TERAPIE NARATIVĂ - nr. 3/2025

Copilăria cinefilului candid

Situată la vreo 70 de kilometri în linie dreaptă de București, parte a fostei regiuni Argeș – unde s-a construit în deceniul 7 cea mai mare hidrocentrală din România – comuna mea de baștină, Morteni, a beneficiat de curent electric abia în anul 1971. Îndelung așteptat, evenimentul a venit cu o ploaie de aparate electrocasnice, audio și video. Deși obiecte de lux, prioritare s-au dovedit pick-up-urile, care puteau furniza muzică populară pe alese, cu sonorul „dat la maxim” și difuzoarele proptite în fereastra dinspre drum, deschisă larg, să audă tot satul ce le place stăpânilor, de credeai câteodată că ești la concursul „Floarea din grădină”, faza pe uliță. Reșourile și cuptoarele electrice s-au înmulțit pe la jumătatea anilor 1970, în deceniul următor intrând într-o impusă odihnă. Însă televizoarele au proliferat precum celulele unui cancer planetar. Oamenii erau curioși să vadă... ce se vedea pe-atunci la TV: meciuri de fotbal, concerte de tot felul și mereu filme, care nu lipseau, totuși, din programele comunale de culturalizare. (Cam șablonard zis, dar adevărat!) Munca de partid includea și componenta cultural-educativă, ideologizată și servită la nivelul comunității rurale de profesori și învățători; sau de vreun activist rătăcit între directive și rubedenii, prieten cu sticla de băutură. Dascălii puneau în scenă piese de teatru cu mesaj țintit, din aria prolectultismului pentru sate. Încă îmi amintesc o replică dintr-una. Un țăran e întrebat de vecin ce face. Răspuns: „Dreg un scaun, rup o masă!” Totuși, prin 1968-1969, profesorii comunei Morteni au jucat cu mare succes O noapte furtunoasă, numărul reprezentațiilor date cu ea întrecându-le pe celelalte.

Am scris scenă; existau două: una în Căminul Cultural din centrul comunei, alta în cel din satul natal, Cacova. Al nostru fusese ridicat la începutul anilor 1950 de primarul Marin Vîrlan, cacovean viguros, gospodar silitor și birocrat dibaci. El folosise metoda împărțirii echitabile: „un sac de ciment la Cămin, unul la mine acasă; o căruță de pietriș la Cămin, una la mine acasă; o remorcă de cărămidă la Cămin, una la mine acasă”! Dovedea prematur o viziune larg aplicată „în democrație” de mulți aleși (sau culeși!) în funcții publice. Teatrul – o ciudățenie din categoria circului pentru lumea din sate; filmul însă (anevoie l-aș scoate dintre metodele de propagandă, fiindcă asta erau filmele românești!) intrase în obișnuință, văzut, simțit și consumat mai degrabă ca distracție, ca poveste, ca stimulent pentru imaginație, ca evadare din hamul vieții trudnice pe ogoarele și câmpiile nesătule. Și, fără să pretind că satul (sau neamul) meu gâfâia de anticomuniști, cum se laudă atâția după 1989, acolo am auzit enunțul următor, ale cărui valențe est-etice le puteți judeca singuri: „Filmele sunt de trei feluri: bune, proaste și rusești!” Costică Ungureanu, vărul căruia i-am zis mereu Nenea, fiind cel mai mare din gașca noastră, l-a proclamat în prima vacanță de vară ca elev la școala profesională de operatori chimiști din Ploiești...

La Morteni nu veneau caravane cinematografice, cum se întâmpla în satul scriitorului Ioan Groșan, fapt sublimat de el într-o nuvelă (ecranizată, firește!). La noi exista setul tehnic complet: aparat de proiecție + stație de amplificare + difuzoare + generator de curent cu motor pe benzină. Nu știu dacă erau proprietatea comunei sau detașate de la întreprinderea de profil; dar funcționau în 1965, când tata m-a luat cu el să vedem Neamul Șoimăreștilor, ocazie cu care mi-a dat întâia și singura lecție de sexologie, spunându-mi – la scena de amor dintr-o poiană pădureață – că eroul principal „se servește” cu eroina! Căminul cultural avea ferestrele protejate cu draperii opace, scaune rabatabile mobile, ca să poată fi trase la margine când, pe vreme rea, horele se încingeau înăuntru, pereții văruiți, ușă dublă pe partea dinspre drum și simplă pe partea opusă, cea mai des folosită. Scena de lemn era prevăzută cu o cortină de pânză roșie. În spate se afla o cămăruță pentru depozitarea diferitelor materiale, dar nu și cabină de proiecție, cum era la Căminul din centrul comunei, mai încăpător și mai bine utilat. Aparatul proiector stătea pe masă, lângă stație, un difuzor dedesubt, altul în față, lângă peretele unde se afișa imaginea. Instalația ne trezise curiozitatea până la un punct, dincolo de care toți deveniserăm experți în explicarea tehnologiei sale. Responsabil cu întreținerea și funcționarea – nea Ion Găinușă, un bărbat din Morteni, recalificat frizer prin anii 1980, meserie practicată până la moarte. Bonom ca proiecționistul italian din filmul lui Tornatore, Cinema Paradiso, n-avea barbă; încă tânăr, cu familie completă, lucra de plăcere cu filmul și de nevoie pământul. Om de-al satului, nu ținea să plece în alte părți, ca mulți din leat. Nu i-am fost ucenic, nici nu mă învârteam în preajma utilajului cinematografic, la fel ca destui consăteni, fascinați de mersul peliculei printre ghidaje. Cel mult – dar nu sunt sigur de isprava asta – să fi înfundat odată țeava de eșapament a motorului-generator. Montat pe două șine tip cornier, agregatul se amplasa în afara Căminului, sub prima fereastră de lângă scenă, din motive întemeiate: înăuntru, zgomotul ar fi anulat sonorul filmului, iar fumul de benzină asfixia publicul. Dracii de copii care nu primeau acces în sală, fie din cauza vârstei, fie din cauza lipsei de bani pentru bilet, se răzbunau băgând cârpe muiate în apă pe țeava de eșapament, împiedicând evacuarea gazelor arse, metodă clasică de oprit distracția și căpătat înjurăturile tuturor, mai puțin ale lui Găinușă, obișnuit cu întreruperile...

Rolele filmului, în cutii rotunde (două, trei sau patru, după durată) erau aduse de nea Ioniță, poștașul, în șareta trasă de-un cal, dedicată meseriei care crease „funcția”, importantă pentru satele deservite. (La noi în zonă s-a spus – și se mai spune! – poștar, un regionalism atestat în dicționarele academice.) Nu mai știu în care zi a săptămânii veneau cutiile; eu așteptam sosirea lui nea Ioniță aproape zilnic. De ce? Tata era abonat la Sportul, iar Taica la Scânteia, din hârtia căreia bunicul meu făcea foițe pentru țigările pregătite pe un scăunel ce înlocuia măsuța dedicată. Ziarul folosea și pentru aprins focul (gazul neplăcut mirositor se găsea mai greu), după ce bărbații citeau ce era de citit, ambii fiind amatori de știri și comentarii politice, iar eu de informații cultural-sportive. Când zăream în șaretă cutiile cu film, simțeam o bucurie îngrijorată: trebuia să fac rost, cum-necum, de banii necesari biletului. Atunci fie jefuiam cuibarele găinilor și dădeam ouăle pe bani la Prăvălia gestionată de nea Vasile, zis Pielan, fie vindeam vreo amuletă din panoplia de copil (briceag, lanternă, sfârlează, avion de lemn, bărcuță de plastic, gumă care șterge tot, stilou cu peniță chinezească, minge etc.) unui companion din sat care-și manifestase în prealabil intenția s-o achiziționeze. Pentru că știam deja ce film urma să vină (se afișa pe undeva), și nu puteam rata să-l văd! Aparte de cele citite în ziar, auzeam zvonuri, păreri, chiar și rezumate despre film de la băieții mai mari, care îl văzuseră deja prin orașele unde urmau școli sau lucrau. Iar de la un moment dat încolo învățasem să recunosc filmele bune: erau cele despre care pe afiș, sub titlu, se preciza: „Coproducție franco-italiană”. Soseau și coproducții franco-italo-spaniole, germane sau engleze, parcă și mai bune. Și erau filmele americane, exclus să fie proaste! Nu-mi amintesc și nu cred să fi văzut vreun film rusesc în acea perioadă – anii 1965-1971. Asta nu e o declarație politică, e un fapt de viață. Nu doar că se crăpase ușa ideologică și se importau produse vestice; chiar oamenii din jur pricepuseră cum stă treaba cu valoarea – revedeți spusa lui Nenea de mai sus. Iar Nenea nu era singurul băiat deștept din sat...

Foarte informați în domeniul filmului, Nicu lui Delcu și nepotul său, Costel (de vârste apropiate, Costel era fiul surorii mai mari a lui Nicu) ne fermecau cu stilul lor înflorat de povestire a indiferent cărui film. Amândoi locuiau în București, însă petreceau vacanțele în sat, la bunici, mergând cu noi la scăldat sau la sapă (muncă obișnuită pentru copiii de la 10-12 ani în sus). Încă îmi amintesc înserarea unei zile de vară, când leneveam pe malul Bentului (gâldăul de pe Neajlov, adânc de vreo doi metri, unde ne bălăceam până se încrețea pielea pe noi), iar Nicu – proaspăt sosit de la capitală – ne-a povestit filmul Winnetou, seria I, lăudând performanțele lui Old Shatterhand, cel care înota pe sub apă, îl dobora cu pumnul pe Inciu-Ciuna, tatăl eroului indian și se amoreza de soră-sa, Nșo-ci. Și era german, precum „învățătorul” lui Winnetou, un oarecare Klekih-Petra... Ce nume! Nici azi nu pot uita felul cum îl pronunța Nicu, deși nu știu cum se ortografiază, nici n-am unde verifica, volumele lui Karl May lipsindu-mi din bibliotecă!...

Și Nicu, fratele mijlociu al lui Nenea, povestea frumos filmele văzute la Câmpina, unde învăța meseria de electrician la școala profesională girată de Ministerul Petrolului, nu cea din subordinea Ministerului Energiei Electrice. Scena duelului de pistoale dintre protagoniștii westernului clasic Pentru câțiva dolari în plus – faza cu pălăriile – o țin minte de atunci, de când ne-a povestit-o Nicu, chiar dacă am văzut-o și am revăzut-o de cine mai știe câte ori. Western era genul de film preferat, iar pistolarii cowboy imitați (am poză cu mine echipat cu țoale specifice, la un bâlci!). Realizările italiene, numite western-spaghetti, abundente în acei ani, ne plăceau mai mult decât westernurile americane; ba chiar le priveam sceptic pe astea, fiindcă le lipsea atractivitatea decorurilor naturale de prin Spania sau Iugoslavia, unde „se turnau” europenele. Giuliano Gemma ne era mai simpatic decât Kirk Douglas ori Anthony Quinn, iar pe John Wayne îl detestam de-a binelea, părându-ni-se fals, închipuit (ceea ce și era, la urma urmei, după cum am aflat mult mai târziu). Toți băieții care iubeam westernurile voiam să fim Manco = Clint Eastwood; puțini voiau să fie Lee Van Cleef, dar numai când era colonelul Douglas, nu și Angel Eyes, în Bunul, răul și urâtul. Nimeni nu voia să fie Tuco = Eli Wallach, deși personajul său – și ne dădeam seama chiar la vârsta copilăriei lipsite de griji – era absolut bestial. Toți văzuserăm Cei 7 magnifici, într-un matineu special aprobat de conducerea Școlii generale – directorul Pațac, mare cinefil, aranjase proiecția la preț de nimic sau chiar gratuit, nu rețin exact. În acel film, Wallach îl juca pe banditul Calvera – nume ajuns de ocară printre puștanii cinefili din Cacova – așa că orice ar fi fost actorul în altă poveste, nu ne mai convenea să fim ce era el... Firește, înainte să-l vedem, „auzisem” filmul de la Nicu lui Delcu, de la Costel sau de la alt băiat plecat la oraș. Memoria mea păstrează această frântură de replică: „Șiiii... Venea Calvera, băi frate!”, cu șiiii-ul prelungit, ce exprima uimire, mirare, teamă și admirație, iar celelalte patru cuvinte rostite pe un ton sentențios, concluziv, ca punctul pus oricărei dispute. Cine să fi fost magnificul care ne-a dezvăluit acțiunea celui mai nedreptățit western din câte au rulat la Cacova și Morteni? Haotică, amintirea mea nu-l scoate din uitare pe consătean... Scriu nedreptățit despre film din perspectiva copilului bătrân care sunt, fiindu-mi peste putință să ignor că e un remake după Cei 7 samurai, al lui Kurosawa. Ei, da! Și Pentru un pumn de dolari, debutul lui Sergio Leone în genul western, este remake după alt film de Kurosawa, Yôjinbô, pe care l-am văzut prea târziu ca să-l apreciez la modul candid, copilăros...

