TERAPIE NARATIVĂ - nr. 1/2025

 21 DE GAROAFE ROȘII

Pot scrie acum, fără teama de a greși, că o cunoșteam pe Victorița Bucșănescu de când era copilă. Se născuse în același an cu soră-mea, fix șase luni mai târziu, în 13 decembrie. O ciudată simetrie între familii ne apropiase afectiv. Predestinat sau nu, părinții noștri aveau vârste egale: mamele, din Morteni amândouă, fuseseră colege de bancă în școala primară, iar tații ─ leat 1930 ─ făcuseră o parte din armată împreună. După acea parte, tata, ca nepot de primar liberal, ajunsese în Dobrogea la batalionul de construcții civile, de unde a ieșit calificat în meseria de electrician, iar nea Ion Bucșănescu ─ și el din Morteni, poreclit Oică Scandal, o figură de neuitat ─ fusese grănicer în Banat, unde nu se știe ce misiuni executase, dar îi provocau încă, în anii ‘70, crize de furie soldate nu de puține ori cu scene de violență în familie sau bătăi crunte cu vecinii. Cu trei ani înaintea Victoriței se născuse fratele ei, de-o seamă cu mine, botezat Victor. Cred că e lesne de priceput din ce cauză amândoi copiii purtau același nume: nașa lor era Victoria, zisă Vica lui Chestie. Și,-n acele timpuri, voința nașilor era sfântă: ce nume îți alegeau, pe ăla îl purtai...

Victor și cu mine trecuserăm clasele V-VIII între aceiași ani, 1967-1971. El la A, eu la B, fără să ne ciocnim nici la trăznăi, nici la întreceri sportive, nici la învățătură. Și nici mai târziu, când eram flăcăi, nu ne-am întretăiat drumurile pe la poarta vreunei fete. Am intrat amândoi la școli în București: eu în liceul energetic, el într-o profesională, unde s-a calificat lăcătuș de mecanică fină. A primit repartiție la uzina cu același profil, situată pe lângă Obor, apoi s-a căsătorit, a avut două fete și s-a stabilit în capitală. Explicabil prin ce-am trăit fiecare, i-am pierdut urma în deceniul ultim al regimului comunist. Cumva, când eram mici, copii prea puțin știutori de necazurile celor mari, ne simțeam rude fără să fim. Deși nimeni din familiile noastre nu scăpase vreo vorbă, se părea că Victorița și cu mine suntem sortiți ─ sau „meniți”, așa se spunea în sat ─ unul altuia. Noi înșine aveam impresia asta, măcar că n-o recunoșteam, nici nu ne-o mărturiseam. Până pe la sfârșitul clasei a VIII-a, mergeam unii pe la alții cu plăcere și nerăbdare. N-aș scrie că întâlnirile degajau căldura bătăioasă a întrunirilor dintre rude apropiate, veri sau frați. Însă ceva deosebit le nutrea, fiindcă mereu aveam senzația că atunci când merg la Bucșănescu, împreună cu soră-mea, e un fel de sărbătoare. Nu se petrecea nimic deosebit. Stăteam de vorbă toți patru, fără să ne „discriminăm” surorile, cum se întâmpla cu alții/altele. Uneori povesteam părinților ce e prin colțul nostru de sat, alteori ofeream detalii despre unele treburi din familie, măcar că foarte rar eram întrebați, pe un ton nesemnificativ. De obicei, soră-mea și Victorița găseau mai multe să-și spună și se trăgeau într-un colț al camerei sau în curte, la umbră, șușotind voioase ca două vrăbii, în timp ce Victor și cu mine disecam paginile ultimei cărți citite, prioritar de aventuri. Țața Marioara (zisă, nu știu nici azi de ce, Garofița) ne făcea gogoși umplute cu dulceață de prune sau de caise. Nu era cine știe ce delicatesă, totuși n-a lipsit vreodată, nici în zilele de post, pe care le țineam cu oarecare îngăduință. La fel ne făcea și mama, cât a trăit: gogoși mititele, cu miezul plin, tăvălite prin zahăr pudră, ușor vanilat. Ei nu-i ieșeau gogoșile umplute cu dulceață și, după multe încercări, a renunțat să le facă. Dar celelalte, rotunde și pufoase ca o jucărie, n-aveau egal! Sau poate exagerez eu...

