TERAPIE NARATIVĂ - nr. 3/2025

Copilăria cinefilului candid

Situată la vreo 70 de kilometri în linie dreaptă de București, parte a fostei regiuni Argeș – unde s-a construit în deceniul 7 cea mai mare hidrocentrală din România – comuna mea de baștină, Morteni, a beneficiat de curent electric abia în anul 1971. Îndelung așteptat, evenimentul a venit cu o ploaie de aparate electrocasnice, audio și video. Deși obiecte de lux, prioritare s-au dovedit pick-up-urile, care puteau furniza muzică populară pe alese, cu sonorul „dat la maxim” și difuzoarele proptite în fereastra dinspre drum, deschisă larg, să audă tot satul ce le place stăpânilor, de credeai câteodată că ești la concursul „Floarea din grădină”, faza pe uliță. Reșourile și cuptoarele electrice s-au înmulțit pe la jumătatea anilor 1970, în deceniul următor intrând într-o impusă odihnă. Însă televizoarele au proliferat precum celulele unui cancer planetar. Oamenii erau curioși să vadă... ce se vedea pe-atunci la TV: meciuri de fotbal, concerte de tot felul și mereu filme, care nu lipseau, totuși, din programele comunale de culturalizare. (Cam șablonard zis, dar adevărat!) Munca de partid includea și componenta cultural-educativă, ideologizată și servită la nivelul comunității rurale de profesori și învățători; sau de vreun activist rătăcit între directive și rubedenii, prieten cu sticla de băutură. Dascălii puneau în scenă piese de teatru cu mesaj țintit, din aria prolectultismului pentru sate. Încă îmi amintesc o replică dintr-una. Un țăran e întrebat de vecin ce face. Răspuns: „Dreg un scaun, rup o masă!” Totuși, prin 1968-1969, profesorii comunei Morteni au jucat cu mare succes O noapte furtunoasă, numărul reprezentațiilor date cu ea întrecându-le pe celelalte.

Am scris scenă; existau două: una în Căminul Cultural din centrul comunei, alta în cel din satul natal, Cacova. Al nostru fusese ridicat la începutul anilor 1950 de primarul Marin Vîrlan, cacovean viguros, gospodar silitor și birocrat dibaci. El folosise metoda împărțirii echitabile: „un sac de ciment la Cămin, unul la mine acasă; o căruță de pietriș la Cămin, una la mine acasă; o remorcă de cărămidă la Cămin, una la mine acasă”! Dovedea prematur o viziune larg aplicată „în democrație” de mulți aleși (sau culeși!) în funcții publice. Teatrul – o ciudățenie din categoria circului pentru lumea din sate; filmul însă (anevoie l-aș scoate dintre metodele de propagandă, fiindcă asta erau filmele românești!) intrase în obișnuință, văzut, simțit și consumat mai degrabă ca distracție, ca poveste, ca stimulent pentru imaginație, ca evadare din hamul vieții trudnice pe ogoarele și câmpiile nesătule. Și, fără să pretind că satul (sau neamul) meu gâfâia de anticomuniști, cum se laudă atâția după 1989, acolo am auzit enunțul următor, ale cărui valențe est-etice le puteți judeca singuri: „Filmele sunt de trei feluri: bune, proaste și rusești!” Costică Ungureanu, vărul căruia i-am zis mereu Nenea, fiind cel mai mare din gașca noastră, l-a proclamat în prima vacanță de vară ca elev la școala profesională de operatori chimiști din Ploiești...

