TERAPIE NARATIVĂ - nr. 4/2025

Oticul

Ionica lui nea Mircea Olteanu, zis Cotoiu, era socotită în anii copilăriei mele cea mai frumoasă femeie din sat. Mi-e greu să o descriu imparțial sau poetic, așa cum ar face-o un autor de literatură, deoarece au trecut mai bine de șase decenii de când o vedeam aproape zi de zi și-o sorbeam cu ochi de băiat neștiutor, însă atins de farmecul ei. Avea piele albă și carne moale, caldă și pufoasă ca miezul de gogoașă proaspătă, delicatesă pe care Ionica se pricepea, ca puține alte femei din sat, să o frământe din făina cea mai fină. Avea față rotundă, ochi căprui, jucăuși, înșelători, obraji de culoarea cojii de piersică rumenită, urechi mici, sprâncene subțiri și buze roșii, niciodată atinse de strugurel sau – oroare! – ruj. Avea păr negru, lung și bogat, totdeauna împletit într-o coadă groasă, lăsată liberă pe spate sau purtată pe piept, nu răsucită pe cap ori strânsă la ceafă. N-am văzut-o despletită; pesemne că își desfăcea părul doar când și-l spăla. Dacă judec din perspectiva standardelor actuale de frumusețe, admit că silueta ei împlinea o femeie grăsuță, poate chiar grasă de-a binelea. Dar nu era ciolănoasă, nici trupeșă, nici n-avea carne pietroasă; nu era genul de muiere zdravănă, muncitoare, fertilă, pricepută să facă mai multe treburi concomitent și să iubească necontenit numai un bărbat – pe soțul legiuit, chiar dacă acela nu merita, incapabil să-i înțeleagă dragostea și sacrificiul. Ionica era o femeie născută să fie îmbrățișată și futută până la vlăguirea deplină a bărbatului, un corp moale și primitor ca buretele, o melasă parfumată și fierbinte în care masculul neatent sau prost se îneca fără să priceapă de ce sau cum, el crezându-se deasupra, imun la primejdia împreunării, a împletirii cu destinul...

