cu niscai lecturi deocheate. Asta s-a întâmplat în 1969, când ea împlinise 23 de ani, iar eu 13. Nici nu se punea problema să se uite la mine ca la un bărbat, dar sigur îi plăcea să mă simtă aproape, mai ales că n-avea copii. Și, drept să spun, nu știu dacă o priveam ca pe o mamă, ca pe o soră mai mare sau ca pe o femeie râvnită. Neîndoielnic, în felul meu copilăresc, o râvneam. Dar nu eram singurul mascul ars de sentimentul ăsta!...

Ilie Bulburuc – acesta îi era numele și mă întreb dacă nu cumva comit un gest necuvenit, inestetic sau pueril, folosindu-l ad litteram în această relatare; nuanța ușor sarcastică a sonorității, ce amintește ceva sulfuros, lichid, pare să indice o alegere cu intenție descriptivă din partea mea. N-ar fi cinstit, nu-i așa? Însă acesta era numele real, iar azi pot spune că acolo, în sat, nu mai există nimeni care să-l poarte, toți din familia respectivă fiind morți, fără urmași direcți. Așadar, Ilie era cu șapte ani mai mare decât Ionica și venise la noi cu grupul de familii refugiate din calea Armatei Roșii, în 1944. Satul lor rămăsese pe teritoriul URSS, dincolo de graniță, vecin cu județul Botoșani. Erau patru frați – trei băieți și o fată: Niculae, Gheorghe, Smaranda și Ilie, în ordinea vârstei; se stabiliseră la Cacova, într-o bojdeucă ridicată în grabă pe un pomost cumpărat cu nu știu câți bani de aur (se zicea), la marginea satului, spre Țăvârlău, alături de alte trei familii în aceeași situație, rubedenii. Erau ținuți în frâu de mama lor, neuitata Nicorița, alintată Sfânta, căreia noi, copiii, îi ziceam Bahornița (cu accent pe silaba -ni), fiindcă era de-o inclemență aproape insuportabilă în tot ce privește viața de zi cu zi. Nu accepta nicio nedreptate sau vorbă urâtă și se purta cu atâta evlavie creștină, de parcă arvunise un loc pe catapeteasma bisericii, cum o ironiza țața Ioana, mama verilor mei Costică, Nicu și Ment. Noi, pramatii de țărănuși, nu înțelegeam de ce este așa inflexibilă, de ce nu ne îngăduie joaca și prostiile, precum alte bătrâne din sat. Nu știam pe atunci – și n-am aflat decât foarte târziu, după 1990 – ce necazuri trecuseră peste biata femeie, văduvă din vara lui 1940, când rușii cotropiseră Basarabia și Bucovina și-i împușcaseră bărbatul. Probabil că „oamenii mari” – părinții și bunicii noștri – știau și discutau situația refugiaților; nouă, copiilor, nu ni se spunea nimic și aproape sigur nu ne-ar fi păsat, dacă aflam.

Mezin și el în familia sa, nea Ilie crescuse cam de capul lui, cum se zice, adică nesupravegheat, fiindcă frații și mama se străduiau, muncind de dimineața până seara, să agonisească o brumă de – mult zis – avere. Nici el nu stătea degeaba: avea șapte ani în 1946, când răzbise cu sapa primul lui rând de porumb pe moșia „conașului” Titică, înainte ca boierul – știind că „vine colhozul” – să o vândă la pogon fraierilor de săteni – inclusiv lui popa Averescu, mare amator de îmbogățire – și să se mute la București. Forțat de legile noi, nea Ilie se dusese la școală toate cele șapte clase, câte erau obligatorii în anii aceia. De-ar fi fost ca înainte, sigur nu apuca să facă mai mult de patru. Dar degeaba se dusese, fiindcă învățătura de carte nu era ceva să se lipească de el. Și, probabil, că nici n-avea nevoie: era frumos, cu ochi albaștri de ziceai că sunt picături din cer, cu pielea roșcovană și părul blond, un băiat cuviincios, viguros, sănătos. Se purta curat dintr-un reflex natural, nu din cicăleala mamei, precum atâția de seama lui. Când am început eu să iau seama la lumea din jur, nea Ilie era deja căsătorit cu Ionica și ridicaseră căsuța cu o cameră și-o tindă, la un pomost distanță de gospodăria unchiului meu, Ioniță. Ne primeau la ei în curte, pe toți copiii din colțul nostru de sat, în mod firesc, de parcă era curtea – ba chiar și casa! – tuturor. Explicația mi se pare azi superfluă: ei n-aveau copii, și poate doreau... Dar, cine știe ce era în mintea și inima lor!

Dragoste sigur era. Poate prea multă. Datorită – sau mulțumită? – acestui sentiment, nu trecea o săptămână fără să n-auzim cum se ceartă, cum se bat, cum „se pumnesc”, după expresia aceleiași țațe Ioana, mare meșteră în ziceri de-astea aplicate. „Se pumnesc” este, evident, o expresie compusă din „pumn” și „iubesc”... Cine pe cine acuza de infidelitate? Ambii combatanți, reciproc. Era oarecum de înțeles ca Ionica să fie vizată de gelozia lui nea Ilie, fiind o frumusețe și-o pricină de oprit caii la poartă, cum se și întâmpla când trecea pe acolo nea Nae Ungureanu, în căruța cu păcănele, proaspăt vopsită și spălată. „Hai, Ionico, adă sacul să mergem la moară!” – șuiera vocea lui ușor gâjâită de tensiunea așteptării. Iar Ionica scotea capul pe ușă, privea șăgalnic, își îndrepta coada bogată și răspundea: „Stai, neică Nae, că n-am isprăvit gogoșile, că am zis să fac să avem ce gusta pe drum!”