Acestor amănunte, pigulite ulterior, nu le-am dat niciodată importanță. Se știe că filmele sunt ca femeile: îți plac sau nu, le iubești așa cum sunt ori le uiți. Dragostea mea pentru filme n-a atins punctul de incandescență necesar intrării în industria cinematografică. N-am visat să mă fac actor, regizor, scenarist, operator sau măcar electrician de platou! Am cochetat cu camera video însă, când am avut acces la o semiprofesională VHS, în anii 1990; apoi, când mi-am cumpărat eu una DV, am lucrat la PC câteva videoclipuri, postate pe Youtube încă de când platforma azi omniprezentă pe orice smartphone era independentă și începătoare. Joaca nu m-a îmbrâncit să mă cred artist vizual, iar numărul de vizionări nu mi-a umplut contul, nici nu m-a îndemnat să perseverez. Sunt conștient că meseria de cineast e altceva decât aceea de cinefil (ca să nu zic „privitor la filme”; ori – în stilul lui Paul Goma: „văzător de filme”). Tentația regiei de film (de care n-au scăpat prozatori afirmați prin Franța, Italia, Rusia, Polonia sau – la noi – însuși marele Breban!) nu m-a perpelit absolut deloc. Știu că n-aș putea, bunăoară, să refac ori să redau lumina, culoarea și căldura zilei de august 1969, când am văzut la cinematograful din Găești filmul (franco-britanic?) Becket, împreună cu Nenea și fratele lui, Nicu, verii mei. E una dintre acele amintiri greu de trecut în cuvinte, și la fel de greu de uitat pe cât era Bruce Willis de ucis... Și nicio reconstituire actoricească n-o însuflețește!

Cum anume îmi intrase în cap că Becket e un film care trebuie văzut, nu mai știu. Presupun că citisem o cronică în ziar; ori auzisem ceva la radio – aveam unul mic, Electronica, pe baterii. Cum aflasem că rulează la Găești în acea săptămână, e un mister și nu presupun nimic. Dar cum am reușit să-mi conving verii – unul cu 8 ani mai mare decât mine, celălalt cu 4 – să mergem cu bicicletele la spectacolul de la ora 16, n-ar trebui să fie mister: uneori dovedeam suficientă persuasiune ca să mă conving pe mine însumi că ficțiunea pe care tocmai o inventam pe măsură ce-o povesteam e realitate implacabilă, nu imaginația mea!...

N-au fost necesare prea multe pregătiri. Am umflat roțile bicicletelor și-am plecat pe drumul pietruit ce ducea din Cacova la Ionești, iar de acolo, peste Argeș, la Găești. Militar în termen, Nenea era în permisie. Nicu și cu mine în vacanță. Ziua era atât de călduroasă, încât la Argeș am decis că trebuie să ne scăldăm. Unde anume? Pe firul apei nu prea se putea, râul fiind vijelios și tulbure. Alături de drumul asfaltat, pe dreapta când mergi spre Găești, era Balastiera, locul de muncă al tatălui meu și-al altora din sat. Pe stânga, o baltă mare, cu apă limpede, cu pietriș pe fund, săpată de draglinele ce zgârmau după balast. Acolo se îmbăiau niște băieți și fete, tineri toți și zgomotoși ca oricare alții de vârsta lor. Nu ne-au băgat în seamă. Am descălecat bicicletele, ne-am lepădat hainele – mai puțin chiloții – și ne-am bălăcit, probabil vreo jumătate de oră, dacă nu una întreagă. Țin minte plăcerea și rușinea savurate pe malul acelei bălți – care de mult nu mai este – uitându-mă la fetele în bikini, pletoase, frumoase, vesele și nepăsătoare. Două ședeau pe o pătură, lângă mal. Nu știu cum s-a întâmplat că m-am trezit aproape de ele, încât le-am simțit căldura ca iradiația unei bombe atomice! Pe una, brunetă cu ochi albaștri, cu părul lung și drept, n-am uitat-o nici azi, după 56 de veri! Când mi-o reamintesc, simt tot plăcere și rușine – evident, altfel decât atunci, în august 1969. Plăcerea va fi fiind de înțeles, însă rușinea? Inutil să spun că – mascul de 13 ani și 5 luni – mireasma de femelă mi-a stârnit... Bănuiți ce! Fetele nu mi-au văzut-o; însă verii mei... Nicu m-a ironizat apoi ani la rând!

Odată ajunși la cinematograful găeștean, am plasat bicicletele în spate, într-un colț parcă anume făcut să pitești ceva, între zidul clădirii și gardul curții vecine. Prevăzător, Nenea luase o bucată de lanț și-un lacăt, asigurându-se că nu ne întoarcem pe jos. Am avut bani și timp să mâncăm la cofetăria de alături o prăjitură și să bem un suc. Cât despre film... N-am reținut nicio scenă, nicio replică, niciun amănunt care să-mi justifice insistența de a-l vedea. Nenea și Nicu s-au exprimat în aceeași zi, în nota lor obișnuit-ironică: e un film greu de mestecat, musai să-l ajutăm cu o bere! Ceea ce am și făcut la bufetul gestionat de Ițic, situat la Capătul Podului, cum se numește intersecția drumurilor la traversarea Argeșului, în satul Gherghești, comuna Ionești (azi Petrești). Revederea filmului, obligatorie în pregătirea textului de față, nu mi-a revelat vreo capodoperă, ci o creație bine făcută, la nivelul anilor 1960. Nu mă pricep să apreciez jocul actorilor Richard Burton și Peter O'Toole. Și nu e cazul unor digresiuni despre bagajul cultural inclus în adaptarea piesei lui Jean Anouilh; asemenea lucruri țin de normalitatea unei epoci revolute și, poate, revoluționare. Însă ritmul vieții actuale este complet altul, prea iute pentru mulți dintre noi, prea nesăbuit pentru destui rămași în urmă...

Escapada aceea mi-a deschis ochii și apetitul. Calitatea vizionării peliculei într-un cinematograf cu ecran lat și instalație de sunet ireproșabilă m-a determinat să repet experiența. Toamna lui 1969, tot anul 1970 și jumătate din 1971 am văzut filme la Găești în fiecare duminică în care izbuteam să pun piciorul pe bicicleta lui tata. Nu doar una îmi sta la-ndemână; dar a unchiului Tatoniță – care mi-o împrumuta cu multă reticență, de când o înapoiasem cu un cauciuc înțepat – se defecta mereu și nu găseam piesele necesare să o repar. Și cum tata se îmbăta aproape în fiecare duminică și adormea după prânz, eu găseam prilejul să evadez la cinema, indiferent de filmul programat. N-am notat titlurile într-un caiet, precum cinefilii precoce. Sincer: nici nu credeam că îmi folosește la ceva. Pur și simplu trăiam aproximativ două ore în altă lume! Azi am bănuiala că mă rodea vreo nemulțumire față de societatea în care s-a nimerit să mă nasc; de unde și tentația, apoi obișnuința să fabulez, devenită viciu odată cu primele proze...

Atunci am „descoperit” filmele cu indieni finanțate de studiourile DEFA din Republica Democrată Germană, cu exterioare de prin Yugoslavia. Fiii Marii Ursoaice, Pe urmele Șoimului, Lupii Albi, Apașii – le-am văzut la Găești; apoi, la București, Osceola, Tecumseh și naiba mai știe care, fiindcă prin 1973 sau 1974 mi-am pierdut interesul pentru ele (n-am văzut Ulzana, filmat în România!). În rolul principal era actorul Gojko Mitic, sârb de origine, un bărbat atractiv, cu succes la femei, cu activitate bogată în cinematografia est-germană și înainte de 1989, și după. Defectul lui, dacă pot spune așa: omul arăta atât de fotogenic în roluri de indieni–piei roșii, încât orice alt actor, nativ amerindian, pare caricatură. Filmele astea, cu eroi idealizați la modul absolut, conjugau efortul câtorva țări socialiste. Implicit ideologizate, aproape woke în termenii de azi, ele proclamau că indienii sunt buni, iar albii (citește: americanii) sunt răi. Nu realizam pe atunci – de unde viziune critică la un biet țărănuș? – că ele constituiau o prea puțin subtilă modalitate de a face bani pe seama nevoii populare de dreptate, la fel ca westernurile-spaghetti. Și ca seria autohtonă cu Pruncul, petrolul și ardelenii, prilej de râs pentru prietenii mei, în anii 1980... 

Acei doi ani de mers la cinema în oraș mi-au rămas în memorie într-un fel pe care sper să-l decodez altă dată. Sau să-l păstrez ca pe-o relicvă neprețuită? Interogația semnifică dubiu și neîncredere. Mă stârnește, mă întărește și totodată mă blochează psihic discuția cu vreun prieten din copilărie, coleg de clasă ori consătean, întâlnit întâmplător după cine știe câți ani. Unii n-au uitat – și mi-o reamintesc, râzând – că le povestisem filmul Pe urmele Șoimului (următorul, după Becket, văzut la Găești). Consecința? M-au poreclit Șoimul, fiindcă prea le ziceam cu foc! N-aveam eu figură de indian, nici alură de actor, dar compătimeam cu eroii atâtor povești frumos colorate, încât nu mă deranja deloc să fiu unul dintre ei...

(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2025) 

 

ISTORIE ROCK - o privire personală

 Rockul românesc în cumpătul vremii

Anul 1977 a fost unul definitoriu pentru istoria postbelică a României și ilustrativ pentru destinul țării noastre, parcă veșnic lipsită de noroc, așa cum scria odată Mircea Eliade. Nu e locul aici și nici nu pot enumera precis faptele politico-sociale ce-au marcat acel an (întins ca-n prozele realist-magice sud-americane: din ianuarie 1977 până în toamna lui 1978). Îmi lipsesc instrumentele necesare, iar textul de față e unul de factură generală (nu generalizatoare!), focalizat pe muzica românească pop-rock (hai, și puțin folk!). Sincronizarea amatorilor și a practicanților de rock de la noi cu genul muzical dominant la nivel mondial, apărut pe la jumătatea anilor 1950, se poate constata cu ușurință privind retrospectiv și cu oarecare detașare. La începutul anilor 1960, în pofida cenzurii „de partid și de stat”, ce se cânta „dincolo” ajungea pe căi neoficiale și la urechile românilor. „Nașterea” trupelor noastre după vizionarea filmului englez Tinerii, unde performa grupul The Shadows, a fost o realitate impusă de spiritul vremii, în ciuda directivelor ideologice emise de partidul unic, zis muncitoresc, care controla România. Partidul nu controla însă toată planeta Pământ, așa că a trebuit să înghită cumva, pe nemestecate, gălușca tinereții impetuoase, gata de orice năzbâtie.