Am în minte două imagini care – în toți acești ani trecuți – mi-au bântuit fantezia și simțămintele (sau poate corect e să spun: psihicul, subconștientul). Prima dintre ele este, probabil, una dintre cele mai ispititoare văzute de mine: Ionica lângă un gard de nuiele, spre grădină, lăsată pe vine ca să urineze, sprijinită pe vârfurile degetelor de la picioare. Era vară, era cald, era umbră în locul unde Ionica, desculță, își făcea nevoia, îmbrăcată cu un fel de combinezon, furou sau rochie cu bretele subțiri. Umerii dulce rotunjiți, brațele plinuțe și, mai ales, picioarele total dezgolite de la șolduri în jos – ce metafore să caut ca să pictez în cuvinte icoana femelei zămislite să se împerecheze până la moarte? Nu femeia pură, inocentă, fecioară, cum ar da bine într-o proză idealistă, ci femeia naturală, exemplară, carne și sânge și căldură și fiere și miere și așa mai departe... Impunea – sau împungea – de la prima vedere cu sânii; sau cu țâțele, cum denumim partea aceea de corp, folosind cuvântul valabil și pentru animalele dătătoare de lapte – vacă, oaie, capră, iapă. Ambiguitatea termenului, aș zice, mă incita într-un fel pe care nu vreau să-l literaturizez, deoarece știu că aș comite un fals. Senzația simțită la vederea țâțelor Ionicăi, în acea scenă de demult, nu e falsă, ci neverosimilă: mă sufocam! Parcă mi-aș fi înfundat nasul, ochii, gura și fruntea între sânii femeii, ca între două perne cu fețe de muselină – e comparația la îndemână, fiindcă alta, mai sugestivă, nu pot comite fără să risipesc inutil suculența unei clipe telurice. Și nicio comparație nu mi se pare mai potrivită decât definiția simplă: țâțe de femeie tânără, supte doar de bărbat, nu de copil, deoarece lactația schimbă complet structura mamelară și gustul minunăției. Rotunde, mari, abia ținute în loc de pânza combinezonului, furoului, a rochiei sau a ce va fi fost cârpa care nu-i acoperea nimic, cei doi pepenași cu moț în vârf m-au urmărit mereu, m-au făcut să visez, să doresc, să sper și să juisez în diverse momente ale vieții, inclusiv cele împărțite erotic cu vreo femeie. Și azi închid ochii și o văd pe Ionica lângă palanca de nuiele împletite, sprijinindu-se de gard cu brațul stâng, celălalt ridicat deasupra capului, cu degetele fluturate în aer ca și cum ar fi gâdilat pe cineva, cu zâmbetul șăgalnic și incitant (zice masculul din mine), cu picioarele larg desfăcute – aș pretinde că genunchii se aflau depărtați în unghi de 90º, dar cine știe ce bazaconie îmi tulbură memoria! Stătea – mă obsedează poziția! – în echilibru delicat pe vârfurile picioarelor, nu purta chiloți și nu s-a șters la fofoloancă după ce a litrosit jetul. Când s-a ridicat, suspinând ușurel, s-a întors puțin într-o parte, parcă să verifice dacă a făcut bine ce făcuse. Atunci i-am văzut bucile rotunde, albe, închipuind o pâine mare, cu două umflături, un deal chel cu două movilițe sau două clăi de paie lipite (comparații rurale accesibile copilului de-atunci), bucile între care – doar privindu-le – am simțit fulgerător că mă prăbușesc definitiv. Cum naiba să uit așa ceva? Oricâte conotații lirice aș găsi momentului, nu pot să-l diluez în fraze insipide. Pentru că urinatul este un act normal și banal, firesc oricărui om, iar eu n-am cunoscut pe nimeni care să urineze mai natural decât o făcuse Ionica. Pot doar să mai adaug culoarea combinezonului, a furoului, a rochiei sau a ce va fi fost cârpa care nu-i acoperea nimic din trup, deși se mulase pe mijlocul plinuț, mult mai subțire decât pieptul și bazinul șoldurilor: culoare mov spălăcit, cu floricele albe desenate de-a lungul, rânduite ca bețele de răchită ale gardului din spate. Jos, pe pământ, erau niște pietre bej-alburii, împrăștiate neglijent; Ionica nu se ferea de ele, și râdea, și mă privea fără să-i fie rușine de mine, fără să mă izgonească, fără să se îngrijoreze că ar putea fi văzută, sau că am putea fi văzuți împreună. Era desculță, repet, și mă întrebam dacă nu se înțeapă la tălpi, la călcâie sau la pernița fiecărui deget, apăsând fără teamă bolovanii cu colțurile prea puțin rotunjite. Mă întreb și azi...

Încă două fete și un băiat născuse Rada lui nea Mircea, zis Cotoiu. O vreme trăiseră toți șase într-o casă de chirpici – o tindă și o cameră. Slugă la boierul Titică până-n război, nea Mircea intrase „om bun la toate” în G.A.S-ul constituit de comuniști pe moșia lui Gerota, la Țăvârlău, unde nu curgea lapte, nici miere, dar de unde – cum-necum – „se arănise”: își ridicase o altă casă, de cărămidă, cu două camere, tindă, plus un așa-zis antreu. Leana, Floarea și Costică, aceștia erau copiii cei mari ai Cotoilor, cum li se zicea în sat. Fiindcă nu aveau pământ, ca alții, tustrei plecaseră la sfârșitul anilor 1940 la București și se aranjaseră pe acolo, căsătorindu-se după noroc. I-am vizitat pe toți în primii ani 1970, când am învățat la liceu în capitală, considerându-i un fel de rude, fiindcă grădina lor se învecina cu a noastră, iar tata era bun prieten de pahar cu nea Mircea. Leana și Floarea locuiau la curte, pe o stradă situată spre marginea orașului, parcă Ziduri sau Zidari se numea (azi e demolată). Costică, maistru cazangiu la uzinele „23 August” locuia la bloc, în Balta Albă, avea două fete și se ținea cumva departe de surori, cărora le reproșa mentalitatea de slugă, căpătată ca „fată-n casă” în anii lor de tinerețe, când – plecate de la țară – se aciuaseră în gospodăriile unor orășeni înstăriți.