La Morteni nu veneau caravane cinematografice, cum se întâmpla în satul scriitorului Ioan Groșan, fapt sublimat de el într-o nuvelă (ecranizată, firește!). La noi exista setul tehnic complet: aparat de proiecție + stație de amplificare + difuzoare + generator de curent cu motor pe benzină. Nu știu dacă erau proprietatea comunei sau detașate de la întreprinderea de profil; dar funcționau în 1965, când tata m-a luat cu el să vedem Neamul Șoimăreștilor, ocazie cu care mi-a dat întâia și singura lecție de sexologie, spunându-mi – la scena de amor dintr-o poiană pădureață – că eroul principal „se servește” cu eroina! Căminul cultural avea ferestrele protejate cu draperii opace, scaune rabatabile mobile, ca să poată fi trase la margine când, pe vreme rea, horele se încingeau înăuntru, pereții văruiți, ușă dublă pe partea dinspre drum și simplă pe partea opusă, cea mai des folosită. Scena de lemn era prevăzută cu o cortină de pânză roșie. În spate se afla o cămăruță pentru depozitarea diferitelor materiale, dar nu și cabină de proiecție, cum era la Căminul din centrul comunei, mai încăpător și mai bine utilat. Aparatul proiector stătea pe masă, lângă stație, un difuzor dedesubt, altul în față, lângă peretele unde se afișa imaginea. Instalația ne trezise curiozitatea până la un punct, dincolo de care toți deveniserăm experți în explicarea tehnologiei sale. Responsabil cu întreținerea și funcționarea – nea Ion Găinușă, un bărbat din Morteni, recalificat frizer prin anii 1980, meserie practicată până la moarte. Bonom ca proiecționistul italian din filmul lui Tornatore, Cinema Paradiso, n-avea barbă; încă tânăr, cu familie completă, lucra de plăcere cu filmul și de nevoie pământul. Om de-al satului, nu ținea să plece în alte părți, ca mulți din leat. Nu i-am fost ucenic, nici nu mă învârteam în preajma utilajului cinematografic, la fel ca destui consăteni, fascinați de mersul peliculei printre ghidaje. Cel mult – dar nu sunt sigur de isprava asta – să fi înfundat odată țeava de eșapament a motorului-generator. Montat pe două șine tip cornier, agregatul se amplasa în afara Căminului, sub prima fereastră de lângă scenă, din motive întemeiate: înăuntru, zgomotul ar fi anulat sonorul filmului, iar fumul de benzină asfixia publicul. Dracii de copii care nu primeau acces în sală, fie din cauza vârstei, fie din cauza lipsei de bani pentru bilet, se răzbunau băgând cârpe muiate în apă pe țeava de eșapament, împiedicând evacuarea gazelor arse, metodă clasică de oprit distracția și căpătat înjurăturile tuturor, mai puțin ale lui Găinușă, obișnuit cu întreruperile...

Rolele filmului, în cutii rotunde (două, trei sau patru, după durată) erau aduse de nea Ioniță, poștașul, în șareta trasă de-un cal, dedicată meseriei care crease „funcția”, importantă pentru satele deservite. (La noi în zonă s-a spus – și se mai spune! – poștar, un regionalism atestat în dicționarele academice.) Nu mai știu în care zi a săptămânii veneau cutiile; eu așteptam sosirea lui nea Ioniță aproape zilnic. De ce? Tata era abonat la Sportul, iar Taica la Scânteia, din hârtia căreia bunicul meu făcea foițe pentru țigările pregătite pe un scăunel ce înlocuia măsuța dedicată. Ziarul folosea și pentru aprins focul (gazul neplăcut mirositor se găsea mai greu), după ce bărbații citeau ce era de citit, ambii fiind amatori de știri și comentarii politice, iar eu de informații cultural-sportive. Când zăream în șaretă cutiile cu film, simțeam o bucurie îngrijorată: trebuia să fac rost, cum-necum, de banii necesari biletului. Atunci fie jefuiam cuibarele găinilor și dădeam ouăle pe bani la Prăvălia gestionată de nea Vasile, zis Pielan, fie vindeam vreo amuletă din panoplia de copil (briceag, lanternă, sfârlează, avion de lemn, bărcuță de plastic, gumă care șterge tot, stilou cu peniță chinezească, minge etc.) unui companion din sat care-și manifestase în prealabil intenția s-o achiziționeze. Pentru că știam deja ce film urma să vină (se afișa pe undeva), și nu puteam rata să-l văd! Aparte de cele citite în ziar, auzeam zvonuri, păreri, chiar și rezumate despre film de la băieții mai mari, care îl văzuseră deja prin orașele unde urmau școli sau lucrau. Iar de la un moment dat încolo învățasem să recunosc filmele bune: erau cele despre care pe afiș, sub titlu, se preciza: „Coproducție franco-italiană”. Soseau și coproducții franco-italo-spaniole, germane sau engleze, parcă și mai bune. Și erau filmele americane, exclus să fie proaste! Nu-mi amintesc și nu cred să fi văzut vreun film rusesc în acea perioadă – anii 1965-1971. Asta nu e o declarație politică, e un fapt de viață. Nu doar că se crăpase ușa ideologică și se importau produse vestice; chiar oamenii din jur pricepuseră cum stă treaba cu valoarea – revedeți spusa lui Nenea de mai sus. Iar Nenea nu era singurul băiat deștept din sat...