Pentru românul obișnuit al ultimului sfert de veac XX, informat din massmedia – ziare, televiziune, radio –, anul 1977 debuta cu ceea ce istoricii au stabilit că se numește Mișcarea Goma pentru Drepturile Omului. Stimulată de Carta 77 a intelectualilor cehoslovaci, între care se găsea și grupul punk-rock Plastic People, Mișcarea Goma era semnul de aderență a unei părți din cetățenii români (nu neapărat intelectuali, dar de toate etniile care trăiesc aici) la ce se petrecea în Europa. Contextul? După istoricul acord de la Helsinki, din 1975, țările occidentale au trecut imediat la aplicarea lui cu seriozitate. Statele „lagărului” socialist, însă, l-au considerat o vorbă pe hârtie, fără valoare sau aplicare în zona stăpânită de ele, așa cum era și politica lor socială, grijulie doar cu adepții, represivă față de oponenți. Numai că mulți oameni din Est au cerut, pe diferite canale mediatice și/sau politice, respectarea celor scrise și asumate de guvernele lor totalitare. Când lucrurile păreau să se miște și la noi, în România, a venit cutremurul din 4 martie. Prioritățile s-au schimbat ori anulat. Dezastrul natural ștergea parcă eforturile de normalizare, România se dovedea încă o dată „țară fără noroc”, iar autoritățile – adică Securitatea – îl trimitea pe Goma la închisoare, de unde l-au scos propria lui măsură de prevedere și protestele internaționale ale intelectualilor de toate orientările (dreapta, stânga, creștini, atei etc.), nicidecum eforturile confraților literați, care l-au exclus din Uniunea Scriitorilor, în loc să-l apere. Atitudinea confraților arăta cârdășia cu regimul autoritar, ai căror privilegiați erau. Ca și interpreții de muzici, grele sau ușoare, inclusiv rock.

În vara acelui 1977 a izbucnit greva (sau grevele) minerilor din Valea Jiului, despre care se tace și azi, ori se vorbește minimal. Atunci s-a probat și la noi ruptura dintre muncitori și cei care conduceau în numele muncitorilor, dintre „mizeri și bogați”, vorba lui Eminescu, o realitate bine stabilită de când lumea, în orice societate, recunoscută clar sau cu jumătate de voce de capitaliști, dar ascunsă de minciuna comunistă. Iar aici „aud” cuvintele băieților de la Sex Pistols:

„God save the Queen

She ain't no human being
There is no future
In England's dreaming

No future, no future,
No future for you

No future, no future,
No future for me”

...cuvinte care se potrivesc oricărei alcătuiri statale bazate pe săraci și bogați, indiferent de ce cred, propovăduiesc ori înghit pe nemestecate diverși comenta(iuri)tori.

La sfârșitul verii lui 1977, printr-un act temerar, demn de inițiativele sale vitejești, Nicu Covaci scotea din țară membrii trupei Phoenix, sperând să facă o carieră de succes în Vest (fapt ce nu s-a petrecut însă). Nu știu câți dintre rockerii rămași au înțeles că pierdeau un sprijin important, fiindcă în lupta cu cenzorii și dulăii sistemului succesul trupei Phoenix era un argument ce depășea dimensiunea ideologică. Oricine știe că banii contează mai presus de ideologie, chiar și Elena Ceaușescu dădea câteva replici perfect articulate în acest sens (vezi cartea lui Pacepa – Orizonturi roșii).

În noiembrie 1977, „brațul înarmat al comunismului” (asasini tocmiți de Securitate) lovea la Paris pe Monica Lovinescu, vocea opoziției externe, a cărei luptă radiofonică împotriva „ocupanților români ai României” (ca să parafrazez expresia aceluiași Paul Goma, luptător real, scriitor instruit în muzică!) avea să fie recunoscută după 1989. Disputa dintre cele două sisteme se concretiza prin acțiuni violente și asasinate comandate de comuniști, cum a fost atentatul cu bombă din iarna lui 1981 asupra clădirii din München unde funcționa postul de radio Europa Liberă, principala sursă de informare a românilor care doreau să fie la curent cu ce se petrecea în lume și care continuau să viseze că „vin americanii”! Iar în domeniul rockului, Europa Liberă era o sursă mai mult decât necesară, de când Cornel Chiriac ajunsese acolo. Rockul nu însemna doar distracție pentru tineret. Era un fel de viață. Și de moarte.

Tot atunci, în 1977, la indicația lui Ceaușescu, „sistemul” renunța la cenzura oficială, clasică, introducând una mai perfidă, în care actanții câmpului cultural se cenzurau unii pe alții: redactorii pe redactați, autorii, actorii, regizorii, interpreții sau compozitorii între ei (prin denunțuri, turnătorii, minciuni). Era o versiune evoluată a fenomenului numit „experimentul Pitești”, unde deținuții făceau pe gardienii: își pedepseau tovarășii de pușcărie, cu iluzia obținerii unor avantaje. Sunt fapte studiate de cercetători specializați, foarte puțin cunoscute de publicul larg, al cărui apetit pentru adevăr și dreptate a fost mereu estompat de apetitul pentru mâncare, băutură și sex, iar azi e tot mai edulcorat de noile realități consumiste.

Câteva luni mai târziu, după niște vizite „regale” ale Ceaușeștilor în Anglia și SUA, în vara lui 1978 se producea „defectarea” (dezertarea, trădarea sau răzbunarea) lui Ion Mihai Pacepa, omul de încredere al familiei. A fost, probabil, evenimentul care l-a damblagit mental pe Nicolae Ceaușescu, președintele care se visa lider de anvergură mondială. Fiindcă e greu să rămâi normal la creier, Tu, Supremul, dictator părăsit de individul care îți ghicea dorințele și opintea să-ți transpună fanteziile în realitate. (Pe unele chiar le împlinea – vezi profitabila fabrică de diamante artificiale, prăduită de gașca lui Băsescu). Și ca o cireașă pe tort, în noaptea de 23 august 1978, doi ofițeri din Marina Militară au fugit în Turcia cu iahtul pe care Ceaușescu îl primise cadou de la Brejnev!

Tot atunci, nu mai știu bine dacă în vara lui 1977 sau a lui 1978, Cenaclul Flacăra, condus de Adrian Păunescu, a ținut prima „ședință” pe Câmpia Libertății de la Blaj. Eram militar și, auzind știrea, mă așteptam ca „trupele” de tineri să pornească în marș spre n-aveam habar ce obiectiv sau cu ce scop, dar sigur ceva revoluționar. În loc de asta, Cenaclul, oficial numit „al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist”, „for democratic” păstorit de Nicu Ceaușescu, s-a cimentat (autentificat, statuat) neoficial în Secta Cenacliștilor înFlăcărați, adepții cultului păunescian, care persistă și-n zilele noastre, rude bune cu dacopații și getopitecii!

Sunt doar câteva repere ale unei perioade ce merită analizată în detaliu de istorici obiectivi. Le-am amintit pentru a sublinia încă o dată că muzica rock românească trebuie situată în contextul socio-politic generator. Stilistic, ai noștri au fost la zi cu ce cântau, lansau ori difuzau congenerii în Vest, inspirându-se deseori din liniile lor melodice (că „rockul nu s-a inventat la Bragadiru, ci la Memphis”, cum ar fi zis Sorin Chifiriuc). Tehnic, au cântat cu ce-au avut, ce-au compilat (exemplu – sintetizatorul construit de Bibi Ionescu, basistul trupei Sfinx) ori au reușit „să aducă din afară” (expresie teribilă ce denotă sărăcia organizatorică a unui sistem absolut cretin, cu reverberații ce se mențin până azi – vezi importul de automobile second hand). Însă motivațiile, textele, ideile sau atitudinea alor noștri erau grevate, amputate sau deformate hidos de ideologia oficială „de partid și de stat”, cum se spunea. Să știi bine ce cântă alții (de exemplu, Whole Lotta Rosie – AC/DC), dar să fii obligat să molfăi Culoarea roșie, așa cum traducea Florian Pittiș acel titlu, prin 1985, într-o emisiune radio a prietenului său Adrian Păunescu – ce ironie a destinului! Sau, în cazul citat, ce traducere falsă, dacă nu cumva era o mistificare cu bună știință, o manipulare insidioasă și cinică!

Aici trebuie să subliniez o idee neconvenabilă celor care (motivați bănește sau inconștienți) susțin nu știu ce virtuți războinice și opozante ale rockerilor băștinași: MUZICA ROCK DIN ROMÂNIA, AȘA CUM ȘI CÂTĂ S-A FĂCUT, ERA O SUPAPĂ DE DEFULARE EFICIENTĂ, FOLOSITĂ DE „SISTEM” PENTRU ATENUAREA FRUSTRĂRILOR POPULAȚIEI (nu doar a categoriei „tineret”, deoarece la 35-40 de ani, rocker cu 2-3 copii de crescut, se mai poate susține că ești tânăr doar spiritual). Iar de la apariția și ascensiunea culturală a lui Adrian Păunescu & Cenaclul Flacăra, „muzica tânără” (cum o botezase el) a fost o altă unealtă de „educare patriotică” (= îndoctrinare sau prostire) a conștiințelor tinere, neștiutoare, lipsite de educație est-etică adecvată. Că „sistemul” controla tot și acționa „cum vrea mușchii lui”, s-a dovedit chiar în cazul lui Păunescu: deși apreciat și susținut de la „cel mai înalt nivel”, a fost redus la tăcere într-un context inacceptabil pentru regim, chiar dacă serviciile aduse de versatilul personaj erau evidente. Trebuie să fii un tip... maminizat, ca să crezi că rockul a doborât comunismul în România. Termenul maminizat, analog celui de mankurtizat, vine de la numele publicistului, doctor în istorie și cercetător științific, Alexandru Mamina, emițătorul ipotezei că „Cenaclul Flacăra a pregătit revoluția de la 1989”! Și s-ar putea ca ipoteza să nu fie chiar absurdă: a se vedea gradul de prosti(r)e a populației autohtone, atât la alegerile din 1990, cât și în deceniile următoare! Concluzia este inevitabilă și trebuie re-subliniată: CENACLUL FLACĂRA A PREGĂTIT ȘI A DESĂVÂRȘIT PROSTIREA ÎN MASĂ A POPULAȚIEI.

Opresc aici prea lunga introducere și spun ce mi se pare evident: în 1977-1978, rockul românesc a pierdut șansa de a deveni o mișcare de conștiință, adevărată, ancorată organic în sufletul poporului, cu valențe educative sănătoase, deși vag antisociale, așa cum a ajuns în țările scandinave sau în Polonia.

Altfel zis, în acel 1977 Phoenix-ul a zburat aiurea și s-a împiciorogat Cenaclul Flacăra!

N-aș fi vrut să scriu textul de față, deși Radu Lupașcu mi-l ceruse, iar eu îi promisesem cu jumătate de gură, neștiind ce-aș putea adăuga la ce-am scris în peste patruzeci de ani și-am strâns în vreo patru-cinci volume de articole inspirate de rock. Impulsul mi-a venit când – mea culpa: la jumătate de an de la premieră! – am văzut primele 5 sau 10 minute din documentarul Phoenix – Har și Jar, bine făcut de Cornel Mihalache pentru TVR cu ocazia celor 60 de ani de la înființarea trupei timișorene. Nu e cazul să discut filmul, deși o părere poate mi-ar fi permisă. Nici asupra formației fanion a rockului românesc nu-i nimic de comentat, fiind în afară de orice dubiu că Phoenix e vârful a ceea ce s-a putut face în domeniu, la noi în țară, cu mijloacele și în condițiile permise de situația nenorocită de atunci.