Ce se întâmpla mai departe, puteți deduce din aluziile incluse în alt fragment al terapiei mele narative, publicat mai an... Totuși, eu nu vă încurajez să credeți chestii necuvenite, deoarece n-am știință precisă – și n-am fost martor! – că s-ar fi petrecut vreuna. Dacă Ionica era victima propriei atractivități, nici nea Ilie nu scăpa de bănuieli. La 25-30 de ani, era un tânăr frumos și impunător, cu trupul musculor, bine legat, cu bărbia potrivită și fălcile șugubețe, iar buzele – rotunde și moi ca ale unui îngeraș, nu ca ale unui bărbat care muncește de dimineață până seara, când are ce; iar când nu muncește, cântă din fluier ca un cioban din povești, fiindcă în realitate e greu de găsit unul adecvat. Am băgat de seamă – erau anii 1960 și vedeam filme aproape săptămânal, de două ori, marțea și vinerea – că nea Ilie semăna cu actorul Lex Barker, cunoscut și admirat de noi, copiii, în rolul lui Old Shatterhand din seriile cu Winnetou. Asemănarea mi-l făcea simpatic și mă străduiam să-i demonstrez asta, iar el aprecia gestul fără să pomenească; îmi dădea câteva mentosane (ținea un tub în buzunar și sugea câte o tabletă, după ce bea țuică, să nu-l miroasă Ionica), îmi cioplea niște pistolașe din crengi de zarzăr anume tăiate, îmi vorbea ca unui om mare și de încredere, spre deosebire de alți bărbați, care mă repezeau cu vreo înjurătură sau un șut în fund. În acei ani, nea Ilie lucra la I.A.S., împreună cu socru-său, nea Mircea Cotoiu, nu știu ce anume, că nu mă interesa. Cât câștiga acolo, îi ajungea să întrețină casa și curtea, unde creșteau câteva găini, un porc și un câine. Ionica nu mergea – ca toate femeile din sat – la colectiv. Nici la I.A.S. nu se ducea; își găsise de lucru acasă: cosea niște cămăși înflorate, celebrele ii naționale, pe care i le cumpăra o femeie din București, și le plătea bine. Multe despre conviețuirea lor nu-mi mai amintesc, iar certurile care le împăienjeneau existența mi se păreau ceva obișnuit și inofensiv la vremea respectivă. Și alții pățeau la fel, și nu se dărâma satul...

Dacă Ionica sau nea Ilie vor fi călcat strâmb, cum se zice – n-am habar. Dar nea Ilie era un bețiv de categorie grea. Șuvoiul de țuică aluneca pe beregata lui de parcă bea apă, într-o zi călduroasă, la sapă de porumb, în câmp. Mi-l amintesc într-o seară – să fi fost toamna, una uscată și rece. Nea Ilie se oprise la prăvălia lui Pielan și băuse... Cât să fi băut? Poate un litru, poate mai mult. Dar cumpărase și-o jumătate de țuică, să o bea acasă – nu cred că împreună cu Ionica, fiindcă ea nu bea decât rar și puțin. Stăteam la poartă, singur, așteptând nu știu ce, când l-am văzut ocolind băncuța lui nea Costică Voinea, vecinul nostru. Așa de bine a ocolit-o, că s-a trezit în șanț! Noroc că nu era nici adânc, nici plin de apă... S-a ridicat firesc, și-a scuturat pantalonii de culoarea frunzei de tutun și a pornit mai departe, cu sticla intactă în mână. Când s-a apropiat de mine, am observat că sticla nu avea dop, iar lichidul părea neatins, umplând clondirul până la gât. Să nu dau impresia că mă amuză starea în care se află, l-am întrebat ceva aiurea, parcă de niște vaci care urmau să vină de la islaz. Nea Ilie a dus degetul arătator la buze și a șâșâit – să tac, desigur! Am tăcut și am privit în urma lui până a intrat în curte. La poartă a greșit pasul și a călcat alături de scândura ce slujea de podișcă. S-a ridicat din șanț, iarăși cu sticla intactă în mână, și a intrat pe poartă, fără să o închidă. Cearta cu Ionica a izbucnit la puțin timp după și a continuat o vreme... A doua zi am auzit-o pe Ionica povestind tușei Paulina, nevasta unchiului Ioniță, cam în felul următor: „A dracului lighioană de om! A venit acasă beat mort, a căzut prin toate șanțurile, dar n-a vărsat nimic din sticlă! Și nici măcar n-avea dop! A dracului lighioană!”

De vreo „aventură” a Ionicăi nu știu, nu-mi amintesc, deși am iscodit câțiva ani în șir –; dar de nea Ilie pot spune asta: a ieșit de acolo! Acolo era casa unde trăia Păuna Frusinii lui Bâzdâc, la care se duceau noaptea mai toți bărbații respinși de neveste, să-și verse năduful, sămânța și desaga cu mălai. Femeie singură, Păuna nu dădea socoteală nimănui și nu sfida vecinele, cum se mai întâmplă. Fără pământ, doar cu grădina din jurul casei, părea că se întreține din cusutul plăpumilor, articol necesar oricărei gospodării. Dar până și noi, puștani de 12-15 ani, aflaserăm de circulația nocturnă și o studiam de la distanță, din motive lesne de bănuit... Și într-o noapte l-am văzut pe nea Ilie ieșind de acolo, fluierând vesel, ca masculul satisfăcut. Explicații pentru asta? Nu era treaba mea, însă mă simțeam parcă vinovat, parcă doar sâcâit, gândindu-mă la Ionica, vecina mea cu piele albă și carne moale, cea mai frumoasă femeie din satul nostru...