Până pe la 14-15 ani, când pubertatea a învins complet copilăria corpului meu, n-am văzut în Victorița decât o prietenă oarecare a sorei mele. Nici prea frumoasă, nici prea isteață, deloc interesată de ce mă pasiona, ca să încep a-i povesti amănunte și, eventual, să-i câștig atenția. Și, fiindcă era cu trei ani mai mică decât mine, nu mi-a trezit fantezia erotică, nici n-a captat dorințele mele secrete. Au fost alte fete sau femei, de vârsta mea sau mai mari decât mine, la care visam excitat, fără să ajung a le atinge măcar. Iar cele de care m-am lipit, mai mult cu mintea decât cu trupul, se încadrau în categoria „intelectualelor”: obișnuiau să citească romane și cărți de poezie, ba mai și scriau versuri în manieră populară ori naiv rimate, ca-n Baladele și idilele lui Coșbuc sau Pastelurile lui Alecsandri. Una dintre ele, Teodora, din clasa paralelă, A, mă luase de-a dreptul în stăpânire simbolică, fără să ne fi sărutat vreodată sau să fi discutat despre asemenea delicate chestiuni. Pur și simplu, pe când eram în clasa a VIII-a, am început să ne trezim în fiecare pauză alături, vorbind cu patimă despre diverse subiecte, mai totdeauna de pe poziții opuse, fără nicio legătură cu ceea ce azi s-ar numi feminism, machoism, woke, political correctness etc. Era ceva natural să ne contrazicem. Asta, bănuiesc, era și magnetul care ne ținea aproape. Și, cum amândoi eram buni la învățătură, premiați pe locul întâi, ideea că suntem făcuți unul pentru altul plutea în aer mai consistentă decât orice mireasmă animală sau vegetală. Dar, după clasa a VIII-a, am plecat fiecare în alt oraș, admiși prin examen la licee industriale. Ea în Pitești, eu în București. Ne întâlneam în vacanțe, cu la fel de intensă plăcere a discuției contradictorii și cu evidentă lipsă de interes erotic. Pe mine, scăpat în dulcea cloacă a depravărilor bucureștene, atitudinea mândră și principială a Teodorei mă făcea să zâmbesc. O aprobam în tot ce spunea, mai puțin ─ de la o vârstă încolo ─ în chestiunile sexuale (net diferențiate de „eterna problemă a dragostei sau a iubirii”). Mi se părea că sunt deștept nevoie-mare susținând că „poți întreține relații sexuale” fără să implici inima, ca depozitară a iubirii, iubirea fiind cel mai frumos, mai bun și mai înălțător sentiment pe care îl poate avea sau trăi un om. Teodora mă contrazicea cu atâta ardoare, încât lăsa impresia că mă provoacă să o dezbrac, să o violez, să etc., etc. Și, cum eu nu știam pe atunci să deosebesc adevărul de realitate (nu că azi aș ști!), debitam tot soiul de prostii, încercând să o duc în punctul de unde, până la pat, n-ar mai fi fost cale de întors! Privind înapoi, fără mânie, trebuie să consemnez amănuntul crud: Teodora nu m-a interesat fizic niciodată. Doar intelectual. Iar la tinerețe, intelectualitatea ține până într-o noapte, cel mult două. Când, după noaptea aceea, într-un pat de hotel fiind, i-am spus fostei colege, lungită lângă mine ─ care fusese femeie, nu fată mare, cum îmi dăduse de înțeles în atâtea ocazii mai înainte ─ că drumul meu în lume e altul, reacția ei a fost previzibilă:

─ Drum bun, cale bătută, băiete! Ce-am avut, și ce-am pierdut!...

Mă apropiam atunci de 23 de ani, terminasem armata, lucram deja la IRE (ulterior RENEL, Electrica ș.a.m.d.) și destinul mă împinsese în alt oraș decât cel în care Teodora, căpătând apartament de la întreprinderea unde adunase deja 4 ani la vechime în câmpul muncii, se aștepta să merg după ea, țesând și relațiile necesare să mă angajez acolo. Ca multe altele în viața mea, n-a fost să fie!