Mezină între frați, Ionica părea menită să rămână acasă, ca multe altele, să țină rostul gospodăriei după ce părinții nu vor mai putea să muncească. Pentru asta, trebuia să găsească un bărbat dispus „să se mărite”, cum se spunea despre cei care, obligați de situația familială, acceptau să se mute în „averea” nevestei, intrând la ascultare și la plecăciuni față de socri. Însă Ionica s-a măritat – la nici 16 ani împliniți – cu Ilie al Refugiatei și au ridicat împreună o căsuță, la un pomost distanță de curtea unchiului meu, Ioniță, aflată la două curți de cea bătrânească, unde m-am născut. Pot spune fără dubii că am crescut în preajmă și mărturisesc fără pic de jenă că eram îndrăgostit de Ionica în copilărie. Ba, mai mult, îndrăznesc să scriu că ea m-a făcut bărbat, dar nu în sensul bănuit de oricare cititor cu niscai lecturi deocheate. Asta s-a întâmplat în 1969, când ea împlinise 23 de ani, iar eu 13. Nici nu se punea problema să se uite la mine ca la un bărbat, dar sigur îi plăcea să mă simtă aproape, mai ales că n-avea copii. Și, drept să spun, nu știu dacă o priveam ca pe o mamă, ca pe o soră mai mare sau ca pe o femeie râvnită. Neîndoielnic, în felul meu copilăresc, o râvneam. Dar nu eram singurul mascul ars de sentimentul ăsta!...

Ilie Bulburuc – acesta îi era numele și mă întreb dacă nu cumva comit un gest necuvenit, inestetic sau pueril, folosindu-l ad litteram în această relatare; nuanța ușor sarcastică a sonorității, ce amintește ceva sulfuros, lichid, pare să indice o alegere cu intenție descriptivă din partea mea. N-ar fi cinstit, nu-i așa? Însă acesta era numele real, iar azi pot spune că acolo, în sat, nu mai există nimeni care să-l poarte, toți din familia respectivă fiind morți, fără urmași direcți. Așadar, Ilie era cu șapte ani mai mare decât Ionica și venise la noi cu grupul de familii refugiate din calea Armatei Roșii, în 1944. Satul lor rămăsese pe teritoriul URSS, dincolo de graniță, vecin cu județul Botoșani. Erau patru frați – trei băieți și o fată: Niculae, Gheorghe, Smaranda și Ilie, în ordinea vârstei; se stabiliseră la Cacova, într-o bojdeucă ridicată în grabă pe un pomost cumpărat cu nu știu câți bani de aur (se zicea), la marginea satului, spre Țăvârlău, alături de alte trei familii în aceeași situație, rubedenii. Erau ținuți în frâu de mama lor, neuitata Nicorița, alintată Sfânta, căreia noi, copiii, îi ziceam Bahornița (cu accent pe silaba -ni), fiindcă era de-o inclemență aproape insuportabilă în tot ce privește viața de zi cu zi. Nu accepta nicio nedreptate sau vorbă urâtă și se purta cu atâta evlavie creștină, de parcă arvunise un loc pe catapeteasma bisericii, cum o ironiza țața Ioana, mama verilor mei Costică, Nicu și Ment. Noi, pramatii de țărănuși, nu înțelegeam de ce este așa inflexibilă, de ce nu ne îngăduie joaca și prostiile, precum alte bătrâne din sat. Nu știam pe atunci – și n-am aflat decât foarte târziu, după 1990 – ce necazuri trecuseră peste biata femeie, văduvă din vara lui 1940, când rușii cotropiseră Basarabia și Bucovina și-i împușcaseră bărbatul. Probabil că „oamenii mari” – părinții și bunicii noștri – știau și discutau situația refugiaților; nouă, copiilor, nu ni se spunea nimic și aproape sigur nu ne-ar fi păsat, dacă aflam.

Mezin și el în familia sa, nea Ilie crescuse cam de capul lui, cum se zice, adică nesupravegheat, fiindcă frații și mama se străduiau, muncind de dimineața până seara, să agonisească o brumă de – mult zis – avere. Nici el nu stătea degeaba: avea șapte ani în 1946, când răzbise cu sapa primul lui rând de porumb pe moșia „conașului” Titică, înainte ca boierul – știind că „vine colhozul” – să o vândă la pogon fraierilor de săteni – inclusiv lui popa Averescu, mare amator de îmbogățire – și să se mute la București. Forțat de legile noi, nea Ilie se dusese la școală toate cele șapte clase, câte erau obligatorii în anii aceia. De-ar fi fost ca înainte, sigur nu apuca să facă mai mult de patru. Dar degeaba se dusese, fiindcă învățătura de carte nu era ceva să se lipească de el. Și, probabil, că nici n-avea nevoie: era frumos, cu ochi albaștri de ziceai că sunt picături din cer, cu pielea roșcovană și părul blond, un băiat cuviincios, viguros, sănătos. Se purta curat dintr-un reflex natural, nu din cicăleala mamei, precum atâția de seama lui. Când am început eu să iau seama la lumea din jur, nea Ilie era deja căsătorit cu Ionica și ridicaseră căsuța cu o cameră și-o tindă, la un pomost distanță de gospodăria unchiului meu, Ioniță. Ne primeau la ei în curte, pe toți copiii din colțul nostru de sat, în mod firesc, de parcă era curtea – ba chiar și casa! – tuturor. Explicația mi se pare azi superfluă: ei n-aveau copii, și poate doreau... Dar, cine știe ce era în mintea și inima lor!