Se putea mai mult? Categoric, da! Da, dacă „responsabilii cu cultura” aveau minți deschise, vederi limpezi și nu le era teamă că greșelile îi pot scoate din „nomenklatură” – sistemul oficial de privilegii comuniste, nerecunoscut ca atare, însă crud și implacabil ca oricare altul bazat pe obediență și ascultare, nu pe meritocrație. Și încă o dată: da, dacă rockerii își luau statutul în serios și – cu o sintagmă mult folosită în epocă – „transpuneau în viață” ceea ce pălăvrăgeau în cântece: dragostea de libertate și lupta pentru adevăr, cu care le împuia „versurile” același poet Păunescu, ajuns textierul tuturor. (Nu și al celor de la Phoenix, pe care n-a ezitat să-i înțepe atunci când a prins momentul, conform dictonului „facerea de bine, futere de mamă”!) Pe Păunescu l-a învățat Nicu Covaci cum să facă spectacole și l-a ajutat (inclusiv cu instalația de sunet) să ajungă ceea ce în engleză se numește entertainer. Natura lui vulcanică (vezi mărturiile primei soții, Constanța Buzea, consemnate în jurnalul publicat după moartea poetului) îl împingea să fie reper socio-cultural înainte ca Sistemul, slujit cu obediență de fariseu, în cel mai elocvent stil curluntrist băștinaș, să-l reducă la o iscălitură într-un colț de revistă. Este un text semnat de Păunescu și cântat de Iris, trupă ițită după 1977, impusă ca stindard al rockului autohton cu ajutorul (sau în pofida?) mașinațiunilor neobositului personaj, care a reușit să-i dezbine pe când încerca să-i unească. Textul se intituleazăTrenul fără naș:

„Hei, hei, nașule,

dă-te dumneata-ntr-o haltă jos,

noi vrem liber tren,

trenul nostru e un tren frumos!”

La ce libertate sperau băieții, când niciunul nu îndrăznea să acționeze, știind că sistemul le-ar fi anulat privilegiile? Ce libertate se cucerește fără luptă, suferință, sărăcie? Poate doar libertatea de a fi conformist! Și aici reamintesc butada aceluiași Florian Pittiș, actor cabotin, idolatrizat azi ca simbol rebel, deși tot ce a făcut a fost să preia și, slujindu-se de vocea lui plăcută, odihnitoare, să difuzeze pe toate canalele disponibile succesele altora (muzică, poezie, idei): „Blugii sunt uniforma nonconformiștilor”. Păi, sigur, când ești secretar de partid „pe unitatea de muncă” și ai spatele asigurat, poți fi nonconformist cât poftești, cu condiția să nu deranjezi pe nimeni! Chestiune valabilă, de altfel, și-n sistemul capitalist Occidental, de unde a evoluat la aberațiile corectitudinii politice actuale...

Din spusele veșnic tânărului Nicolae Covaci, alintat Nicu și la cei 75 de ani împliniți în 2022, viața ar însemna o luptă, unde contează doar cel mai tare – în pumni, arme sau talent? Cine rămâne în picioare scrie istoria, e adulat, e urmat, e lider, decide asupra celorlalți? Nu mi-a venit să cred, auzindu-l în deschiderea filmului menționat! După cel puțin 2.500 de ani de istorie documentată scriptic (a se vedea Istoria războiului peloponeziac, a lui Tucidide, de exemplu), asta să fie ce-a învățat (sau trebuie să învețe) omenirea? După Hiroșima și după comunism? După atâtea masacre ce-au înroșit secolul XX și după războaie contra cărora au protestat rockerii din țările libere, congeneri lui Covaci? Rockul, dincolo de distracție, este asociat cu mișcarea pacifistă. „Give Peace a Chance” nu-i doar un slogan, lansat de John Lennon, preluat și folosit cu ipocrizie de nemuritorii comuniști. Este dorința neascunsă, neatinsă și nestinsă a omului (obișnuit sau geniu): dorință de pace, de liniște, de viață tihnită și împlinită. E o năzuință persistentă de la Abel, fiul lui Adam, cel ucis de fratele său, Cain, faptă atroce, repetată în nenumărate feluri de-a lungul și de-a latul istoriei umanității. Mentalitatea lui Cain s-a perpetuat în urmași, cei care își închipuie că, omorând, stăpânesc Pământul. Ei par să domine de atunci, de la crima rituală; dar n-au învins și nu vor învinge niciodată, pentru că victoria lor va însemna dispariția ființelor umane de pe Terra.

Apropo de proteste, războaie și crime: s-ar putea spune că și la noi s-a protestat – în mod oficial și ordonat, cu aprobarea (sau la comanda) „organelor în drept”, cu recitări din versurile poeților de curte comunistă, nu numai ale lui Adrian Păunescu. Încă îmi stăruie în minte emoția unor copii de școală generală, puși să „demonstreze” contra înarmării mondiale, prin 1984-1985, și vocile lor subțiri clamând: „Nu bombéi cu neutroni!” Accentul pus pe a doua silabă a cuvântului „bombei” dădea de înțeles că vocabula definește un fel de semințe sau boabe de cereale. Este războiul ceva dezirabil pentru toate ființele umane? Santana scria în cartea lui de memorii că omenirea n-a învățat nimic: de peste 10.000 de ani ne dăm unii altora în cap pentru o bucată de pământ și în final ajungem toți pământ! Priviți la ce se întâmplă acum în Ucraina, în Palestina, în Siria, Libia, Kurdistan, Irak sau nu știu care țări africane. Asta e viața pe care ne-o dorim? Când un rocker de calibrul lui Roger Waters spune că i se par normale negocierile, nu războiul, este blamat. De ce? Pentru că este înțeles intenționat greșit, este răstălmăcit. O fi Waters un egolatru, dar n-a mințit, nu e adeptul comunismului, nici al putinismului, ci vrea doar pace și justiție socială. Și este inamicul tuturor celor care promovează războiul ca soluție de rezolvare a conflictelor, indiferent că sunt ruși, americani, chinezi ori israelieni. E un idealist, fără îndoială, dar unul care știe că forța contează. Iar forța lui este arta, nu arma. Rockul a evoluat din distracție în artă, și din artă în armă, prin ce-a cântat și încă mai cântă. Armă ajungea – sau deja ajunsese – și rockul făcut de Nicu Covaci & Phoenix. Dar liderul a optat să plece din țară. El spune că a fugit fiindcă nu mai putea suporta opresiunea cenzurii. O fi fuga un act de vitejie? Nu sunt capabil să răspund, n-am trăit asemenea dilemă...

E o realitate că „dreptatea” forței predomină de mii de ani. Dar până când? Până se va alege praful și pulberea de planeta Pământ? Va mai conta atunci victoria unui om asupra semenului, a unei națiuni asupra alteia, a unui stat contra vecinului? E dureros că asta pare să lase cu limbă de moarte un artist de talia lui Nicu Covaci. Te aștepți de la un bătrân să ofere o lecție de înțelepciune, măcar una absurdă, percutantă și nu mai puțin șocantă, precum îndemnul aceluiași paradoxal Păunescu: „Iubiți-vă pe tunuri!” (Faptă chiar întâmplată, în 1977 sau 1978 – vedeți proza mea „Tunul filozoafei”, Ed. Polirom, 2005) Indignarea poate fi puerilă și inutilă. Dar când o personalitate, un personaj cu destulă credibilitate publică proclamă legea pumnului, în anul când un dement a lansat ceea ce poate fi numit al treilea război mondial (și ultimul, în caz de tâmpire definitivă a tuturor decidenților de pe planetă), nu poți rămâne insensibil și indiferent. Covaci nu are copii, nu are nepoți, îl doare fix în pix de ce urmează după moartea lui. Dar ceilalți chiar să nu aibă nimic de zis, nimic de obiectat, nimic de reproșat?

Știu, desigur – de la Coșbuc citire –, că viața e o luptă, și așa mai departe... Însă comandantul unității militare în care am fost înregimentat, omul care m-a scos de două ori din „brațul armat” al socialismului biruitor (Securitatea, să fie clar!) în 1977 (da, când Covaci și ceata lui dădeau dovadă de mare vitejie fugind din țară!) îmi spunea, deloc metaforic sau demagogic: „VIAȚA E O MUNCĂ ȘI O LUPTĂ”! (Am scris așa, cu majuscule, să se vadă!) Covaci și trupa au muncit în felul specific artistului, au câștigat pe merit admirația și adulația unei mari părți din populația acestor plaiuri, indiferent de neam, vârstă sau statut social. Armată n-au servit. În război s-au aflat poate doar unii cu alții, pe motive de bani sau gagici (Cristi Minculescu dixit!). Dar să lupți... fugind? Covaci înțelege oare (despre) ce vorbește? I-am sesizat confuzia într-un articol din revista Vox-Pop-Rock, prin 1994, când i s-a editat, la Nemira, cartea de amintiri. Pesemne că n-a citit, ori n-a băgat în seamă. Nu mă miră că a rămas blocat în mentalitatea mardeiașului de cartier: cel mai respectat este tipul care dă bine cu pumnul și fute nenumărate femei. O fi respectat, invidiat etc., dar e așteptat la cotitură și răpus de altul, vreun lup tânăr și înfometat sau dușman bătrân... Nu degeaba colegii îl supranumeau pe Covaci Cafta – de la caftangiu, cafteală! Ce viață de poveste a dus – altfel simpaticul – Nicu! Un regizor și/sau producător de film ar putea face un serial de succes din asta! Și ar fi cazul să demareze, cât bântuie trendul Netflix, AppleTv etc. Iar pelicula puerilă „Metronom” (un soi de „Tânăra gardă” cu aplicație ideologică întoarsă pe dos!) ia premii și e considerată revelație!...

Nu despre Covaci & Phoenix trebuia să scriu, însă ei mi-au oferit ocazia să încep – și să sfârșesc înainte de a plictisi cititorul! Phoenix reprezintă valoarea maximă în rockul românesc și dă exemplul perfect de inabilitate managerială. Această artă – sau știință, sau numai deprindere nativă, manifestată din abundență la fiii poporului evreu – este o parte esențială a spectacolului universal ce domină lumea de cine știe câți ani, spectacol în care ai noștri reprezentanți de seamă au ratat șansa să intre, chiar să urce acolo unde meritau și le era locul. Circula demult în America o butadă: „Rockul este o afacere în care doi negri sau trei albi cântă, iar un evreu face o grămadă de bani pe urma lor”. În perioada socialistă, România a beneficiat de serviciile a numeroși evrei, dedicați idealului de dreptate, pace, egalitate, fraternitate, libertate și ce mai visa oprimata lor generație, pentru toată omenirea, indiferent de culoarea pielii și rădăcina neamului, indiferent că omenirea își dorea sau nu așa ceva. Nu știu câți dintre ei au fost implicați în promovarea rockului românesc înăuntru și în afară. Dacă au fost, se vede ce-au făcut: „Cât despre rock, bă, fratele meu, nu știu ce să zic!”, vorba veche a băieților de la Timpuri Noi. Azi predomină maneaua, textele inepte și icnite, plus hiturile scoase de „compozitori” din softuri de computer prost înțelese. O fi muzica pop-rock în evoluție permanentă ca revoluția bolșevică, dar să torni manele cu tembeliziunea peste o țară de cenacliști înflăcărați (cum a făcut ProTV la începuturi) aduce a rea intenție, dacă nu a crimă organizată. Socialism, așa cum au visat niște idealiști, n-a fost să fie! Când visul s-a prăbușit sub șenilele tancurilor – întâi la Budapesta, în 1956, apoi la Praga, în 1968 – mai toți „deștepții” din „lagărul socialist” plecaseră – via Ierusalim – în lumea liberă. Acolo unde s-a prefirat și majoritatea muzicienilor noștri – nu numai rockeri –, mulți fără să știe ce-i așteaptă. Exemplu, iarăși de referință: Covaci & ai lui.