Victorița nu mă așteptase. Ce-i drept, nici nu se măritase când eu am încheiat serviciul militar și, dornic să-i fac pe plac lui tata din motive ce nu-și au loc de explicație aici, m-am stabilit acasă, în Cacova, intrând în serviciul pentru care mă pregătisem 5 ani: electrician exploatare stații electrice. N-o mai văzusem de la moartea mamei, când se ținuse alături de soră-mea, ca să-i aline durerea. Îmi aminteam vag silueta subțire, cu pieptul strâns și șolduri înguste, aproape o scândură de fată, așa se definea genul ei de feminitate. Tot ce remarcasem atunci era părul lung, drept, negru și des, peste care pusese un batic sau o basma de culoare cenușie. Și ochii albaștri, atât de curați și luminoși de parcă erau decupați din cer și lipiți pe globurile ușor exoftalmice. Nu știu dacă atunci, la înmormântarea mamei, Victorița avea piele albă și mată, așa cum am observat imediat că are, în prima zi când ne-am reîntâlnit, o zi de octombrie din toamna lui 1978, înainte de Sf. Dumitru. Îmi lipsește expertiza în domeniul epidermei feminine ca să pot emite vreo ipoteză apropo de existența unor procese la nivel celular, capabile să genereze asemenea prospețime, finețe și răceală fierbinte, dacă pot folosi acest oximoron banal; dar, onest vorbind, nici nu interesează cititorul, cum nu m-a interesat nici pe mine, atunci. Un fapt e clar: femeile cu pielea albă m-au atras fără excepție. Că n-am avut parte de ele, sper că se subînțelege... Poate că nu e tocmai convenabil din punct de vedere narativ să spun că nici de Victorița nu am avut parte ─ sau, în fine, nu am trăit ceea ce se deduce din expresia „a avea parte” ─; interesul acestei povestiri rezidă în alt detaliu al vieții celei mai bune prietene a sorei mele...

Pretextul ca Victorița să ne viziteze în acel octombrie uscat din 1978 era legat cu ață albă. L-am uitat. Tata nu era acasă, nici mătușa noastră, Dada, care ─ văduvă fiind ─ locuia cu noi. Era o zi cu soare blând și ceva nori subțiri, vegetația din grădiniță părea leșinată de lipsa ploilor, dar nu se uscase. Am scos trei scaune din bucătărie și le-am pus la umbra mărului bătrân din fața casei. Soră-mea a făcut niște cafele tip ness (încă se găsea Brasileiro la borcan), să ne stârnească la taclale; pe urmă a pretextat că are de lucru nu știu unde în vecini, și m-a lăsat cu Victorița, să-i povestesc aventurile marinărești, mai mult citite și închipuite, decât petrecute. Ne cunoșteam de suficientă vreme ca să n-am reticențe în a discuta cu ea aproape la fel cum pălăvrăgeam cu altă rudă. Totuși, nu eram atât de... Cât pe ce să scriu „aerian”; dar mă gândesc la un termen apropiat de serviciul meu militar: poate „plutitor”, poate „navigator” ar fi potrivit aici, dacă n-ar fi total inexact. Am fost radiotelegrafist la Comandament, în Mangalia, marinar de coastă, de uscat; ni se zicea în derâdere „marina călăreață”, și cumva pe drept: un pluton de șoferi îngrijea mașini de luptă dotate cu stații de bruiaj sau radiolocație. Trecusem prin destule întâmplări ca să am cu ce suci mintea unei fete de 19 ani care nu ieșise din satul natal decât până în orașul aflat la 13 kilometri, oraș în care absolvise 10 clase și se aștepta să lucreze la una din fabrici sau la cooperativa de confecții, dacă...

─ Dacă nu mă mărit până atunci! ─ a zis Victorița, zâmbind stânjenită de-un gând ce-i rodea creierul, inima și toată ființa.