Altădată i-am văzut pe cei doi vecini încăierându-se în curte, de față fiind și unul dintre frații lui nea Ilie – Niculae, zis Cosor, fiindcă se pricepea să altoiască pomii ca nimeni altul din toată comuna. Eu și câțiva băieți din gașcă jucam fotbal pe tăpșanul de peste drum și ne-am oprit, căscând gura la dispută. Nea Niculae, zis Cosor, i-a îndemnat pe certăreți să tacă sau să intre în casă, că aude lumea și nu e frumos. La care Ionica a răbufnit: „Să mă pupe-n cur lumea, d-aia nu mai pot eu! Nu vezi, cumnate, ce e-n stare ăsta? O să mă bage-n spital, dacă o ține tot așa...”.

N-am înțeles atunci care să fie cauza certei, însă chestiunea cu „băgatul în spital” mi s-a agățat ca o scamă de creier și acolo a rămas. Au mai fost și alte episoade cu asemenea dispute. Le-aș fi uitat, fiindcă momentele când mă simțeam bine în preajma și-n curtea vecinilor mei predominau ca număr și plenitudine. Dar e suficient un ceas de nefericire să otrăvească un veac de bucurie, nu-i așa? Nu mai lungesc o filosofie de telenovelă, inutilă în epoca TikTok, și încerc să relatez ce s-a petrecut în ziua de 30 mai 1969.

Era într-o vineri destul de caldă, cu cerul acoperit de nori subțiri ce nu prevesteau ploaie. Oarecare uscăciune plutea în aer, iar printre case și prin curți se simțea parcă mireasma grâului înspicat de pe tarlalele din jur și a porumbului abia răsărit. Principala ocupație a oamenilor din sat care munceau în câmp – fie la C.A.P., fie la I.A.S. – era să lichideze bălăriile ce împânzeau firesc semănăturile, în special nesuferita pălămidă, pentru eliminarea căreia prășitoarele – mecanizate sau trase de cai – nu pridideau. Contra pălămidei se întrebuința unealta numită otic. DEX consemnează că oticul e o lopățică de curățat pământul de pe brăzdarul sau cormana plugului. La noi în sat, oticul avea obligatoriu o parte metalică – acea lopățică – foarte bine ascuțită, încât putea să reteze tulpina oricărei plante. Folosirea uneltei era comodă – mergeai în picioare și împingeai coada lemnoasă, gest la îndemâna oricărui copil care voia să câștige un ban. Că, uneori, oticul era folosit drept armă, nu mira pe nimeni: oamenii se băteau cu ce le pica în mână...

Așa că atunci când l-am văzut pe nea Ilie pe drum, în dreptul curții noastre, nu m-am mirat că târăște oticul prin țărână. Îmi imaginam că iar s-a îmbătat și a uitat să meargă la câmp, unde muncea primăvara aia. Am ieșit la poartă, fiindcă auzeam gălăgie – țipete, văicăreli, jelanii – înspre partea de unde venea el și unde se afla casa lor. Nea Ilie nu m-a băgat în seamă – era și greu, deoarece într-o mână ducea o sticlă cu – bănuiam – țuică, din care băuse cam jumătate. Se clătina în mers, dar nu așa cum o făcea când era beat. Nu i-am dat multă atenție, deoarece privirea mi-a fost atrasă de otic. Iar oticul era plin de sânge, cam până pe la jumătatea bățului de lemn rotund. Evident, certitudinea mea poate să fi fost generată ulterior, după ce am aflat ce se petrecuse. Imaginea însângerată m-a lovit, cu siguranță, înainte de cumplita veste: nea Ilie o omorâse pe Ionica! Aceasta era esența vacarmului dinspre curtea vecină cu a unchiului Ioniță, unde se adunaseră mai mulți oameni – femei, bărbați și vreo doi-trei copii de școală care n-aveau lecții atunci. M-am dus și eu într-o viteză și-o amețeală de neoprit. Atunci a fost a doua imagine cu Ionica, pesemne mai puternică decât prima, fiindcă mi-a bântuit mintea îndelung, și mă urmărește și azi...

Poarta era deschisă, ușa casei vraiște, câteva găini alergau pe bătătură, oamenii vorbeau cu voce tare, fiecare în legea lui, și nu asculta nimeni. Mi se părea că toți sunt speriați și puși pe scandal, gata să pedepsească pe nu se știe cine. Cum să nu se știe? Pe nea Ilie, cel care își omorâse nevasta, dar nu era clar cum să facă asta: pedepsirea! Îl chemaseră pe milițian, pe Dragomir, aflat în ziua aia la post, în Morteni. Până să vină, m-am strecurat printre vecini și am ajuns în spatele casei, unde zăcea trupul mort al Ionicăi. Mort și dezgolit. Complet goală, Ionica mi s-a părut o statuie din cărțile de istorie, deși nu cred – sau nu-mi amintesc – să fi fost vreo nuditate în acele cărți... Întinsă pe spate, cu fața răsucită spre dreapta, cu obrazul lipit de brațul întins, Ionica avea picioarele ușor depărtate, stângul așezat normal, dreptul puțin îndoit de la genunchi. Pămătuful părului pubian, negru și ondulat, era năclăit de sânge, la fel ca porțiunea triunghiulară dintre coapse și pântec, măcelărită cu oticul – mi-am dat seama fără să-mi spună cineva. N-am putut să-mi iau ochii de acolo până când vocea unei femei (parcă țața Ioana, parcă tușa Paulina) a zis: „Înveliți-o cu ceva, că se sperie copiii...”. Atunci m-am îndepărtat, cu sentimentul de rușine ascuns ca o mânjeală sub haine; și excitat – fără să înțeleg ce simt și de ce.