Rockerii de la noi luaseră avânt natural pe la sfârșitul deceniului al șaptelea. Mărturie de forța, varietatea și sincronizarea lor cu Vestul stă un disc antologic, „Hai Noroc!” (editat abia în 2021, de 667 Records, o firmă particulară, pentru că firma de stat, Electrecord, a fost prăduită de șacalii interminabilei tranziții). Dar, să fie clar: ei nu erau într-atât contra sistemului socialist, cât se făceau expresia spiritului vremii, contestatar sui-generis. Mircea Vintilă declara că generația lui s-a revoltat contra textelor stupide ale muzicii ușoare promovate în jurul anului 1970. El și alții (Mircea Florian, Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia) se pliaseră spiritului flower-power, înainte ca ideile acestui curent să intre în proprietatea lui Adrian Păunescu & Florian Pittiș, care și le-au însușit, cum s-ar spune azi: „pe persoană fizică”! Adică le-au deformat în așa fel încât să rezoneze cu ideologia ceaușistă. Disputa, care la noi a căpătat oficializare și dimensiune socială prin intermediul revistei Flacăra, era o bătălie globală în Occident: generația nouă, proaspătă și nonviolentă, contra generației vechi, dure, îmbâcsite și pietrificate de World War II. Bătrânii au folosit orice mijloc să domolească și să îndrepte tineretul spre „idealul” consacrat de milenii. Nu schimbări sociale, ci îmbogățire! Nu marșuri pentru pace; concerte gras plătite în tabere de război! Care gașcă de „smintiți” putea să refuze „mălaiul” exceptat de la taxe? Care putea să-și asigure traiul din ce cânta? Doar cine avea... „big bull balls”! Și aveau destule trupe, în frunte cu „scandaloșii” Rolling Stones: după ce managerul i-a țepuit, lăsându-i aproape datori, deși erau cea mai ascultată trupă din lume la un moment dat, băieții au luat pe cont propriu afacerea și-au ajuns între cei mai bogați rockeri. La noi, băieții de la Phoenix se îmbogățiseră suficient ca să nu le ardă de plecat în Vest. Doar ambiția dictatorială a lui Covaci i-a scos peste graniță; și-au aterizat în cel mai curat capitalism. Unde s-au dumirit iute că nu erau pregătiți pentru asemenea treabă. Și, nesprijiniți, n-au reușit aproape nimic. Ce le-a lipsit? Managementul!

Dacă în sistemul de stat socialist se găsea un factor de decizie cu mintea destupată și le înlesnea turnee și colaborări occidentale (așa cum în Ungaria li s-a permis celor de la Omega, iar în Yugoslavia celor de la Bjielo Dugme – două exemple dintre multe), dacă era numit responsabil un evreu cu neamuri în Occident, ce credeți că se întâmpla? Au spus-o destui trupeți: nu rămânea niciunul în Vest, se întorceau încărcați de glorie, de scule, de valută și așa mai departe. Greu de suportat asta pentru dulăii mocofani ai socialismului! (Cei deștepți primeau partea lor!) În loc să trebăluiască onorabil în țară și să detensioneze populația tot mai asuprită, Phoenix și alți rockeri cu ceva (în) minte (nu doar „băutură și femei”, cum proclamă maneliștii de oriunde), s-au văzut blocați de politrucii lui Ceaușescu și înlocuiți – în ceea ce se poate numi mainstream – de „cenacliștii” lui Păunescu, care au dezlănțuit o Cântare a României cum n-a văzut pământul! Vă mai amintiți emisiunile TV, din anii 1970, „Antena vă aparține”, tutelate de ubicuul poet? Acolo se îngrămădeau cu atenție: jumătate propagandă oficială, jumătate lucruri bune de prin fiecare județ, despre care greu se auzea „la centru” și în alte zone ale țării. Nu pot să afirm – pentru că nu dețin date precise – că niciodată sau niciunde n-a existat asemenea confuzie de valori, promovată la scară statală. Poate că Păunescu a fost singular pe plan mondial, ceea ce în fond, n-ar fi ceva rău – dar numai pentru el și urmașii lui direcți. Însă pentru mentalul colectiv românesc a fost o catastrofă din care nici azi nu s-a ieșit.

Promovarea, chiar exaltarea trăsăturilor naționale (fundamentul răului la nivel global, alături de lăcomie, la nivel individual) nu este ceva specific românesc, așa cum cred habarnamiștii. Un exemplu vine rapid pe tastatură: Grand Funk Railroad, cu piesa We Are American Band, preluată și de „nebunii” lui Rob Zombie. Judecând mai lax, chiar clasicul Johnny B. Goode, lansat de Chuck Berry și trimis cu sonda Voyager în spațiu, e tot un fel de imn închinat Americii. Multe popoare cântă piese de felul ăsta și sunt mândri de cântecele lor. (Alt exemplu, foarte recent: mongolii de la The Hu.) Dar cum să fii mândru de România lui Ceaușescu, înghioldit cu versul poetului său preferat, care nu s-a sfiit să-l lingă-n cur versificat pe „Cârmaciul țării noastre/ conducător de țară, conducător de oaste”, poate doar ca să-și facă mendrele egolatre mai mult decât oricare alt nume de seamă din cultura română?

Așadar, în loc să ne bucurăm de Phoenix și să ne mândrim cu „Cei ce ne-au dat nume”, l-am avut pe Păunescu, Cenaclul și „întâmplările” de manipulare grosieră a conștiințelor! Asta trebuie subliniat mereu: Păunescu a manipulat conștient (după cum o spune și fiul său în filmul sus-amintit). Chiar și prin generozitate (incontestabilă și facilă, că doar nu da din averea lui!), tot manipulare a făcut. Faptele sunt prea numeroase și e musai să fie readuse mereu în discuție, pentru că sunt interpretate tendențios. Despre ele, un Alexandru Mamina a scris nici mai mult, nici mai puțin decât că „au pregătit revoluția din 1989”! (Oare chiar va fi crezând ce-a scris? Ar fi jalnic!) Că Păunescu s-a insinuat în rândurile rockerimii și, un timp, ajunsese un soi de factotum, nici nu mai contează. După adepții lui, trebuia să fie acolo, fiindcă îl văzuse pe Bob Dylan în concert. Firește, în America! Orice contraargument ai aduce, e însă inutil. Cu adepții oricărei inepții n-ai ce discuta.

Rockul românesc nu este o dominantă a culturii noastre, deși mulți îi clamează importanța. Cântăreții de rock nu pot trăi din munca și talentul lor. O spune polivalentul Adrian Ordean, în cartea sa de memorii, recunoscându-și cântările la nunți, cu țiganii lăutari de prin Sibiu. O spune, în filmul amintit, însuși Covaci. O spun și alții, de prin țările anglo-saxone, unde rockul e, totuși, un mod de viață. Au simțit-o chiar instrumentiștii români bine pregătiți, care au găsit de lucru în Occident, însă nu cântă ce-au visat, sperat, dorit. (De altfel, succes adevărat în Occident au avut doar băieții din Chișinău, Ozone, cu melodia după care s-a dansat o vară pe tot mapamondul.) E frumos, e înduioșător să asculți părerile despre sine ale diverșilor români talentați care au gustat din fructul difuzării pe diferite meridiane. E suficientă, însă, doar o privire la starea de fapt: în deschiderea unor concerte americane ale trupei Metallica, aflată în vârf de formă, a fost invitată trupa rock din Mongolia, The Hu. Al cărei manager este un evreu ce locuiește în New-York. Poate că Dirty Shirt, Scarlet Aura sau E-An-Na (fie și împreună cu Bogdan de la Vâlcea!) ar constitui o surpriză de proporții în companii asemănătoare. Dacă ar fi manageriați de cine trebuie, și-ar avea norock să fie un tip cinstit...

În fine, două mici paranteze. În 1994, înainte să ajung la concertul Jethro Tull din București, a trebuit să merg la o nuntă, unde aveam obligație de familie. Acolo am văzut prima dată cum muzica numită cu dispreț „manele” domină copios petrecerea. Toată lumea, și-n special tineretul, dansa și se simțea bine ascultând un fel de glorie locală, formație cu chitară, claviaturi, bas electric și tobe. Îi cunoșteam pe trupeți, știam că pot să cânte orice piesă din rockul mondial. „Au făcut” pentru mine Money for Nothing, însă publicul le-a tăiat-o: manele! Nici măcar din alea lubrice sau deocheate, cum cânta la altă nuntă, cu zece ani mai înainte, o pațachină de muzică populară promovată la rubrica „tezaur folcloric” de la TVR. Nu trebuia să fii mare psiholog să înțelegi ce ritmuri mișcă „psihea poporului”, fie la chef sau nu... Apoi, prin 1995-1996, când Prodigy au cântat prima oară la Polivalenta bucureșteană, sala a fost arhiplină. Greu de uitat șocul unui promotor de rock clasic, gen Deep Purple, Yes, Uriah Heep, care nu reușise să umple sala nici pe jumătate. Ce spun observațiile astea? Nimic altceva, decât că în lumea românească genul muzical rock a avut mai degrabă statut de curiozitate, de hrană pentru cei puțini. Sau de mondenitate. Amintiți-vă de concertul Rolling Stones ori de primul cu Depeche Mode, când n-aveai loc pe stadion de atâtea „VIP”-uri! Iar dacă intrarea e gratuită, atunci să vezi înghesuială de norod! Excepțiile confirmă observațiile, nu le contrazic.

N-am să reiau opinii mai serioase, publicate în trecut, despre discurile reușite ale băieților și fetelor care s-au chinuit pe la noi cu rockul, ori și-au cheltuit banii pe scule, niciodată suficient de bune. (Amintesc zisa lui „Macea” Pătrașcu, din prima formulă a trupei Tectonic: „Ca să scoți bani din muzică, trebuie mai întâi să bagi!”) Rockul e o afacere, dincolo și dincoace de muzică. Asta n-au înțeles culturnicii epocii comuniste, asta înțeleg foarte puțini dintre cei de după (uneori tot aceiași, ori urmașii lor). Iar „tunurile” impresarilor din ultimele trei decenii, grupați pe zone de interes, au reușit doar să îndepărteze și mai mult publicul de artiști, ajungându-se la paradoxul de azi, cu discuri și trupe onorabile care se zbat în semianonimat, cu descurcăreți care cântă sau circulă pe tot globul și se pozează cu legende ca B.B. King, dar caută fonduri de producție în amărâta noastră economie, mulgând finanțe de la stat pentru șușanele de subzistență (gen Rock în pandemie sau așa ceva) etc. etc.

Și pentru că dezastrul trebuia să aibă un început, l-am găsit în acel 1977, când Phoenix a zburat aiurea, iar în loc s-a împiciorogat Cenaclul Flacăra. După aproape o jumătate de secol, liderul grupării Phoenix proclamă dreptatea forței brute și clamează testamentar renașterea păsării mitologice (cu versuri scrise de poetul Șerban Foarță), adepții lui Păunescu îl îmbălsămează ca virtual, deși fals, profet al neamului românesc, opozant indelebil al sistemului pe care l-a slujit cu prisosință, în vreme ce majoritatea tinerilor, conectați la rețele sociale, căută joburi transpartinice și se străduie să plece din România înainte de a-și termina – cu chiu, cu vai – liceul. Deprimant.

DEPRIMANT.

P.S.