Dragoste sigur era. Poate prea multă. Datorită – sau mulțumită? – acestui sentiment, nu trecea o săptămână fără să n-auzim cum se ceartă, cum se bat, cum „se pumnesc”, după expresia aceleiași țațe Ioana, mare meșteră în ziceri de-astea aplicate. „Se pumnesc” este, evident, o expresie compusă din „pumn” și „iubesc”... Cine pe cine acuza de infidelitate? Ambii combatanți, reciproc. Era oarecum de înțeles ca Ionica să fie vizată de gelozia lui nea Ilie, fiind o frumusețe și-o pricină de oprit caii la poartă, cum se și întâmpla când trecea pe acolo nea Nae Ungureanu, în căruța cu păcănele, proaspăt vopsită și spălată. „Hai, Ionico, adă sacul să mergem la moară!” – șuiera vocea lui ușor gâjâită de tensiunea așteptării. Iar Ionica scotea capul pe ușă, privea șăgalnic, își îndrepta coada bogată și răspundea: „Stai, neică Nae, că n-am isprăvit gogoșile, că am zis să fac să avem ce gusta pe drum!”

Ce se întâmpla mai departe, puteți deduce din aluziile incluse în alt fragment al terapiei mele narative, publicat mai an... Totuși, eu nu vă încurajez să credeți chestii necuvenite, deoarece n-am știință precisă – și n-am fost martor! – că s-ar fi petrecut vreuna. Dacă Ionica era victima propriei atractivități, nici nea Ilie nu scăpa de bănuieli. La 25-30 de ani, era un tânăr frumos și impunător, cu trupul musculor, bine legat, cu bărbia potrivită și fălcile șugubețe, iar buzele – rotunde și moi ca ale unui îngeraș, nu ca ale unui bărbat care muncește de dimineață până seara, când are ce; iar când nu muncește, cântă din fluier ca un cioban din povești, fiindcă în realitate e greu de găsit unul adecvat. Am băgat de seamă – erau anii 1960 și vedeam filme aproape săptămânal, de două ori, marțea și vinerea – că nea Ilie semăna cu actorul Lex Barker, cunoscut și admirat de noi, copiii, în rolul lui Old Shatterhand din seriile cu Winnetou. Asemănarea mi-l făcea simpatic și mă străduiam să-i demonstrez asta, iar el aprecia gestul fără să pomenească; îmi dădea câteva mentosane (ținea un tub în buzunar și sugea câte o tabletă, după ce bea țuică, să nu-l miroasă Ionica), îmi cioplea niște pistolașe din crengi de zarzăr anume tăiate, îmi vorbea ca unui om mare și de încredere, spre deosebire de alți bărbați, care mă repezeau cu vreo înjurătură sau un șut în fund. În acei ani, nea Ilie lucra la I.A.S., împreună cu socru-său, nea Mircea Cotoiu, nu știu ce anume, că nu mă interesa. Cât câștiga acolo, îi ajungea să întrețină casa și curtea, unde creșteau câteva găini, un porc și un câine. Ionica nu mergea – ca toate femeile din sat – la colectiv. Nici la I.A.S. nu se ducea; își găsise de lucru acasă: cosea niște cămăși înflorate, celebrele ii naționale, pe care i le cumpăra o femeie din București, și le plătea bine. Multe despre conviețuirea lor nu-mi mai amintesc, iar certurile care le împăienjeneau existența mi se păreau ceva obișnuit și inofensiv la vremea respectivă. Și alții pățeau la fel, și nu se dărâma satul...