Noaptea aceea am avut prima poluție. Sau prima împărtășanie autoerotică, nu prea știu bine ce-a fost – dar sigur era manifestarea masculului care devenisem: puteam zămisli un copil, da! Uite dovada: produceam spermă... Mai rămânea să găsesc – la o adică – brazda necesară însămânțării, nu? Dar unde – sau pe cine – să caut? Femeia care mă făcuse bărbat – în felul acela crâncen și obscen – era moartă și niciodată nu mă ținuse în brațe, ca pe-un posibil iubit. Ani de zile i-am dus dorul și am suferit ca un amant neglijat, visând împreunări mistice și peripeții fantastice, terminate cu „împliniri” ce nu depășeau realitatea prozaică a unui act pueril, vulgar și eliberator. Am visat-o pe Ionica și am căutat-o în fiecare femeie, cu nesocotința unui agent secret fără teamă de inamic, împins la pierzanie de propria neglijență. Voi muri fără să o regăsesc – iar dacă regăsirea s-ar petrece, sigur că aș mai muri o dată...

Pe nea Ilie l-au găbjit dinaintea Prăvăliei lui Pielan. Beat, cu sticla în mână. Oticul zăcea aruncat într-o margine a poieniței. L-am recuperat eu, dar mi l-a confiscat milițianul Dragomir, ca probă la dosarul întocmit de doi ofițeri (sau procurori?) sosiți în sat chiar în acea după-amiază. Înainte să predau obiectul, am avut timp să-l studiez, fără să iau seama bine la ce fac. Lemnul de corn era lustruit de îndelunga folosire. Fierul, ascuțit nu demult, părea ca nou, deși urmele de rugină îi trădau vechimea. Am privit petele de sânge ca pe-o vopsea oarecare. Cred că roșeața aceea mi s-a impregnat nefiresc în minte, fiindcă am avut multe coșmaruri în anii următori. Visam că folosesc oticul – ba să tai niște mohor în grădina de zarzavaturi unde petreceam toate zilele libere, ba să alung un berbec din turma lui nea Cucu, cel care avea grijă și de oile noastre, ba să omor un șarpe lung și gros ce se târa pe iarba din Poiană, unde niciodată nimeni nu văzuse vreun șarpe. Odată – încă țin minte amănuntele – am visat că folosesc oticul în chip de vătrai, și umblam cu el în foc, la cuptorul de afară, până când focul a cuprins lemnul și aproape că l-a ars...

Nea Ilie nu s-a opus arestării. A mărturisit tot: cum era gelos pe nevastă, cum a bătut-o de mai multe ori, ca ea să nu se mai coprindă cu alții (exact așa s-a exprimat: să nu se mai coprindă!), cum i-a zis că o omoară dacă o prinde... Ei, și ce dacă n-a prins-o? Ea râdea și îl batjocorea mereu – că ea e cinstită, că el nu e bun de nimic, are puța mică și așa mai departe... Râdea și îl batjocorea, și n-a mai putut să rabde: a omorât-o fără s-o prindă cu vreunul! Amănuntele mărturiei s-au aflat ulterior; la anchetă și interogatoriu noi, copiii, eram excluși din start. Procesul s-a ținut la judecătorie, în Găești, au fost câțiva martori din vecini, ei au povestit ce s-a discutat. Nea Ilie și-a recunoscut vinovăția și n-a cerut îndurare. L-au condamnat la pedeapsa maximă. Mi se pare că a scăpat la amnistia dată de Ceaușescu, în vara lui 1989. Nu mai locuiam în sat. Nici familia lui, din câte știu. Nu l-am reîntâlnit. A murit destul de repede după liberare. Habar n-am unde e îngropat.

Mormântul Ionicăi e în cimitirul vechi al satului. L-am revăzut de curând. O cruce simplă, de ciment, cum se făceau pe-atunci, cu fotografia imprimată într-un oval de marmură îngălbenită de vreme. Greu de recunoscut femeia cea mai frumoasă din satul nostru. Iarba crescuse mărunt pe deasupra, și mi-am imaginat dedesubt oasele și bucățile de lemn ale coșciugului. Mi-a trecut prin minte ceva de domeniul SF: aș putea să dezgrop scheletul, ca egiptologii văzuți prin documentare televizate, și să refac trupul cu ajutorul unui program de computer – măcar așa să-l am în posesie, dacă viu nu mi-a fost hărăzit...