Cine se întreabă cu ce drept emit eu asemenea judecăți, are mai jos o mică „dare de seamă” despre ce am făcut în aproape 50 de ani. Am debutat în revista Flacăra cu o „Scrisoare deschisă către Eugen Barbu”, în toamna lui 1976. Acolo luam apărarea trupei Phoenix, pe care mogulul săptămânist o acuzase că deformează folclorul autentic românesc. Revista era condusă de Adrian Păunescu, iar eu exploatam disensiunile dintre el și Barbu, intuind că textul meu îi va servi cumva. Fusesem la câteva dintre „întâmplările” Cenaclului Flacăra, erau prea la îndemână să le ratez și nimeni dintre cunoscuți nu mă prevenise de insidioasa lor manipulare. Am simțit-o personal, într-un fel nelămurit, în noaptea când, la Polivalentă, Păunescu l-a obligat pe Nicu Alifantis să schimbe un vers din Imnul scris de Ion Nicolescu. În loc de: „Trăiască Alma Venus, Măria Sa, Poporul!” s-a cântat: „Trăiască Ceaușescu, Măria Sa, Poporul!” (N-am verificat acuratețea versurilor, nici nu contează.) Ideea că asistasem la ceva inacceptabil ca o măgărie făcută unui copil inocent m-a fulgerat instantaneu și-am plecat cu senzația că sunt murdar, senzație care nu mi s-a șters din suflet nici azi. Am mai fost o singură dată la Cenaclu, prin 1982, la Târgoviște. De curiozitate. Atunci l-am văzut pe Valeriu Sterian, cu trupa sa. Prelu(cr)ase un cântec al americanilor The Band, adoptând și atitudinea de pe scenă a respectivilor, inclusiv costumația: unul purta o pălărie ca a lui Rick Danko în The Last Waltz. Oricât de bun muzician era Sterian, n-am putut să-l mai ascult niciodată. Îi păstrez discurile ca pe niște documente, dar nu le pun pe platanul pick-upului. Nici pe-ale altor șeicari ai Cenaclului, inclusiv Pro Musica. Mă inundă un sentiment de respingere doar la simpla vedere a copertelor. Nu știu de ce, probabil sunt deraiat mental...

La un spectacol dat tot de Cenaclul Flacăra, la Circul de Stat, în mai sau iunie 1975, am vorbit cu Nicu Covaci. A fost una dintre acele întâlniri memorabile pe care nu le uiți toată viața. N-am talent să cânt la vreun instrument, însă am comis ceva asemănător cu prestațiile vocaliștilor punk începători, chiar în anii când curentul ăsta dibuia oportunități prin Anglia și pe unde se mai putea. Am debutat în literatură cu proză în 1983. Ceva mai înainte retrăsesem de la publicare un volum de povestiri, când mi s-a cerut să elimin una, în care niște oameni îl înjurau pe Ceaușescu, la un pahar de țuică. Abia la 40 de ani am tipărit două volume, la fel ca mentorii din Școala de la Târgoviște (dați fuga la Wikipedia, dacă nu știți despre cine-i vorba), voluntar asumați și dialectic contestați. Isprăvile mele literare sunt consemnate într-o pagină din Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română. Doritorii au de unde afla și alte amănunte. Internetul încă e liber.

Am scris după 1989 despre muzica rock, pop, blues etc., în diverse ziare. Cele mai năstrușnice articole le-am publicat în Vox-Pop-Rock, revista lui Andrei Partoș, căruia îi mulțumesc și aici pentru încredere, colegialitate și corectitudine (nu politică, numai redacțională: nu mi-a cerut niciodată să scriu despre cineva anume și n-a refuzat nici un articol care îi afecta prietenia cu diverși muzicieni). Acolo am semnalat noutatea radicală a primelor compoziții editate de Thy Veils, probabil singurul artist român care a fost în top 5 la MP3.com, pe vremea când siteul plătea descărcările de piese, iar Daniel Dorobanțu (a.k.a. Thy Veils) a putut să-și cumpere cu banii câștigați hardware pentru muzica lui computerizată. În Vox-Pop-Rock am lansat o cronică de videocasete muzicale, găsind formulări jucăușe pentru producții altfel banale. De acolo mi-au fost șterpelite titluri de rubrici și preluate pasaje generoase din articole, fără necesarele ghilimele. Am scris gratuit și-n Observator cultural, revista universitarilor bucureșteni, unde un articol al meu l-a determinat pe George Baicea să-și facă propriul grup de blues. Timp de 17 ani am ținut o rubrică săptămânală – Rockin’ by myself – într-o publicație – Suplimentul de Cultură al Editurii Polirom – care își plătește colaboratorii fără probleme. Am publicat în 1997 o carte despre „10 LEGENDE ALE BLUESULUI” (cea mai bine vândută dintre cele scrise de mine). Am cumpărat magnetofon înainte să-mi iau mașină de scris și cheltuiesc pe viniluri (și alte medii de păstrat și transmis muzica) jumătate din pensia de fost electrician operativ în Sistemul Energetic Național. Nu am studii de specialitate, nici n-am activat în showbiz, ca să emit „opinii avizate” despre ce ascult. Nici nu am pretenția. Încerc să exprim prin cuvinte ce simt atunci când muzica inundă sufletul meu, prefăcându-l în oază de fericire într-o lume insipidă. Ascult tot felul de muzici, predominant rock, pentru că este muzica epocii în care s-a nimerit să trăiesc. Iar dacă adaug că sunt născut în anul în care Elvis Presley „a spart” cu hitul Heartbreak Hotel, și mi-am câștigat conștiința de sine în 1977, când Sex Pistols devastau lumea cu Anarchy in UK, se poate înțelege și admite de ce mă consider un „copil al clasei proletare”, ca să-l parafrazez pe Mircea Nedelciu, un scriitor vizionar al generației mele, mort în 1999.

În tot ce-am scris despre rock, subliniez ideea că important mi se pare, când ești singur, să simți nevoia de a pune discul favorit. Entuziasmul mulțimilor la concerte e trecător sau fals indus. Nu mă încântă „valoarea” unui cântec doar pentru că este ilizibil. Cred ce spunea bătrânul Haydn: „Melodia este esența muzicii”.

For Those About to Rock, I Salute You!

(Text publicat în volumul „Istoria sunetelor” - coordonat de Radu Lipașcu și Gabriel Petric, Editura Akakia, 2023)

TERAPIE NARATIVĂ - 3/2019

SALATA LUI TATA

Un critic şi literator, celebru prin cuminţenie în vremea comunistă, dar trezit vajnic opozant peste noaptea de 22 decembrie 1989, analiza într-un text ţâfnos gusturile culinare ale personajelor şi ale lui Marin Preda însuşi. Bucureştean get-beget, publicist chiţibuşar şi prozator de factură fantastă, respectivul se considera şi gurmand atoateştiutor, ironizând ceea ce autorul născut în Siliştea-Gumeşti considera supremul deliciu în materie de mâncare: mămăliga cu brânză şi ou, puiul fript, gogoşile pufoase. Las deoparte amănuntul că în scrierile orăşeanului nu prea se găsesc reţete sau descrieri de mese copioase, elegante şi net superioare, ca să nu zic aristocratice; subliniez doar că în judecarea scriselor cuiva provenit dintr-o lume diferită este bine să ignori autorul, care poate fi un om vulgar sau îţi displace ca persoană, cum era evident în cazul invocat. Altfel, te trezeşti în plin ridicol, perorând tu, sătulul, că înfometatul pripăşit la masă nu ştie ce-i tarta cu fructe exotice şi nu apreciază sosul de gorgonzola ori alte fineţuri gastronomice. Despre superficialitatea moftangiului român, încălţat de-a doua generaţie, nu e cazul să vorbim...

Povestea asta m-a obsedat o vreme, fiind eu însumi băiat de la ţară, şcolit într-un Bucureşti în care mai persistau cutume culinare de aşa-zisă „tradiţie subţire” – în fapt obiceiuri moştenite din perioada antebelică, adaptate „normelor eticii şi echităţii socialiste”. Anii 1970, când am trăit în capitală, par azi un vis frumos: încă se spera la bine, în ciuda tot mai evidentei „strângeri de şurub”. Mulţi din generaţia veche, foşti „ceva” la viaţa lor, se resemnaseră şi slujeau „sistemul” în diferite feluri, extrăgând maximul de profit posibil. Unii dintre „boieri”, scriitori şi intelectuali socotiţi actualmente repere morale, colaborau cu sinistra Securitate şi primeau plată pentru acţiuni, delaţiuni, minciuni. Arhivele CNSAS, chiar aşa periate şi mistificate prin omisiune cum sunt, scot la iveală nume dintre cele mai sonore când nu se aşteaptă nimeni la vreo diversiune. Ce o fi împins „elitele” la colaboraţionism, în afară de lunga tradiţie a turnării la Înalta Poartă şi complexul caprei vecinului, cea cu coada pe sus? Probabil nu mai sperau ca sistemul să cadă vreodată; şi-atunci de ce să sufere precum „proşti” ca Paul Goma, român născut şi crescut în partea de ţară cea mai obidită, fugărit şi refugiat până în ziua de azi?

Fără să aibă vreo apetenţă culturală anume, aproape neinteresat, ba chiar dispreţuind literatura propriu-zisă (nu pot uita cum a băgat în foc trei cărţi de ficţiune care nu-mi aparţineau, dibuite sub saltea, obişnuita ascunzătoare la îndemână), tata avea însă convingerea fermă, exprimată fără jenă, fără teamă şi fără să realizeze paradoxul că el însuşi poseda carnet roşu: „Comuniştii ăştia nu apucă anul 2000”! Şi nici măcar beat nu era când spunea asta, de la un timp beţia fiind starea lui naturală. Îi plăceau unele cărţi de istorie, citea Sportul popular, câteodată ziarele Scânteia sau România liberă, cumpăra şi revista Sportul ilustrat, deşi se tipărea într-o nuanţă maro, greu de înţeles pentru mine, un copil oarecum precoce. Nu ştiu precis când s-a lăsat înscris în PCR; probabil că în anul când constatase că „nu i se dă” categoria maximă de salarizare, câştigată cinstit, cu examen şi tevaturi birocratice povestite şi răspovestite la ţuicăreală, de suficiente ori ca să mă plictisească. În 1984, când intempestiv a murit, i-am găsit între acte carnetul, însă n-am reuşit să-l răsfoiesc. Colegul lui de serviciu, secretar de partid pe secţia „Mecanic-şef” a Fabricii de frigidere mi l-a smuls din mână fără să-l pot opri. Avea îndatorirea să-l recupereze, şi asta a făcut. Şi dacă n-a susţinut înmormântarea cu bani şi mijloace tehnice greu accesibile, măcar n-a pus piedici, când tot colectivul a venit la bisericeasca slujbă. Oamenii erau credincioşi la fel de convenţional-superficial cum erau şi comunişti, iar tata fusese un tip glumeţ, extrem de popular în mediul său muncitoresc (plus un remarcabil şi consecvent beţiv, calitate ce-mi lipseşte aproape cu desăvârşire), drept care şeful lui direct, un inginer „de comă”, cum se zice, a gestionat ceremonia funebră sub toate aspectele materiale. Şi acesta era uimit de previziunea politică emisă de tata, dar abia după 1989, când mi-a mărturisit, ruşinat, că n-a crezut niciodată posibil aşa ceva, considerându-şi subalternul un palavragiu, atâta tot.