─ Cum adică? Te măriți? ─ am întrebat într-o doară, incapabil să arăt mai mult interes, dar mușcat de microbul îndoielii pitite sub gândul: „Nu cumva mă testează? De ce-a venit să mă vadă, că doar n-a chemat-o soră-mea, asta e clar, nu pleca aia de aici dacă...” ─ Și cine e alesul? ─ am continuat. ─ Sau e secret?

─ Îl știi, e Rodu lui Tichie...

M-a pufnit râsul. Nu din cauza numelui sau a poreclei. În fapt, băiatul ─ mai mare decât mine cu un an ─ se numea Radu Ștefan. Radu era numele de botez, îl alintaseră, firesc, Rodu, iar Tichie era porecla de familie: spuneam Ai lu' Tichie când voiam să-i nominalizăm în sat, așa cum alții spuneau Ai lu' Bășică, atunci când voiau să ne arate pe ai mei și pe mine.

─ Nu râde, că nu știi ce e pe capul meu... ─ a zis Victorița, și-o clipă am crezut că e vorba de felul de-a fi al tatălui. Știa tot satul că nea Oică este violent, scandalagiu și lipsit de milă față de ai săi. Probabil că starea lui de nervozitate s-ar explica prin ceea ce se cheamă criza vârstei mijlocii (se îndrepta atunci către 50 de ani), mai ușor de înțeles pentru locuitorii orașelor decât pentru țăranii ocupați cu pământul. Însă nea Oică nu era un țăran, deși lucra ─ ori mai bine zis se ocupa cu de toate la CAP, fără să aibă o meserie anume. El era persoana desemnată să rezolve orice problemă, și chiar o rezolva. Câți bani îi aducea asta, n-aș putea spune. Mult după 1989, când s-au aflat unele detalii secrete din viața alor noștri, mi-a fluturat pe la ureche informația că nea Oică era informator al Securității, poate chiar angajat civil. Așa explicau niște consăteni atitudinea și faptele lui. În 1978 însă, astea nu se discutau public și era exclus să vorbesc eu cu Victorița. Care mă privea lung și precis, ca și cum aștepta din partea mea o inițiativă, o salvare, un sfat potrivit. Iar eu, orbit de fantasmele mele, abia mai târziu ─ mult prea târziu ─ am înțeles...

─ Al naibii Rodu, ce noroc de fată frumoasă are!... ─ am început să înșir cuvinte care sunau a gol dacă le-ai fi ciocănit cu degetul critic. Nu mai rețin cât sau ce am îndrugat, însă nu uit nici azi că Victorița făcea fețe-fețe, înroșindu-se ori albindu-se în obrajii netezi, după cum îi picau la inimă palavrele mele. O lăudam, o „făceam din vorbe” pe fata din fața mea, în loc să o iau în brațe și să o sărut, cum desigur, se aștepta. Ce a înțeles ea din pălăvrăgeală, habar n-am, nu m-am întrebat. Când a venit soră-mea, Victorița s-a ridicat și-a plecat, aruncându-mi peste umăr o privire grăitoare, al cărei mesaj n-am știut să-l deslușesc pe loc.

A urmat un an de întâlniri oarecare, când la noi acasă, când prin sat, la vreo nuntă. Eu n-am mai mers la ei, fiindcă Victor se stabilise în București cu serviciul și nu se cădea să dau de bănuit că umblu după sora lui, chiar dacă părinții păreau să aștepte o mișcare în acest sens. Alta era fata cu care mă afișam public în acea perioadă și toată lumea care ne cunoștea ne întreba când o să ne vadă căsătoriți. Învățătoare, apoi profesoară, cu facultatea absolvită la FF (fără frecvență), mă atrăgea puțin fizic, mai degrabă intelectual: citea și scria poezie, și mesteca tot restul de preocupări culturale încât părea de la sine înțeles că ne potrivim. Dar nici ea n-a fost să fie, iar dacă aș retrăi situația de atunci, n-aș mai pierde timpul pe la poarta ei... Faptul că mergeam des la București, unde mă formasem intelectual și culesesem primele încurajări că am ceva talent literar, îmi ținea moralul sus și iluzia că pot face saltul necesar către editarea unui volum de povestiri. Alcătuisem sumarul și transcriam conținutul pe foi A4, folosind o coală liniată dictando așezată dedesubt ca să păstrez rândurile drepte și marginile fixe. Speram ca manuscrisul meu să fie acceptat de editură. Nu l-am dus, aflasem între timp că doar dactilograma „bătută la 2 rânduri” se admite și la concursuri, și în redacțiile revistelor consacrate. Le-a impresionat doar pe prietenele mele din sat, inclusiv pe profesoara titulară de română care mă aprecia de când eram elevul ei în școala generală, fiindcă dădeam semne de oareșce aptitudini... Nu-și imagina asemenea demers caligrafic tocmai la un electrician ca mine!