(Revista HYPERION Nr. 10-11-12/2025) 

TERAPIE NARATIVĂ - nr. 3/2025

Copilăria cinefilului candid

Situată la vreo 70 de kilometri în linie dreaptă de București, parte a fostei regiuni Argeș – unde s-a construit în deceniul 7 cea mai mare hidrocentrală din România – comuna mea de baștină, Morteni, a beneficiat de curent electric abia în anul 1971. Îndelung așteptat, evenimentul a venit cu o ploaie de aparate electrocasnice, audio și video. Deși obiecte de lux, prioritare s-au dovedit pick-up-urile, care puteau furniza muzică populară pe alese, cu sonorul „dat la maxim” și difuzoarele proptite în fereastra dinspre drum, deschisă larg, să audă tot satul ce le place stăpânilor, de credeai câteodată că ești la concursul „Floarea din grădină”, faza pe uliță. Reșourile și cuptoarele electrice s-au înmulțit pe la jumătatea anilor 1970, în deceniul următor intrând într-o impusă odihnă. Însă televizoarele au proliferat precum celulele unui cancer planetar. Oamenii erau curioși să vadă... ce se vedea pe-atunci la TV: meciuri de fotbal, concerte de tot felul și mereu filme, care nu lipseau, totuși, din programele comunale de culturalizare. (Cam șablonard zis, dar adevărat!) Munca de partid includea și componenta cultural-educativă, ideologizată și servită la nivelul comunității rurale de profesori și învățători; sau de vreun activist rătăcit între directive și rubedenii, prieten cu sticla de băutură. Dascălii puneau în scenă piese de teatru cu mesaj țintit, din aria prolectultismului pentru sate. Încă îmi amintesc o replică dintr-una. Un țăran e întrebat de vecin ce face. Răspuns: „Dreg un scaun, rup o masă!” Totuși, prin 1968-1969, profesorii comunei Morteni au jucat cu mare succes O noapte furtunoasă, numărul reprezentațiilor date cu ea întrecându-le pe celelalte.

Am scris scenă; existau două: una în Căminul Cultural din centrul comunei, alta în cel din satul natal, Cacova. Al nostru fusese ridicat la începutul anilor 1950 de primarul Marin Vîrlan, cacovean viguros, gospodar silitor și birocrat dibaci. El folosise metoda împărțirii echitabile: „un sac de ciment la Cămin, unul la mine acasă; o căruță de pietriș la Cămin, una la mine acasă; o remorcă de cărămidă la Cămin, una la mine acasă”! Dovedea prematur o viziune larg aplicată „în democrație” de mulți aleși (sau culeși!) în funcții publice. Teatrul – o ciudățenie din categoria circului pentru lumea din sate; filmul însă (anevoie l-aș scoate dintre metodele de propagandă, fiindcă asta erau filmele românești!) intrase în obișnuință, văzut, simțit și consumat mai degrabă ca distracție, ca poveste, ca stimulent pentru imaginație, ca evadare din hamul vieții trudnice pe ogoarele și câmpiile nesătule. Și, fără să pretind că satul (sau neamul) meu gâfâia de anticomuniști, cum se laudă atâția după 1989, acolo am auzit enunțul următor, ale cărui valențe est-etice le puteți judeca singuri: „Filmele sunt de trei feluri: bune, proaste și rusești!” Costică Ungureanu, vărul căruia i-am zis mereu Nenea, fiind cel mai mare din gașca noastră, l-a proclamat în prima vacanță de vară ca elev la școala profesională de operatori chimiști din Ploiești...

La Morteni nu veneau caravane cinematografice, cum se întâmpla în satul scriitorului Ioan Groșan, fapt sublimat de el într-o nuvelă (ecranizată, firește!). La noi exista setul tehnic complet: aparat de proiecție + stație de amplificare + difuzoare + generator de curent cu motor pe benzină. Nu știu dacă erau proprietatea comunei sau detașate de la întreprinderea de profil; dar funcționau în 1965, când tata m-a luat cu el să vedem Neamul Șoimăreștilor, ocazie cu care mi-a dat întâia și singura lecție de sexologie, spunându-mi – la scena de amor dintr-o poiană pădureață – că eroul principal „se servește” cu eroina! Căminul cultural avea ferestrele protejate cu draperii opace, scaune rabatabile mobile, ca să poată fi trase la margine când, pe vreme rea, horele se încingeau înăuntru, pereții văruiți, ușă dublă pe partea dinspre drum și simplă pe partea opusă, cea mai des folosită. Scena de lemn era prevăzută cu o cortină de pânză roșie. În spate se afla o cămăruță pentru depozitarea diferitelor materiale, dar nu și cabină de proiecție, cum era la Căminul din centrul comunei, mai încăpător și mai bine utilat. Aparatul proiector stătea pe masă, lângă stație, un difuzor dedesubt, altul în față, lângă peretele unde se afișa imaginea. Instalația ne trezise curiozitatea până la un punct, dincolo de care toți deveniserăm experți în explicarea tehnologiei sale. Responsabil cu întreținerea și funcționarea – nea Ion Găinușă, un bărbat din Morteni, recalificat frizer prin anii 1980, meserie practicată până la moarte. Bonom ca proiecționistul italian din filmul lui Tornatore, Cinema Paradiso, n-avea barbă; încă tânăr, cu familie completă, lucra de plăcere cu filmul și de nevoie pământul. Om de-al satului, nu ținea să plece în alte părți, ca mulți din leat. Nu i-am fost ucenic, nici nu mă învârteam în preajma utilajului cinematografic, la fel ca destui consăteni, fascinați de mersul peliculei printre ghidaje. Cel mult – dar nu sunt sigur de isprava asta – să fi înfundat odată țeava de eșapament a motorului-generator. Montat pe două șine tip cornier, agregatul se amplasa în afara Căminului, sub prima fereastră de lângă scenă, din motive întemeiate: înăuntru, zgomotul ar fi anulat sonorul filmului, iar fumul de benzină asfixia publicul. Dracii de copii care nu primeau acces în sală, fie din cauza vârstei, fie din cauza lipsei de bani pentru bilet, se răzbunau băgând cârpe muiate în apă pe țeava de eșapament, împiedicând evacuarea gazelor arse, metodă clasică de oprit distracția și căpătat înjurăturile tuturor, mai puțin ale lui Găinușă, obișnuit cu întreruperile...