Gospodăria noastră de la Cacova era una tipic rurală, de câmpie, iar munca aspră constituia un fel de filosofie existenţială. Se poate deduce că hrana o preparam din ceea ce se găsea, se creştea sau – cu un termen mult folosit la noi în curte – se agonisea: legume, cereale, păsări şi animale domestice (sacrificate ritual ori banal, pentru masa zilnică), ouă, lapte, brânză, fructe din pomii crescuţi la voia întâmplării etc. Livadă am avut abia după colectivizare, când se dăduse dispoziţie ca fiecare gospodar să planteze cel puţin 10 pruni de soi. Ai mei au pus 20 (tuleu timpuriu, tuleu gras, agen, Anna Spath – pronunţat anaşpet) şi rău n-au făcut: câteodată mă săturam doar cu prune! Delicateţuri, adică prăjituri, nu ţin minte să fi mâncat până când soră-mii, crescând, a început să-i placă a le prepara. Cozonacul era principala noastră bucurie, poate fiindcă îl vedeam doar la sărbătorile mari – Crăciun, Paşte, Moşii de vară –, la nunţi sau alte evenimente fericite. Gogoşile veneau ca răsplată după vreo săptămână de muncă sau rod al bunăvoinţei mamei, a bunicii sau a Dadei, sora lui tata, care a locuit cu noi în variate perioade ale vieţii sale nefericite. „Izbânda” dulcegăriei depindea mereu de drojdie, făina, zahărul, ouăle şi uleiul fiind scoase din culpă când se întâmpla ca din coca pripit dospită să iasă nişte pancove bune de mâncat imediat, a doua zi scorojindu-se. Ca să le mai poți mesteca aveai nevoie de lapte. Din fericire, de lapte n-am dus niciodată lipsă.

Lapte de oaie, lapte de vacă... Îmi amintesc fără umbră de regret că am alergat după oi încă de la 4-5 ani, iar la 8 sau 9 însoţeam ciobanul pe câmp, ajutându-l să le ţină încârduite ori să le dea la strungă, îndemnându-le cu vocabula „Galig! Galig!”. Cum începea mulsul, mă şi înfiinţam cu o cană la pârleazul oborului şi primeam lichidul cald, spumos, dulce cum numai laptele de oaie poate fi. La fel primeam şi când Maica mulgea vaca; altă mâncare apoi nu-mi trebuia. Puiul fript pe jar la gura cuptorului, înfipt în vergeaua sucalei, folosită ca frigare, căpăta o aromă de negăsit la orice rotisor. Ficatul şi pipota ni se împărţeau egal, mie şi sorei mele, şi n-am întâlnit de-atunci încoace, în nicio bucată friptă, gustul dulce-amărui, nuanţat de fum. De neuitat este şi savoarea zgrunţuroasă a cubului de zahăr cu care m-a momit naşul de botez când mi-a tăiat moţul, în martie 1959, înainte de lăsata secului pentru Postul Mare, într-o zi cu zăpada mângâiată de soarele primăvăratic. Am uitat însă – oare de ce? – gustul peştelui prins în verile lungi dintre 1966-1971, când nu lipseam o zi de pe Neajlovul cel alene curgător printre maluri înţesate de iarbă, paradisul vieţuitoarelor din partea aceea de lume. Nu mi-a plăcut să-l mănânc, deşi mă bucuram săltându-l din apa curată, cu undiţa sau cu plasa. Cum toată copilăria am huzurit, muncit şi dormit la grădina de legume, unde unchiul Tatoniţă era şeful – brigadier i se zicea oficial –, nimic din ce se putea mânca acolo nu mi-a fost interzis. Ardei gras, roşii, vinete prăjite, ceapă crudă, gogoşari, pepeni verzi, pepeni galbeni, praz, morcovi, varză, ridichi, castraveţi – ce-am lăsat la o parte? Poate cartofii cocoliţi în spuză de jar, toamna!... Încă îl mai văd cu ochi aburiţi pe nea Ion Olteanu, zis Cleaşcu, invalid de război, cu un picior de lemn, pus paznic de noapte la „avutul colectivului” (pe care îl subţia prin furt, vânzând legume pe furiş), cum rodea până la cotor, cu coajă cu tot, ardeiul copt pe plită şi nămolit în mujdei de usturoi nou, pisat din belşug într-un castronaş de aluminiu...

Dar amintirea pe care nu vreau şi nu pot s-o fac scăpată printre degetele uitării conţine amarul unei zile de septembrie, 1967, când trebuia să fi păscut vaca la modul responsabil, cum cerea Taica, întâi-stătătorul familiei noastre. Lăsat de capul meu „La Grădină”, cum i se spunea locului, eu mă scăldasem toată după-amiaza în Gligoru, balta cea mare formată de Neajlov pe teritoriul Cacovei. Priponită sub o salcie, vaca mâncase bruma de mohor adunată de mine şi trântită cu încrâncenată duioşie dinainte-i. Băuse şi apă, dar seara burta ei era la fel de sfrijită ca Muca lui Bolovan, cea mai subţire babă a satului. Nu riscam să o vadă Taica în halul ăsta – noaptea aceea aş fi dormit în pătul, cum păţeam deseori. Aşa că am instigat vita să pască – şi cu ce poftă! – iarba grasă din marginea lacrei cu ceapă de apă, care se culege toamna. Vaca se îndestula însă prea lent, sub ultima geană a soarelui care sta şi tot sta să apună peste liziera sălciilor de la Cărămizii, dincolo de satul ce-şi trimitea semnele de adunare dinaintea mesei de seară. Mă scutura disperarea că animalul nu se mai sătura, scăldatul mă storcise şi îmi chiorăiau maţele subţiate de atâta bălăceală în gârlă. Ce să fi mâncat? Am dibuit nişte roşii borşite de coapte ce erau, şi mari că rupeau vrejurile. Din pământ am smuls o ceapă sănătoasă, i-am curăţit rândul de foi murdare şi-am troznit-o între dinţi. Pâinea o terminasem dinaintea amiezii. Să fac mofturi? Nu făceam! Însă n-aveam pic de sare! Vă rog să încercaţi combinaţia asta: roşii cu ceapă, nesărate! Puteţi bodogăni, dar să nu mă înjuraţi dacă nu vă alunecă pe esofag. Mie îmi stau în gât şi-acum!

Cât a trăit, Maica pregătea mâncarea pentru toţi. Nu mai ştiu dacă era pricepută la bucătăreală ori sarcina îi revenea conform împărţirii treburilor casnice. Pui fript, varză ori fasole fierte în oală de lut, la focul din vatră sau afară, pe plită, lapte crud, lapte bătut, cu untul scos la putinei – astea le ţin minte ca „preparatele” ei culinare. De la mama nu reţin chiar nimic, probabil fiindcă a mai trăit vreo trei ani după Maica, şi nu prea în propria-i persoană. Nici Dada nu excela în bucătărie; exceptând mămăliga – unde se situa printre cele mai pricepute femei din sat –, nu făcea mare brânză. Odată s-a întrecut pe sine: învăţată de verişoară-sa, Liniţa, bucătăreasă dinainte de război la case mari în Bucureşti, revenită acasă prin 1971, a moşmondit (cuvântul exprimă plastic şi complet aptitudinile general gospodăreşti ale mătuşii) o „salată de bé” (accentul este niţeluş fantezist, neştiind cum să-l pun), adică de boeuf, vezi bine!... Taica prepara şi el ceva, din porc: şuncă şi cârnaţi. Astea erau privilegiul lui, ambele „specialităţi” afumate pe hornul din tinda casei vechi, unde tradiţional funcţiona „bucătăria” la vreme de ploaie, lapoviţă şi ninsoare. Ce gust aveau, nu ştiu, fiindcă le drămuia cât mai mult, să ne ajungă tot anul, până la Crăciunul următor.

Şi tata s-a îndeletnicit cu gătitul hranei, mai degrabă de nevoie decât de plăcere, compensând moartea mamei. Dada se ocupa de-ale casei după acea nenorocire ce şi-a lăsat asupră-ne amprenta într-un fel pe care inima mea (nu şi raţiunea!) refuză să-l recunoască. Am zis deja că mătuşa rezolva anemic treburile curţii, inclusiv bucătăriseala, ceea ce l-a împins pe bietul şi tot mai beţivul ei frate către a doua căsătorie, apoi spre a treia, încheiate nedecis, vorba lui. Mâncarea „servită” (alt cuvânt folosit de tata în surprinzătoare contexte, rostit cu superioritate ironică, imposibil de redat) frecvent de el se chema ghimaftoale. Ce era – sau din ce era făcută –, a rămas un mister de nepătruns, ca pronia lui Dumnezeu. Şi la fel ţinea de foame, fiindu-ne verbal pusă în străchini, mie şi soră-mii, când ceream de mâncare înaintea orelor aproximative pentru cele trei mese obişnuite. Spiritul de economie funcţiona impecabil în deprinderile unui bărbat în toată firea, de aceeaşi vârstă cu nenumitul critic şi literator, căruia cândva – după ce-i lecturasem avid cărţile publicate, inclusiv un roman greu de parcurs – i-am făcut gluma să-l consider un posibil tată, deoarece se născuse tot în 1930. (Şocat, bătrânul holtei s-a dezis imediat de asemenea „progenitură”; de unde am dedus că fie n-are umor, fie am ratat poanta, mai probabilă fiind a doua ipoteză.)

A rămas în folclorul familiei – şi vreau să o perpetuez – preţuirea lui tata pentru nişte cârnaţi de porc, pregătiţi cu migală de mine şi de soră-mea după reţeta Sandei Marin, găsită într-un almanah. I-am terfelit în untură, i-am asezonat cu murături de putină şi i-am răstignit lângă o cucernică mămăligă învârtită de Dada, la un Crăciun, prin 1978 sau 1979. Mâncaserăm pe cinste, iar tata se lăsase pe-o pernă, răsucind ţigara ce urma să o fumeze afară, caznă deprinsă de când amândoi copiii săi ne-am opus vehement tratamentului involuntar cu mahoarcă (uite-ne şi protocroni ai legilor anti-fumat!). Întrebat cum sunt cârnaţii, el a zis mulţumit:

– E buni, da' nu e economici, taică!

Imbatabil, aproape maestru, tata se dovedea la încropirea salatei de primăvară. Cum răsărea ceapa de arpagic şi ridica frunze cărnoase ce puteau fi rupte fără să deranjeze creşterea legumei, tata se apleca pe lângă răzoare şi culegea cam o mână zdravănă de tuburi mustoase, cu iz înţepător şi iute, bineştiut de oricine. Le spăla cam de formă şi, scoţând briceagul cu prăsele în formă de peşte – folosit, între altele, şi la retezarea celor douăzeci de unghii –, toca frunzele nu foarte mărunt – dar nici în patru, ca verişoară-sa, Pârloaga –, şi nu înainte să dezinfecteze cu ţuică versatila-i brişcă. Peste tocătura din castronul emailat punea sare, oţet şi ulei de floarea soarelui, din acel ordinar, ce se găsea pe-atunci în comerţul socialist. Salata „servea” drept garnitură la omletă, din câte ouă se nimerea, musai convinsă cu untură de porc, uleiul stricându-i fasonul. Astea două feluri de mâncare ştia tata să gătească şi niciodată n-am simţit dezgust pentru ele, nici măcar în scurtele interludii de ceartă cu genitorele care îşi „ducea crucea, aşa cum putea”, conform exprimării dumnealui.

Ani după ani am ostenit să pregătesc şi eu asemenea salată. Nu i-am dibuit secretul, nu i-am pritocit deliciul, nu i-am distilat suculenţa. Pesemne fiindcă n-am briceag cu prăsele în formă de peşte, iar pe al tatălui l-am pierdut, ca un căscat ce sunt!... 

(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2019)

LITERE - februarie 2015

MAGDA GRIGORE

Un alambic de gândire critică

Volumul semnat de Dumitru Ungureanu, Alambicotheca II (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013), se înscrie ca şi precedentul, apărut în 2008, în acelaşi demers critic adresat lucidităţii, ca stare de necesitate, şi libertăţii văzute printr-o lentilă camusiană, ca drept de a nu minţi.

Lecturi, polemici, amintiri, poezii, adunate laolaltă de autor sub un titlu ingenios şi sugestiv, cu extensie simbolică (alambic/ alambicat/ alambichează), sugerând în ansamblu o galerie de figuri umane care fierb - în - nebuloasa - distilării. Bun observator, eseistul îşi trece prin focul purificator personajele de poveste şi de viaţă, de poveste trăită şi de viaţă povestită, în speranţa că poate recupera prin semnalarea deraierilor morale/ comportamentale/ sociale şi prin investigaţie reportericească, normalitatea fiinţei umane rătăcite de la buna intenţie şi de la calea dreaptă, dar mai ales că poate (re)aşeza scriitorul, în extensie intelectualul, pe soclul moralităţii.