Dacă Ionica sau nea Ilie vor fi călcat strâmb, cum se zice – n-am habar. Dar nea Ilie era un bețiv de categorie grea. Șuvoiul de țuică aluneca pe beregata lui de parcă bea apă, într-o zi călduroasă, la sapă de porumb, în câmp. Mi-l amintesc într-o seară – să fi fost toamna, una uscată și rece. Nea Ilie se oprise la prăvălia lui Pielan și băuse... Cât să fi băut? Poate un litru, poate mai mult. Dar cumpărase și-o jumătate de țuică, să o bea acasă – nu cred că împreună cu Ionica, fiindcă ea nu bea decât rar și puțin. Stăteam la poartă, singur, așteptând nu știu ce, când l-am văzut ocolind băncuța lui nea Costică Voinea, vecinul nostru. Așa de bine a ocolit-o, că s-a trezit în șanț! Noroc că nu era nici adânc, nici plin de apă... S-a ridicat firesc, și-a scuturat pantalonii de culoarea frunzei de tutun și a pornit mai departe, cu sticla intactă în mână. Când s-a apropiat de mine, am observat că sticla nu avea dop, iar lichidul părea neatins, umplând clondirul până la gât. Să nu dau impresia că mă amuză starea în care se află, l-am întrebat ceva aiurea, parcă de niște vaci care urmau să vină de la islaz. Nea Ilie a dus degetul arătator la buze și a șâșâit – să tac, desigur! Am tăcut și am privit în urma lui până a intrat în curte. La poartă a greșit pasul și a călcat alături de scândura ce slujea de podișcă. S-a ridicat din șanț, iarăși cu sticla intactă în mână, și a intrat pe poartă, fără să o închidă. Cearta cu Ionica a izbucnit la puțin timp după și a continuat o vreme... A doua zi am auzit-o pe Ionica povestind tușei Paulina, nevasta unchiului Ioniță, cam în felul următor: „A dracului lighioană de om! A venit acasă beat mort, a căzut prin toate șanțurile, dar n-a vărsat nimic din sticlă! Și nici măcar n-avea dop! A dracului lighioană!”

De vreo „aventură” a Ionicăi nu știu, nu-mi amintesc, deși am iscodit câțiva ani în șir –; dar de nea Ilie pot spune asta: a ieșit de acolo! Acolo era casa unde trăia Păuna Frusinii lui Bâzdâc, la care se duceau noaptea mai toți bărbații respinși de neveste, să-și verse năduful, sămânța și desaga cu mălai. Femeie singură, Păuna nu dădea socoteală nimănui și nu sfida vecinele, cum se mai întâmplă. Fără pământ, doar cu grădina din jurul casei, părea că se întreține din cusutul plăpumilor, articol necesar oricărei gospodării. Dar până și noi, puștani de 12-15 ani, aflaserăm de circulația nocturnă și o studiam de la distanță, din motive lesne de bănuit... Și într-o noapte l-am văzut pe nea Ilie ieșind de acolo, fluierând vesel, ca masculul satisfăcut. Explicații pentru asta? Nu era treaba mea, însă mă simțeam parcă vinovat, parcă doar sâcâit, gândindu-mă la Ionica, vecina mea cu piele albă și carne moale, cea mai frumoasă femeie din satul nostru...

Altădată i-am văzut pe cei doi vecini încăierându-se în curte, de față fiind și unul dintre frații lui nea Ilie – Niculae, zis Cosor, fiindcă se pricepea să altoiască pomii ca nimeni altul din toată comuna. Eu și câțiva băieți din gașcă jucam fotbal pe tăpșanul de peste drum și ne-am oprit, căscând gura la dispută. Nea Niculae, zis Cosor, i-a îndemnat pe certăreți să tacă sau să intre în casă, că aude lumea și nu e frumos. La care Ionica a răbufnit: „Să mă pupe-n cur lumea, d-aia nu mai pot eu! Nu vezi, cumnate, ce e-n stare ăsta? O să mă bage-n spital, dacă o ține tot așa...”.

N-am înțeles atunci care să fie cauza certei, însă chestiunea cu „băgatul în spital” mi s-a agățat ca o scamă de creier și acolo a rămas. Au mai fost și alte episoade cu asemenea dispute. Le-aș fi uitat, fiindcă momentele când mă simțeam bine în preajma și-n curtea vecinilor mei predominau ca număr și plenitudine. Dar e suficient un ceas de nefericire să otrăvească un veac de bucurie, nu-i așa? Nu mai lungesc o filosofie de telenovelă, inutilă în epoca TikTok, și încerc să relatez ce s-a petrecut în ziua de 30 mai 1969.