Rolele filmului, în cutii rotunde (două, trei sau patru, după durată) erau aduse de nea Ioniță, poștașul, în șareta trasă de-un cal, dedicată meseriei care crease „funcția”, importantă pentru satele deservite. (La noi în zonă s-a spus – și se mai spune! – poștar, un regionalism atestat în dicționarele academice.) Nu mai știu în care zi a săptămânii veneau cutiile; eu așteptam sosirea lui nea Ioniță aproape zilnic. De ce? Tata era abonat la Sportul, iar Taica la Scânteia, din hârtia căreia bunicul meu făcea foițe pentru țigările pregătite pe un scăunel ce înlocuia măsuța dedicată. Ziarul folosea și pentru aprins focul (gazul neplăcut mirositor se găsea mai greu), după ce bărbații citeau ce era de citit, ambii fiind amatori de știri și comentarii politice, iar eu de informații cultural-sportive. Când zăream în șaretă cutiile cu film, simțeam o bucurie îngrijorată: trebuia să fac rost, cum-necum, de banii necesari biletului. Atunci fie jefuiam cuibarele găinilor și dădeam ouăle pe bani la Prăvălia gestionată de nea Vasile, zis Pielan, fie vindeam vreo amuletă din panoplia de copil (briceag, lanternă, sfârlează, avion de lemn, bărcuță de plastic, gumă care șterge tot, stilou cu peniță chinezească, minge etc.) unui companion din sat care-și manifestase în prealabil intenția s-o achiziționeze. Pentru că știam deja ce film urma să vină (se afișa pe undeva), și nu puteam rata să-l văd! Aparte de cele citite în ziar, auzeam zvonuri, păreri, chiar și rezumate despre film de la băieții mai mari, care îl văzuseră deja prin orașele unde urmau școli sau lucrau. Iar de la un moment dat încolo învățasem să recunosc filmele bune: erau cele despre care pe afiș, sub titlu, se preciza: „Coproducție franco-italiană”. Soseau și coproducții franco-italo-spaniole, germane sau engleze, parcă și mai bune. Și erau filmele americane, exclus să fie proaste! Nu-mi amintesc și nu cred să fi văzut vreun film rusesc în acea perioadă – anii 1965-1971. Asta nu e o declarație politică, e un fapt de viață. Nu doar că se crăpase ușa ideologică și se importau produse vestice; chiar oamenii din jur pricepuseră cum stă treaba cu valoarea – revedeți spusa lui Nenea de mai sus. Iar Nenea nu era singurul băiat deștept din sat...

Foarte informați în domeniul filmului, Nicu lui Delcu și nepotul său, Costel (de vârste apropiate, Costel era fiul surorii mai mari a lui Nicu) ne fermecau cu stilul lor înflorat de povestire a indiferent cărui film. Amândoi locuiau în București, însă petreceau vacanțele în sat, la bunici, mergând cu noi la scăldat sau la sapă (muncă obișnuită pentru copiii de la 10-12 ani în sus). Încă îmi amintesc înserarea unei zile de vară, când leneveam pe malul Bentului (gâldăul de pe Neajlov, adânc de vreo doi metri, unde ne bălăceam până se încrețea pielea pe noi), iar Nicu – proaspăt sosit de la capitală – ne-a povestit filmul Winnetou, seria I, lăudând performanțele lui Old Shatterhand, cel care înota pe sub apă, îl dobora cu pumnul pe Inciu-Ciuna, tatăl eroului indian și se amoreza de soră-sa, Nșo-ci. Și era german, precum „învățătorul” lui Winnetou, un oarecare Klekih-Petra... Ce nume! Nici azi nu pot uita felul cum îl pronunța Nicu, deși nu știu cum se ortografiază, nici n-am unde verifica, volumele lui Karl May lipsindu-mi din bibliotecă!...