Și Victorița mi-a lăudat efortul. Cred că era primăvara lui 1979, înainte sau după Paști. Făcusem curat în casă, fiindcă nu mai aprindeam foc în sobă, mirosea frumos a iarbă crudă, înflorise mărul din grădiniță și noi stăteam la masă, tot la o cafea ness, iar soră-mea plecase nu mai știu unde, în timp ce mătușă-mea, Dada, trebăluia prin jur, fără să ne deranjeze. Nu mai știu cum a venit vorba despre „pasiunea” mea pentru scris. Cred că Victorița m-a stârnit și m-am simțit mândru să-i arăt cea mai recentă ispravă scripturală, ba chiar i-am și citit câteva pasaje din povestirea 44 de gherlani, explicându-i șmecheriile folosite în text, de parcă ea s-ar fi priceput la literatură măcar cât mă pricepeam eu la pomicultură... Țin minte și azi expresia ochilor ei frumoși, ușor exoftalmici: un pic de admirație, un pic de uimire și mult, mult regret. N-am apucat să aflu părerea ei despre ce scrisesem. Tocmai atunci l-am zărit pe drum pe Rodu lui Tichie. Cum de s-a potrivit să treacă pe la poarta noastră exact în acea zi, a devenit clar mai târziu. Firește, l-am chemat în curte și l-am poftit să bea o cafea. A refuzat cu un soi de dignitate și, după ce ne-a explicat ce căuta în Cacova ─ locuia în marginea cealaltă a comunei, nu departe de curtea lui nea Oică ─ s-a închis într-o muțenie aproape desăvârșită, ascultând conversația noastră cu placiditate și, parcă, resemnare. Între timp venise și soră-mea, a mai apărut și un vecin, vărul Ion Filip, zis Pomană, eu mi-am dus foile de hârtie în casă, discuția s-a diluat. Când Victorița s-a ridicat să plece, Rodu a urmat-o firesc, fără scuze ori motivații suplimentare.

Era un băiat subțirel și ațos, plin de păr parcă pe toate porțiunile pielii rămase neacoperite de haine. Avea niște ochi negri, pătrunzători ca fulgerele interstelare. Așa mi-l imaginez, făcând o comparație livrescă pe care Rodu n-ar fi înțeles-o, deși ─ dacă ar fi auzit-o ─ nimic de pe fața lui n-ar fi trădat neștiința. Singur la părinți, ai lui erau niște bieți oameni fără prea multă școală, care lucrau la CAP, nefiind niciunul dornic să ia serviciu la fabrică sau la uzină, ca majoritatea consătenilor deposedați de pământ. Mi-amintesc limpede că ne-am întâlnit vara aceea de mai multe ori la singurele „evenimente de socializare” (cum s-ar zice azi) accesibile nouă, tineretul cu slujbe la oraș: nunți sau cumetrii cu lăutari și petreceri cu dans, băutură și, câteodată, bătăi între diverse găști ori neamuri ambițioase. Eram un grup de vreo zece sau cinsprezece tineri, fete și băieți, deja încadrați în muncă, un absolvent de facultate și câțiva de liceu, vreo două învățătoare care se așteptau din partea mea la oarece atenție, fiind mai răsărit și ─ incredibil, nu? ─ purtător de barbă și plete!... Nu totdeauna ne strângeam toți, dar oricâți ne găseam la sus-zisele ocazii, stăteam împreună și discutam ca și cum ne-am fi înțeles dinainte că numai noi putem descâlci subiectele. Părerile nu coincideau, nici nu căutam vreo soluție la probleme indescifrabile, însă ne simțeam bine împreună. Victorița se alipea grupului, deși rar spunea ceva interesant. Știa însă povești din sat și oricând ne delecta cu isprăvile te miri cui dintre consătenii care vociferau și se grozăveau în horele strâmb jucate pe tăpșane, în drumul plin de praf sau ─ am imaginea și-acum în ochi! ─ în șanțuri pline de iarbă și găinaț de păsări domestice. Nu căuta să fie aproape de mine; stătea lângă soră-mea. Așadar, niciodată n-am plecat de la asemenea întâlniri fără să ne adresăm câteva vorbe și-o privire simpatetică, atent ascunsă de iscodirile celorlalți. Rodu tăcea mereu, cu figura lui inexpresivă și opacă, dar părea să înțeleagă tot, toate discuțiile, poantele și aluziile. Am remarcat ─ nici nu era greu ─ că de fiecare dată pleca din grup atunci când pleca Victorița și mergea alături de ea ca un viitor soț devotat, la distanță de un metru, în linie, nu în spate. Asta te făcea să pricepi că nu e un băiat tolerat de milă pe lângă o fată curtată de mai mulți pretendenți. Victorița nu era văzută singură în preajma niciunui alt băiat din sat; nu știu cum se răspândise certitudinea că ea se va mărita cu Rodu și nimeni nu îndrăznea să le tulbure viitorul...