Răbdarea amănuntului şi o anume responsabilitate de martor neutru/ obiectiv/ incoruptibil sunt panoramic vorbind calităţile de fond ale cărţii, de altfel autorul mărturiseşte în mai multe rânduri că destinul unui scriitor trebuie să fie, oricât ar fi de greu, deasupra vremilor, limpede şi onest asumat: „Când eşti privilegiat, spune el, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii unui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă – elementar! – abandonarea moralităţii”.

Receptat în breaslă ca un eseist matur, cu stil deja format, recognoscibil, cu stilistică personală, Dumitru Ungureanu pune accent pe condiţia scriitorului şi deopotrivă pe complexitatea actului scris, răspunderea morală şi criteriul adevărului fiind în viziunea sa recuzita obligatorie a celui care aspiră la profesia de scriitor. Subiectele vin de la sine, fie se insinuează în gândirea meditativă a autorului, fie îl surprind şi îl agresează, oricum, ele îl caută, provocându-l şi obligându-l la atitudine. Uneori eseurile se coagulează din reflecţii care au la bază lecturi, cărţi şi autori, alteori iau naştere din abilităţi de investigaţie sau ca reacţie transparentă la (un) eveniment.

Galeria de personaje a volumului este bogată, trecutul este prezent din punct de vedere cultural, iar prezentul îşi cerne tăios valorile. Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Sadoveanu, Barbu Cioculescu, Marin Mincu, Gh. Grigurcu, Ion Caraion, Lucian Raicu, Vladimir Streinu, Mircea Zaciu, Eugen Barbu, Mircea Horia Simionescu, Aurel Dumitraşcu, D.R.Popescu, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Herta Müller, Alex Stefănescu, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu, Tudor Cristea, H.R.Patapievici, Al. George, Varujan Vosganian, Constantin Stan, Stefan Agopian, Tudor Octavian, Daniel Cristea-Enache, C.Rogozanu, Sânziana Pop, Flori Stănescu etc, constituie împreună, fiecare cu motivaţii diferite, părţi din universul reflexiv al lui Dumitru Ungureanu. Alături de aceste chipuri, vitralii scriitoriceşti, întâlnim eseuri intransigente politic (Cadavre vii, Primarele, Perenitatea tipului infect, … Mulţi. Şi nu proşti, Onoarea pierdută a ,,ziaristului” român, Cartea neagră a Românităţii, Când peştele de la cap se strică etc), eseurile- pamflet, comice şi moraliste, cu accente sociale (Rezistenţa prin băutură, Debutul unui om de ,,succesuri”, Guguguţă etc), eseurile-reflecţii asupra condiţiei scriitorului (Scriitorul român faţă cu istoria, Locul intelectualului, Moartea prin cultură, Moralitate şi literatură, Dilema scriitorului etc). Uneori porneşte de la idei majore, controversate, alteori de la detalii şi aspecte subtile, de exemplu, unul din eseuri are ca punct nevralgic imaginea luminii lipsă din ochii bărbatului împietrit, regăsit de Maitreyi într-o bibliotecă, imagine pe care o întâlnise şi într-un roman de tinereţe al autorului (Lumina ce se stinge), fapt care-l determină să reflecteze la adevărata şi incerta investiţie a celebrului scriitor în frumoasa şi cunoscuta poveste de dragoste; pornind tot de la Eliade şi de la presupusul complex manolic (atribuit acestuia de nepotul său, Sorin Alexandrescu), Dumitru Ungureanu reface în sens invers traseul comparatistic, ajungând să (se) întrebe dacă Ana a fost doar o fiinţă de hârtie sau, altfel privind lucrurile, dacă Ana a fost o femeie în carne şi oase, atunci avem de-a face cu o crimă care nicicum nu ar putea fi trecută cu vederea; autorul interoghează, incluzând răspunsul fără rezervă în retorica propriu-zisă: ,,Ce lucrare pământească poate justifica o crimă? Ce operă nemuritoare poate dăinui pe temelia însângerată de jertfirea unui om?”. Eliade este o temă recurentă, ca şi Paul Goma cu toate controversele sale, dovedind preocupări constante ale eseistului, precum şi o anume insistenţă în recuperarea detaliului revelator. Este cert atras de modelele morale, pe care le promovează în orice împrejurare şi pe orice cale, de exemplu, la ideea revistei Argeş de a-i acorda un premiu lui Paul Goma, Dumitru Ungureanu se opune din simplu motiv că acesta merită mult mai mult (chiar premiul Nobel, cum aflăm dintr-un alt eseu al său). O remarcabilă confesiune găsim în Viaţa mea fără de Noica, text care rememorează, pe lângă descoperirea accidentală a filozofului (facilitată de un articol din ,,Opinia studenţească”, Wozu Noica?, semnat de Luca Piţu) traseul parcurs de el însuşi, ca tânăr cititor bâjbâind pe aria literară, confesiune interesantă inclusiv din punct de vedere al valenţelor lirice, mai puţin lăsate la vedere de autor: ,,…am cumpărat unul din cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sunt acolo şapte dialoguri ,,minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile. Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu-mi ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un ,,îndrumător’’, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe apele înşelătoare ale culturii".

Pe aceste planuri, Dumitru Ungureanu se mişcă dezinvolt, cu elasticitatea lexicului şi cu dinamica argumentului, ceea ce dă savoare scriiturii. Textele au ritm, au umor şi sarcasm, au mirare şi întrebare, au învăţătură şi detaşare critică (cartea ar putea avea ca motto cuvinte lui Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, amintit la un moment dat), fiind, de fapt, detaşarea cu care te adresezi lucidităţii şi normalului. Detaşarea ca distanţă între moralitatea asumată şi contextul compromiţător, indiferent de consecinţe: ,,Numai că artistul care face pe gustul publicului, este un măscărici, un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă, e viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul, negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări, nu alta decât cele ce-au determina mutaţii esenţiale în decursul istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în detrimentul confortului”. Aproape toate textele au o discretă intenţie moralistă, o morală de/a bun(lui) simţ, prin demistificare, prin adevărul rostit răspicat, prin tuşa finală a convingerilor personale, prin apelul la conştiinţa din celălalt.

Mesajul eseistic trădează, dincolo de text, relieful psihologic al unui autor care nu face rabat de la valori şi de la principii, el însuşi părând a fi semnat pactul cu adevărul (de remarcat faptul că în 1975, tânăr fiind, Dumitru Ungureanu, participa la editarea revistei de cultură Adevărul – apărută doar în 5 exemplare dactilo, urmate de o anchetă a securităţii!). Acest amănunt biografic, poate elucida câte ceva din caracterul vehement al eseistului de azi, al publicistului nonconformist, de atitudine, care îşi asumă menirea din convingere, distilând realitatea într-un alambic de gândire creativă, pentru că a învăţat de la Herr Heidegger că justeţea răspunsului depinde în primul rând de corectitudinea întrebării.

ALAMBICOTHECA - decembrie 2014

Un exemplu de urmat

 Românii cu preocupări intelectuale au prostul obicei de a se aşeza de-a curmezişul drumului tocmai când căruţa pare să meargă normal. Oameni cu destule calităţi, truditori ai vreunui domeniu spiritual, după ce-şi fac „un nume” şi, eventual, un rost în societate, capătă deodată „feldeinţa” statuilor guralive, imposibil de convins altfel decât prin demolare. Şi de unde până mai ieri au tăcut filosofic, dacă nu programatic, odată căzută botniţa, de multe ori imaginară, ce le fonfăia exprimarea liberă, ne pomenim cu ei în mijlocul arenei publice, arogându-şi merite curat închipuite.

   Istoria ultimilor 25 de ani este pilduitoare. Înainte de căderea lui Ceauşescu, doar vreo 3-4 intelectuali îndrăzniseră să ia poziţie publică împotriva aberaţiilor comunismului de coloratură legionară instaurat de clica „geniului carpatin”. După lichidarea liderului în cel mai pur stil stalinist, şi după ce au căpătat voie de la poliţie, au răsărit opozanţii, dizidenţii, rezistenţii, cenzuraţii şi tot soiul de alţi viteji, de ne întrebăm şi-n ziua de azi, frecându-ne la ochi, unde am trăit de n-am aflat nimic despre cruntele lor fapte de arme?! Oportunismul n-a fost inventat atunci, la 1989, ci este o mentalitate străveche, şi nu doar a românilor. Noi ne manifestăm cu asupra de măsură, alţii mai cu modestie. Să nu recunoaştem însă meritele publice ale celor care le dovedesc, asta pare, într-adevăr, un specific foarte local. Ne amintim că una dintre „durerile” ce părea să înjunghie elitele băştinaşe suna astfel: „N-avem şi noi un Havel al nostru! Ei, dacă am avea şi noi un Havel!...”. Frişca literaţilor şi a ziariştilor, cea care a dat tonul discursului public după 1990, nu era atât de expirată ca să nu ştie că România avea un scriitor, un opozant, un intelectual, un militant cel puţin de calibrul lui Havel, dacă nu peste. Numele lui: Paul Goma.

   Să ai la îndemână un nume purtat de o mişcare istorică (Mişcarea Goma pentru drepturile omului 1977), şi să nu faci din el un brand de ţară - iată o atitudine despre care putem spune colocvial că e o prostie fără pereche! Sau este, jalnic de omenesc, manifestarea unei acre invidii, ale cărei rădăcini se înfiripă din 1971, când Goma (trăitor în România comunistă) şi-a văzut romanul Ostinato publicat la cele mai prestigioase edituri occidentale (realitate greu digerabilă pentru confraţii scriitori, tămâiaţi la intervenţia organelor de partid cu tiraje confidenţiale pe la edituri de provincie). Pe de altă parte, explicaţia stării de lucruri ce-a făcut din Goma proscrisul de serviciu al tuturor refulaţilor, se găseşte în atitudinea lui clară, fără compromisuri în chestiuni publice şi de principiu. Debutul acestei situaţii e consemnat în vara lui 1989, la Paris, unde Paul Goma era folosit de Monica Lovinescu drept „armă de atac” împotriva celor care - i se părea intelectualei despre care s-a spus că dirijează „guvernul din exil” al României - voiau să o detroneze! Scrie Paul Goma: „...prietenia cu M.L. şi V.I. începuse a cunoaşte momente stranii, sucite, de neînţeles (şi de neacceptat). Le luasem ca pe nişte incidente, inerente relaţiilor (prea) îndelungate, precum şi tensiunii în care ne aflam cu toţii, atunci - însă îmi imaginam că, secundare fiind, nu puteau periclita esenţialul. Din nefericire, nu s-a întâmplat cum sperasem. «Secundarele» s-au repetat, s-au înmulţit, iar după 22 decembrie 1989 au copleşit, sfârşind prin a sufoca prietenia noastră. Partea mea de vină în această catastrofă? Probabil aceea de a nu fi acceptat ca pe altarul prieteniei cu orice preţ să sacrific adevărul, în general, în special ideea despre contractul moral numit prietenie.” (Paul Goma, Scrísuri, III, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, pag. 105)

 Când se va scrie istoria corectă, nu boită, a perioadei contemporane, cercetătorul va trebui să ţină seama de indubitabila realitate: opţiunea Monicăi Lovinescu de-a face „politică” literară, cedând linguşitorilor, a dus la ruptura intelectuală a societăţii româneşti. Apoi chiar la degringoladă şi autism, din care se salvează puţini: cei care, ca Paul Goma, nu jertfesc adevărul pentru nicio funcţie, nicio prietenie.  

(LITERE - decembrie 2014)