Și Nicu, fratele mijlociu al lui Nenea, povestea frumos filmele văzute la Câmpina, unde învăța meseria de electrician la școala profesională girată de Ministerul Petrolului, nu cea din subordinea Ministerului Energiei Electrice. Scena duelului de pistoale dintre protagoniștii westernului clasic Pentru câțiva dolari în plus – faza cu pălăriile – o țin minte de atunci, de când ne-a povestit-o Nicu, chiar dacă am văzut-o și am revăzut-o de cine mai știe câte ori. Western era genul de film preferat, iar pistolarii cowboy imitați (am poză cu mine echipat cu țoale specifice, la un bâlci!). Realizările italiene, numite western-spaghetti, abundente în acei ani, ne plăceau mai mult decât westernurile americane; ba chiar le priveam sceptic pe astea, fiindcă le lipsea atractivitatea decorurilor naturale de prin Spania sau Iugoslavia, unde „se turnau” europenele. Giuliano Gemma ne era mai simpatic decât Kirk Douglas ori Anthony Quinn, iar pe John Wayne îl detestam de-a binelea, părându-ni-se fals, închipuit (ceea ce și era, la urma urmei, după cum am aflat mult mai târziu). Toți băieții care iubeam westernurile voiam să fim Manco = Clint Eastwood; puțini voiau să fie Lee Van Cleef, dar numai când era colonelul Douglas, nu și Angel Eyes, în Bunul, răul și urâtul. Nimeni nu voia să fie Tuco = Eli Wallach, deși personajul său – și ne dădeam seama chiar la vârsta copilăriei lipsite de griji – era absolut bestial. Toți văzuserăm Cei 7 magnifici, într-un matineu special aprobat de conducerea Școlii generale – directorul Pațac, mare cinefil, aranjase proiecția la preț de nimic sau chiar gratuit, nu rețin exact. În acel film, Wallach îl juca pe banditul Calvera – nume ajuns de ocară printre puștanii cinefili din Cacova – așa că orice ar fi fost actorul în altă poveste, nu ne mai convenea să fim ce era el... Firește, înainte să-l vedem, „auzisem” filmul de la Nicu lui Delcu, de la Costel sau de la alt băiat plecat la oraș. Memoria mea păstrează această frântură de replică: „Șiiii... Venea Calvera, băi frate!”, cu șiiii-ul prelungit, ce exprima uimire, mirare, teamă și admirație, iar celelalte patru cuvinte rostite pe un ton sentențios, concluziv, ca punctul pus oricărei dispute. Cine să fi fost magnificul care ne-a dezvăluit acțiunea celui mai nedreptățit western din câte au rulat la Cacova și Morteni? Haotică, amintirea mea nu-l scoate din uitare pe consătean... Scriu nedreptățit despre film din perspectiva copilului bătrân care sunt, fiindu-mi peste putință să ignor că e un remake după Cei 7 samurai, al lui Kurosawa. Ei, da! Și Pentru un pumn de dolari, debutul lui Sergio Leone în genul western, este remake după alt film de Kurosawa, Yôjinbô, pe care l-am văzut prea târziu ca să-l apreciez la modul candid, copilăros...

Acestor amănunte, pigulite ulterior, nu le-am dat niciodată importanță. Se știe că filmele sunt ca femeile: îți plac sau nu, le iubești așa cum sunt ori le uiți. Dragostea mea pentru filme n-a atins punctul de incandescență necesar intrării în industria cinematografică. N-am visat să mă fac actor, regizor, scenarist, operator sau măcar electrician de platou! Am cochetat cu camera video însă, când am avut acces la o semiprofesională VHS, în anii 1990; apoi, când mi-am cumpărat eu una DV, am lucrat la PC câteva videoclipuri, postate pe Youtube încă de când platforma azi omniprezentă pe orice smartphone era independentă și începătoare. Joaca nu m-a îmbrâncit să mă cred artist vizual, iar numărul de vizionări nu mi-a umplut contul, nici nu m-a îndemnat să perseverez. Sunt conștient că meseria de cineast e altceva decât aceea de cinefil (ca să nu zic „privitor la filme”; ori – în stilul lui Paul Goma: „văzător de filme”). Tentația regiei de film (de care n-au scăpat prozatori afirmați prin Franța, Italia, Rusia, Polonia sau – la noi – însuși marele Breban!) nu m-a perpelit absolut deloc. Știu că n-aș putea, bunăoară, să refac ori să redau lumina, culoarea și căldura zilei de august 1969, când am văzut la cinematograful din Găești filmul (franco-britanic?) Becket, împreună cu Nenea și fratele lui, Nicu, verii mei. E una dintre acele amintiri greu de trecut în cuvinte, și la fel de greu de uitat pe cât era Bruce Willis de ucis... Și nicio reconstituire actoricească n-o însuflețește!

Cum anume îmi intrase în cap că Becket e un film care trebuie văzut, nu mai știu. Presupun că citisem o cronică în ziar; ori auzisem ceva la radio – aveam unul mic, Electronica, pe baterii. Cum aflasem că rulează la Găești în acea săptămână, e un mister și nu presupun nimic. Dar cum am reușit să-mi conving verii – unul cu 8 ani mai mare decât mine, celălalt cu 4 – să mergem cu bicicletele la spectacolul de la ora 16, n-ar trebui să fie mister: uneori dovedeam suficientă persuasiune ca să mă conving pe mine însumi că ficțiunea pe care tocmai o inventam pe măsură ce-o povesteam e realitate implacabilă, nu imaginația mea!...

N-au fost necesare prea multe pregătiri. Am umflat roțile bicicletelor și-am plecat pe drumul pietruit ce ducea din Cacova la Ionești, iar de acolo, peste Argeș, la Găești. Militar în termen, Nenea era în permisie. Nicu și cu mine în vacanță. Ziua era atât de călduroasă, încât la Argeș am decis că trebuie să ne scăldăm. Unde anume? Pe firul apei nu prea se putea, râul fiind vijelios și tulbure. Alături de drumul asfaltat, pe dreapta când mergi spre Găești, era Balastiera, locul de muncă al tatălui meu și-al altora din sat. Pe stânga, o baltă mare, cu apă limpede, cu pietriș pe fund, săpată de draglinele ce zgârmau după balast. Acolo se îmbăiau niște băieți și fete, tineri toți și zgomotoși ca oricare alții de vârsta lor. Nu ne-au băgat în seamă. Am descălecat bicicletele, ne-am lepădat hainele – mai puțin chiloții – și ne-am bălăcit, probabil vreo jumătate de oră, dacă nu una întreagă. Țin minte plăcerea și rușinea savurate pe malul acelei bălți – care de mult nu mai este – uitându-mă la fetele în bikini, pletoase, frumoase, vesele și nepăsătoare. Două ședeau pe o pătură, lângă mal. Nu știu cum s-a întâmplat că m-am trezit aproape de ele, încât le-am simțit căldura ca iradiația unei bombe atomice! Pe una, brunetă cu ochi albaștri, cu părul lung și drept, n-am uitat-o nici azi, după 56 de veri! Când mi-o reamintesc, simt tot plăcere și rușine – evident, altfel decât atunci, în august 1969. Plăcerea va fi fiind de înțeles, însă rușinea? Inutil să spun că – mascul de 13 ani și 5 luni – mireasma de femelă mi-a stârnit... Bănuiți ce! Fetele nu mi-au văzut-o; însă verii mei... Nicu m-a ironizat apoi ani la rând!