Foarte informați în domeniul filmului, Nicu lui Delcu și nepotul său, Costel (de vârste apropiate, Costel era fiul surorii mai mari a lui Nicu) ne fermecau cu stilul lor înflorat de povestire a indiferent cărui film. Amândoi locuiau în București, însă petreceau vacanțele în sat, la bunici, mergând cu noi la scăldat sau la sapă (muncă obișnuită pentru copiii de la 10-12 ani în sus). Încă îmi amintesc înserarea unei zile de vară, când leneveam pe malul Bentului (gâldăul de pe Neajlov, adânc de vreo doi metri, unde ne bălăceam până se încrețea pielea pe noi), iar Nicu – proaspăt sosit de la capitală – ne-a povestit filmul Winnetou, seria I, lăudând performanțele lui Old Shatterhand, cel care înota pe sub apă, îl dobora cu pumnul pe Inciu-Ciuna, tatăl eroului indian și se amoreza de soră-sa, Nșo-ci. Și era german, precum „învățătorul” lui Winnetou, un oarecare Klekih-Petra... Ce nume! Nici azi nu pot uita felul cum îl pronunța Nicu, deși nu știu cum se ortografiază, nici n-am unde verifica, volumele lui Karl May lipsindu-mi din bibliotecă!...

Și Nicu, fratele mijlociu al lui Nenea, povestea frumos filmele văzute la Câmpina, unde învăța meseria de electrician la școala profesională girată de Ministerul Petrolului, nu cea din subordinea Ministerului Energiei Electrice. Scena duelului de pistoale dintre protagoniștii westernului clasic Pentru câțiva dolari în plus – faza cu pălăriile – o țin minte de atunci, de când ne-a povestit-o Nicu, chiar dacă am văzut-o și am revăzut-o de cine mai știe câte ori. Western era genul de film preferat, iar pistolarii cowboy imitați (am poză cu mine echipat cu țoale specifice, la un bâlci!). Realizările italiene, numite western-spaghetti, abundente în acei ani, ne plăceau mai mult decât westernurile americane; ba chiar le priveam sceptic pe astea, fiindcă le lipsea atractivitatea decorurilor naturale de prin Spania sau Iugoslavia, unde „se turnau” europenele. Giuliano Gemma ne era mai simpatic decât Kirk Douglas ori Anthony Quinn, iar pe John Wayne îl detestam de-a binelea, părându-ni-se fals, închipuit (ceea ce și era, la urma urmei, după cum am aflat mult mai târziu). Toți băieții care iubeam westernurile voiam să fim Manco = Clint Eastwood; puțini voiau să fie Lee Van Cleef, dar numai când era colonelul Douglas, nu și Angel Eyes, în Bunul, răul și urâtul. Nimeni nu voia să fie Tuco = Eli Wallach, deși personajul său – și ne dădeam seama chiar la vârsta copilăriei lipsite de griji – era absolut bestial. Toți văzuserăm Cei 7 magnifici, într-un matineu special aprobat de conducerea Școlii generale – directorul Pațac, mare cinefil, aranjase proiecția la preț de nimic sau chiar gratuit, nu rețin exact. În acel film, Wallach îl juca pe banditul Calvera – nume ajuns de ocară printre puștanii cinefili din Cacova – așa că orice ar fi fost actorul în altă poveste, nu ne mai convenea să fim ce era el... Firește, înainte să-l vedem, „auzisem” filmul de la Nicu lui Delcu, de la Costel sau de la alt băiat plecat la oraș. Memoria mea păstrează această frântură de replică: „Șiiii... Venea Calvera, băi frate!”, cu șiiii-ul prelungit, ce exprima uimire, mirare, teamă și admirație, iar celelalte patru cuvinte rostite pe un ton sentențios, concluziv, ca punctul pus oricărei dispute. Cine să fi fost magnificul care ne-a dezvăluit acțiunea celui mai nedreptățit western din câte au rulat la Cacova și Morteni? Haotică, amintirea mea nu-l scoate din uitare pe consătean... Scriu nedreptățit despre film din perspectiva copilului bătrân care sunt, fiindu-mi peste putință să ignor că e un remake după Cei 7 samurai, al lui Kurosawa. Ei, da! Și Pentru un pumn de dolari, debutul lui Sergio Leone în genul western, este remake după alt film de Kurosawa, Yôjinbô, pe care l-am văzut prea târziu ca să-l apreciez la modul candid, copilăros...