Era într-o vineri destul de caldă, cu cerul acoperit de nori subțiri ce nu prevesteau ploaie. Oarecare uscăciune plutea în aer, iar printre case și prin curți se simțea parcă mireasma grâului înspicat de pe tarlalele din jur și a porumbului abia răsărit. Principala ocupație a oamenilor din sat care munceau în câmp – fie la C.A.P., fie la I.A.S. – era să lichideze bălăriile ce împânzeau firesc semănăturile, în special nesuferita pălămidă, pentru eliminarea căreia prășitoarele – mecanizate sau trase de cai – nu pridideau. Contra pălămidei se întrebuința unealta numită otic. DEX consemnează că oticul e o lopățică de curățat pământul de pe brăzdarul sau cormana plugului. La noi în sat, oticul avea obligatoriu o parte metalică – acea lopățică – foarte bine ascuțită, încât putea să reteze tulpina oricărei plante. Folosirea uneltei era comodă – mergeai în picioare și împingeai coada lemnoasă, gest la îndemâna oricărui copil care voia să câștige un ban. Că, uneori, oticul era folosit drept armă, nu mira pe nimeni: oamenii se băteau cu ce le pica în mână...

Așa că atunci când l-am văzut pe nea Ilie pe drum, în dreptul curții noastre, nu m-am mirat că târăște oticul prin țărână. Îmi imaginam că iar s-a îmbătat și a uitat să meargă la câmp, unde muncea primăvara aia. Am ieșit la poartă, fiindcă auzeam gălăgie – țipete, văicăreli, jelanii – înspre partea de unde venea el și unde se afla casa lor. Nea Ilie nu m-a băgat în seamă – era și greu, deoarece într-o mână ducea o sticlă cu – bănuiam – țuică, din care băuse cam jumătate. Se clătina în mers, dar nu așa cum o făcea când era beat. Nu i-am dat multă atenție, deoarece privirea mi-a fost atrasă de otic. Iar oticul era plin de sânge, cam până pe la jumătatea bățului de lemn rotund. Evident, certitudinea mea poate să fi fost generată ulterior, după ce am aflat ce se petrecuse. Imaginea însângerată m-a lovit, cu siguranță, înainte de cumplita veste: nea Ilie o omorâse pe Ionica! Aceasta era esența vacarmului dinspre curtea vecină cu a unchiului Ioniță, unde se adunaseră mai mulți oameni – femei, bărbați și vreo doi-trei copii de școală care n-aveau lecții atunci. M-am dus și eu într-o viteză și-o amețeală de neoprit. Atunci a fost a doua imagine cu Ionica, pesemne mai puternică decât prima, fiindcă mi-a bântuit mintea îndelung, și mă urmărește și azi...

Poarta era deschisă, ușa casei vraiște, câteva găini alergau pe bătătură, oamenii vorbeau cu voce tare, fiecare în legea lui, și nu asculta nimeni. Mi se părea că toți sunt speriați și puși pe scandal, gata să pedepsească pe nu se știe cine. Cum să nu se știe? Pe nea Ilie, cel care își omorâse nevasta, dar nu era clar cum să facă asta: pedepsirea! Îl chemaseră pe milițian, pe Dragomir, aflat în ziua aia la post, în Morteni. Până să vină, m-am strecurat printre vecini și am ajuns în spatele casei, unde zăcea trupul mort al Ionicăi. Mort și dezgolit. Complet goală, Ionica mi s-a părut o statuie din cărțile de istorie, deși nu cred – sau nu-mi amintesc – să fi fost vreo nuditate în acele cărți... Întinsă pe spate, cu fața răsucită spre dreapta, cu obrazul lipit de brațul întins, Ionica avea picioarele ușor depărtate, stângul așezat normal, dreptul puțin îndoit de la genunchi. Pămătuful părului pubian, negru și ondulat, era năclăit de sânge, la fel ca porțiunea triunghiulară dintre coapse și pântec, măcelărită cu oticul – mi-am dat seama fără să-mi spună cineva. N-am putut să-mi iau ochii de acolo până când vocea unei femei (parcă țața Ioana, parcă tușa Paulina) a zis: „Înveliți-o cu ceva, că se sperie copiii...”. Atunci m-am îndepărtat, cu sentimentul de rușine ascuns ca o mânjeală sub haine; și excitat – fără să înțeleg ce simt și de ce.