Odată ajunși la cinematograful găeștean, am plasat bicicletele în spate, într-un colț parcă anume făcut să pitești ceva, între zidul clădirii și gardul curții vecine. Prevăzător, Nenea luase o bucată de lanț și-un lacăt, asigurându-se că nu ne întoarcem pe jos. Am avut bani și timp să mâncăm la cofetăria de alături o prăjitură și să bem un suc. Cât despre film... N-am reținut nicio scenă, nicio replică, niciun amănunt care să-mi justifice insistența de a-l vedea. Nenea și Nicu s-au exprimat în aceeași zi, în nota lor obișnuit-ironică: e un film greu de mestecat, musai să-l ajutăm cu o bere! Ceea ce am și făcut la bufetul gestionat de Ițic, situat la Capătul Podului, cum se numește intersecția drumurilor la traversarea Argeșului, în satul Gherghești, comuna Ionești (azi Petrești). Revederea filmului, obligatorie în pregătirea textului de față, nu mi-a revelat vreo capodoperă, ci o creație bine făcută, la nivelul anilor 1960. Nu mă pricep să apreciez jocul actorilor Richard Burton și Peter O'Toole. Și nu e cazul unor digresiuni despre bagajul cultural inclus în adaptarea piesei lui Jean Anouilh; asemenea lucruri țin de normalitatea unei epoci revolute și, poate, revoluționare. Însă ritmul vieții actuale este complet altul, prea iute pentru mulți dintre noi, prea nesăbuit pentru destui rămași în urmă...

Escapada aceea mi-a deschis ochii și apetitul. Calitatea vizionării peliculei într-un cinematograf cu ecran lat și instalație de sunet ireproșabilă m-a determinat să repet experiența. Toamna lui 1969, tot anul 1970 și jumătate din 1971 am văzut filme la Găești în fiecare duminică în care izbuteam să pun piciorul pe bicicleta lui tata. Nu doar una îmi sta la-ndemână; dar a unchiului Tatoniță – care mi-o împrumuta cu multă reticență, de când o înapoiasem cu un cauciuc înțepat – se defecta mereu și nu găseam piesele necesare să o repar. Și cum tata se îmbăta aproape în fiecare duminică și adormea după prânz, eu găseam prilejul să evadez la cinema, indiferent de filmul programat. N-am notat titlurile într-un caiet, precum cinefilii precoce. Sincer: nici nu credeam că îmi folosește la ceva. Pur și simplu trăiam aproximativ două ore în altă lume! Azi am bănuiala că mă rodea vreo nemulțumire față de societatea în care s-a nimerit să mă nasc; de unde și tentația, apoi obișnuința să fabulez, devenită viciu odată cu primele proze...

Atunci am „descoperit” filmele cu indieni finanțate de studiourile DEFA din Republica Democrată Germană, cu exterioare de prin Yugoslavia. Fiii Marii Ursoaice, Pe urmele Șoimului, Lupii Albi, Apașii – le-am văzut la Găești; apoi, la București, Osceola, Tecumseh și naiba mai știe care, fiindcă prin 1973 sau 1974 mi-am pierdut interesul pentru ele (n-am văzut Ulzana, filmat în România!). În rolul principal era actorul Gojko Mitic, sârb de origine, un bărbat atractiv, cu succes la femei, cu activitate bogată în cinematografia est-germană și înainte de 1989, și după. Defectul lui, dacă pot spune așa: omul arăta atât de fotogenic în roluri de indieni–piei roșii, încât orice alt actor, nativ amerindian, pare caricatură. Filmele astea, cu eroi idealizați la modul absolut, conjugau efortul câtorva țări socialiste. Implicit ideologizate, aproape woke în termenii de azi, ele proclamau că indienii sunt buni, iar albii (citește: americanii) sunt răi. Nu realizam pe atunci – de unde viziune critică la un biet țărănuș? – că ele constituiau o prea puțin subtilă modalitate de a face bani pe seama nevoii populare de dreptate, la fel ca westernurile-spaghetti. Și ca seria autohtonă cu Pruncul, petrolul și ardelenii, prilej de râs pentru prietenii mei, în anii 1980... 

Acei doi ani de mers la cinema în oraș mi-au rămas în memorie într-un fel pe care sper să-l decodez altă dată. Sau să-l păstrez ca pe-o relicvă neprețuită? Interogația semnifică dubiu și neîncredere. Mă stârnește, mă întărește și totodată mă blochează psihic discuția cu vreun prieten din copilărie, coleg de clasă ori consătean, întâlnit întâmplător după cine știe câți ani. Unii n-au uitat – și mi-o reamintesc, râzând – că le povestisem filmul Pe urmele Șoimului (următorul, după Becket, văzut la Găești). Consecința? M-au poreclit Șoimul, fiindcă prea le ziceam cu foc! N-aveam eu figură de indian, nici alură de actor, dar compătimeam cu eroii atâtor povești frumos colorate, încât nu mă deranja deloc să fiu unul dintre ei...

(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2025)