Acestor amănunte, pigulite ulterior, nu le-am dat niciodată importanță. Se știe că filmele sunt ca femeile: îți plac sau nu, le iubești așa cum sunt ori le uiți. Dragostea mea pentru filme n-a atins punctul de incandescență necesar intrării în industria cinematografică. N-am visat să mă fac actor, regizor, scenarist, operator sau măcar electrician de platou! Am cochetat cu camera video însă, când am avut acces la o semiprofesională VHS, în anii 1990; apoi, când mi-am cumpărat eu una DV, am lucrat la PC câteva videoclipuri, postate pe Youtube încă de când platforma azi omniprezentă pe orice smartphone era independentă și începătoare. Joaca nu m-a îmbrâncit să mă cred artist vizual, iar numărul de vizionări nu mi-a umplut contul, nici nu m-a îndemnat să perseverez. Sunt conștient că meseria de cineast e altceva decât aceea de cinefil (ca să nu zic „privitor la filme”; ori – în stilul lui Paul Goma: „văzător de filme”). Tentația regiei de film (de care n-au scăpat prozatori afirmați prin Franța, Italia, Rusia, Polonia sau – la noi – însuși marele Breban!) nu m-a perpelit absolut deloc. Știu că n-aș putea, bunăoară, să refac ori să redau lumina, culoarea și căldura zilei de august 1969, când am văzut la cinematograful din Găești filmul (franco-britanic?) Becket, împreună cu Nenea și fratele lui, Nicu, verii mei. E una dintre acele amintiri greu de trecut în cuvinte, și la fel de greu de uitat pe cât era Bruce Willis de ucis... Și nicio reconstituire actoricească n-o însuflețește!

Cum anume îmi intrase în cap că Becket e un film care trebuie văzut, nu mai știu. Presupun că citisem o cronică în ziar; ori auzisem ceva la radio – aveam unul mic, Electronica, pe baterii. Cum aflasem că rulează la Găești în acea săptămână, e un mister și nu presupun nimic. Dar cum am reușit să-mi conving verii – unul cu 8 ani mai mare decât mine, celălalt cu 4 – să mergem cu bicicletele la spectacolul de la ora 16, n-ar trebui să fie mister: uneori dovedeam suficientă persuasiune ca să mă conving pe mine însumi că ficțiunea pe care tocmai o inventam pe măsură ce-o povesteam e realitate implacabilă, nu imaginația mea!...

N-au fost necesare prea multe pregătiri. Am umflat roțile bicicletelor și-am plecat pe drumul pietruit ce ducea din Cacova la Ionești, iar de acolo, peste Argeș, la Găești. Militar în termen, Nenea era în permisie. Nicu și cu mine în vacanță. Ziua era atât de călduroasă, încât la Argeș am decis că trebuie să ne scăldăm. Unde anume? Pe firul apei nu prea se putea, râul fiind vijelios și tulbure. Alături de drumul asfaltat, pe dreapta când mergi spre Găești, era Balastiera, locul de muncă al tatălui meu și-al altora din sat. Pe stânga, o baltă mare, cu apă limpede, cu pietriș pe fund, săpată de draglinele ce zgârmau după balast. Acolo se îmbăiau niște băieți și fete, tineri toți și zgomotoși ca oricare alții de vârsta lor. Nu ne-au băgat în seamă. Am descălecat bicicletele, ne-am lepădat hainele – mai puțin chiloții – și ne-am bălăcit, probabil vreo jumătate de oră, dacă nu una întreagă. Țin minte plăcerea și rușinea savurate pe malul acelei bălți – care de mult nu mai este – uitându-mă la fetele în bikini, pletoase, frumoase, vesele și nepăsătoare. Două ședeau pe o pătură, lângă mal. Nu știu cum s-a întâmplat că m-am trezit aproape de ele, încât le-am simțit căldura ca iradiația unei bombe atomice! Pe una, brunetă cu ochi albaștri, cu părul lung și drept, n-am uitat-o nici azi, după 56 de veri! Când mi-o reamintesc, simt tot plăcere și rușine – evident, altfel decât atunci, în august 1969. Plăcerea va fi fiind de înțeles, însă rușinea? Inutil să spun că – mascul de 13 ani și 5 luni – mireasma de femelă mi-a stârnit... Bănuiți ce! Fetele nu mi-au văzut-o; însă verii mei... Nicu m-a ironizat apoi ani la rând!