Noaptea aceea am avut prima poluție. Sau prima împărtășanie autoerotică, nu prea știu bine ce-a fost – dar sigur era manifestarea masculului care devenisem: puteam zămisli un copil, da! Uite dovada: produceam spermă... Mai rămânea să găsesc – la o adică – brazda necesară însămânțării, nu? Dar unde – sau pe cine – să caut? Femeia care mă făcuse bărbat – în felul acela crâncen și obscen – era moartă și niciodată nu mă ținuse în brațe, ca pe-un posibil iubit. Ani de zile i-am dus dorul și am suferit ca un amant neglijat, visând împreunări mistice și peripeții fantastice, terminate cu „împliniri” ce nu depășeau realitatea prozaică a unui act pueril, vulgar și eliberator. Am visat-o pe Ionica și am căutat-o în fiecare femeie, cu nesocotința unui agent secret fără teamă de inamic, împins la pierzanie de propria neglijență. Voi muri fără să o regăsesc – iar dacă regăsirea s-ar petrece, sigur că aș mai muri o dată...

Pe nea Ilie l-au găbjit dinaintea Prăvăliei lui Pielan. Beat, cu sticla în mână. Oticul zăcea aruncat într-o margine a poieniței. L-am recuperat eu, dar mi l-a confiscat milițianul Dragomir, ca probă la dosarul întocmit de doi ofițeri (sau procurori?) sosiți în sat chiar în acea după-amiază. Înainte să predau obiectul, am avut timp să-l studiez, fără să iau seama bine la ce fac. Lemnul de corn era lustruit de îndelunga folosire. Fierul, ascuțit nu demult, părea ca nou, deși urmele de rugină îi trădau vechimea. Am privit petele de sânge ca pe-o vopsea oarecare. Cred că roșeața aceea mi s-a impregnat nefiresc în minte, fiindcă am avut multe coșmaruri în anii următori. Visam că folosesc oticul – ba să tai niște mohor în grădina de zarzavaturi unde petreceam toate zilele libere, ba să alung un berbec din turma lui nea Cucu, cel care avea grijă și de oile noastre, ba să omor un șarpe lung și gros ce se târa pe iarba din Poiană, unde niciodată nimeni nu văzuse vreun șarpe. Odată – încă țin minte amănuntele – am visat că folosesc oticul în chip de vătrai, și umblam cu el în foc, la cuptorul de afară, până când focul a cuprins lemnul și aproape că l-a ars...

Nea Ilie nu s-a opus arestării. A mărturisit tot: cum era gelos pe nevastă, cum a bătut-o de mai multe ori, ca ea să nu se mai coprindă cu alții (exact așa s-a exprimat: să nu se mai coprindă!), cum i-a zis că o omoară dacă o prinde... Ei, și ce dacă n-a prins-o? Ea râdea și îl batjocorea mereu – că ea e cinstită, că el nu e bun de nimic, are puța mică și așa mai departe... Râdea și îl batjocorea, și n-a mai putut să rabde: a omorât-o fără s-o prindă cu vreunul! Amănuntele mărturiei s-au aflat ulterior; la anchetă și interogatoriu noi, copiii, eram excluși din start. Procesul s-a ținut la judecătorie, în Găești, au fost câțiva martori din vecini, ei au povestit ce s-a discutat. Nea Ilie și-a recunoscut vinovăția și n-a cerut îndurare. L-au condamnat la pedeapsa maximă. Mi se pare că a scăpat la amnistia dată de Ceaușescu, în vara lui 1989. Nu mai locuiam în sat. Nici familia lui, din câte știu. Nu l-am reîntâlnit. A murit destul de repede după liberare. Habar n-am unde e îngropat.

Mormântul Ionicăi e în cimitirul vechi al satului. L-am revăzut de curând. O cruce simplă, de ciment, cum se făceau pe-atunci, cu fotografia imprimată într-un oval de marmură îngălbenită de vreme. Greu de recunoscut femeia cea mai frumoasă din satul nostru. Iarba crescuse mărunt pe deasupra, și mi-am imaginat dedesubt oasele și bucățile de lemn ale coșciugului. Mi-a trecut prin minte ceva de domeniul SF: aș putea să dezgrop scheletul, ca egiptologii văzuți prin documentare televizate, și să refac trupul cu ajutorul unui program de computer – măcar așa să-l am în posesie, dacă viu nu mi-a fost hărăzit...

(Revista HYPERION Nr. 10-11-12/2025)