Odată ajunși la cinematograful găeștean, am plasat bicicletele în spate, într-un colț parcă anume făcut să pitești ceva, între zidul clădirii și gardul curții vecine. Prevăzător, Nenea luase o bucată de lanț și-un lacăt, asigurându-se că nu ne întoarcem pe jos. Am avut bani și timp să mâncăm la cofetăria de alături o prăjitură și să bem un suc. Cât despre film... N-am reținut nicio scenă, nicio replică, niciun amănunt care să-mi justifice insistența de a-l vedea. Nenea și Nicu s-au exprimat în aceeași zi, în nota lor obișnuit-ironică: e un film greu de mestecat, musai să-l ajutăm cu o bere! Ceea ce am și făcut la bufetul gestionat de Ițic, situat la Capătul Podului, cum se numește intersecția drumurilor la traversarea Argeșului, în satul Gherghești, comuna Ionești (azi Petrești). Revederea filmului, obligatorie în pregătirea textului de față, nu mi-a revelat vreo capodoperă, ci o creație bine făcută, la nivelul anilor 1960. Nu mă pricep să apreciez jocul actorilor Richard Burton și Peter O'Toole. Și nu e cazul unor digresiuni despre bagajul cultural inclus în adaptarea piesei lui Jean Anouilh; asemenea lucruri țin de normalitatea unei epoci revolute și, poate, revoluționare. Însă ritmul vieții actuale este complet altul, prea iute pentru mulți dintre noi, prea nesăbuit pentru destui rămași în urmă...

Escapada aceea mi-a deschis ochii și apetitul. Calitatea vizionării peliculei într-un cinematograf cu ecran lat și instalație de sunet ireproșabilă m-a determinat să repet experiența. Toamna lui 1969, tot anul 1970 și jumătate din 1971 am văzut filme la Găești în fiecare duminică în care izbuteam să pun piciorul pe bicicleta lui tata. Nu doar una îmi sta la-ndemână; dar a unchiului Tatoniță – care mi-o împrumuta cu multă reticență, de când o înapoiasem cu un cauciuc înțepat – se defecta mereu și nu găseam piesele necesare să o repar. Și cum tata se îmbăta aproape în fiecare duminică și adormea după prânz, eu găseam prilejul să evadez la cinema, indiferent de filmul programat. N-am notat titlurile într-un caiet, precum cinefilii precoce. Sincer: nici nu credeam că îmi folosește la ceva. Pur și simplu trăiam aproximativ două ore în altă lume! Azi am bănuiala că mă rodea vreo nemulțumire față de societatea în care s-a nimerit să mă nasc; de unde și tentația, apoi obișnuința să fabulez, devenită viciu odată cu primele proze...

Atunci am „descoperit” filmele cu indieni finanțate de studiourile DEFA din Republica Democrată Germană, cu exterioare de prin Yugoslavia. Fiii Marii Ursoaice, Pe urmele Șoimului, Lupii Albi, Apașii – le-am văzut la Găești; apoi, la București, Osceola, Tecumseh și naiba mai știe care, fiindcă prin 1973 sau 1974 mi-am pierdut interesul pentru ele (n-am văzut Ulzana, filmat în România!). În rolul principal era actorul Gojko Mitic, sârb de origine, un bărbat atractiv, cu succes la femei, cu activitate bogată în cinematografia est-germană și înainte de 1989, și după. Defectul lui, dacă pot spune așa: omul arăta atât de fotogenic în roluri de indieni–piei roșii, încât orice alt actor, nativ amerindian, pare caricatură. Filmele astea, cu eroi idealizați la modul absolut, conjugau efortul câtorva țări socialiste. Implicit ideologizate, aproape woke în termenii de azi, ele proclamau că indienii sunt buni, iar albii (citește: americanii) sunt răi. Nu realizam pe atunci – de unde viziune critică la un biet țărănuș? – că ele constituiau o prea puțin subtilă modalitate de a face bani pe seama nevoii populare de dreptate, la fel ca westernurile-spaghetti. Și ca seria autohtonă cu Pruncul, petrolul și ardelenii, prilej de râs pentru prietenii mei, în anii 1980... 

Acei doi ani de mers la cinema în oraș mi-au rămas în memorie într-un fel pe care sper să-l decodez altă dată. Sau să-l păstrez ca pe-o relicvă neprețuită? Interogația semnifică dubiu și neîncredere. Mă stârnește, mă întărește și totodată mă blochează psihic discuția cu vreun prieten din copilărie, coleg de clasă ori consătean, întâlnit întâmplător după cine știe câți ani. Unii n-au uitat – și mi-o reamintesc, râzând – că le povestisem filmul Pe urmele Șoimului (următorul, după Becket, văzut la Găești). Consecința? M-au poreclit Șoimul, fiindcă prea le ziceam cu foc! N-aveam eu figură de indian, nici alură de actor, dar compătimeam cu eroii atâtor povești frumos colorate, încât nu mă deranja deloc să fiu unul dintre ei...

(Revista HYPERION nr. 7-8-9/2025)