Venise din nou toamna ─ toamna lui 1979 ─, iar eu mă sfădeam cu tata (încă nu ajunseserăm la certuri și bătăi), încercând să-l scap de influența unei femei care „se pusese” cu băutura pe el, ca să-l convingă să întocmească nu știu ce acte de proprietate. Mă chinuiam făcând naveta cu mașinile „în convenție” (bicicletă mi-am cumpărat în martie 1980); ori de câte ori eram liber mergeam la București, la cenaclul literar „Ienăchiță Văcărescu” (pe atunci coordonat de poetul Florin Mugur, care m-a stimulat să finisez un volum de povestiri pentru editura Cartea Românească ─ altceva ce n-a fost să fie!), alergam după fete și, mai ales, după femei pierdute, chefuiam cu prietenii, „eram tânăr, aveam de unde muri”, vorba poetului Ion Caraion, cel cu otravă în stilou... Nu-mi sta deloc gândul la Victorița și la dramele ei. Dar ea s-a gândit la mine și m-a vizitat iar într-o zi de noiembrie, uscată ca sunetul tobei bătute la funeralii (parafrazez un vers din albumul The Wall ─ Pink Floyd, atunci lansat). Din nou am stat la masă sub mărul din grădiniță, de astă dată eu am preparat nessul, fiindcă soră-mea era la serviciu. Iar am discutat diverse, iar i-am citit pasaje din ─ credeam eu ─ cea mai bună povestire a mea, una cu o fată care mă părăsise (n-am publicat-o vreodată). Și după ce a ascultat fragmentele, Victorița mi-a cerut să-i arăt cum se ajunge la WC-ul situat în spatele casei, ca în mai toate gospodăriile satului de atunci. Am condus-o prin partea stângă a clădirii, unde era un cuptor sub polată de tablă, iar alături un gutui cu multe ramuri ce țineau adăpost iarna și umbră, vara. Încă rezistau pe crengi fructe galbene, frumos mirositoare. Victorița a râmnit la unul și m-am întins să i-l culeg. Iar când, victorios, m-am uitat la ea și i l-am oferit, m-a cuprins după gât și m-a sărutat în fugă ─ nici drăgăstos, nici convențional, însă destul de apăsat ca să ne simțim cumva stânjeniți și să roșim vinovați.

─ Ce-nseamnă asta? ─ am întrebat-o.

─ Asta-nseamnă că am și eu nevoie câteodată să fiu băgată-n seamă! ─ a zis.

─ Păi Rodu ce face? Nu te...? ─ și-am lăsat propoziția neterminată.

─ Rodu nu știe să-mi dea o floare, darămite să mă pupe sau să mă ia în brațe!

Nu știu ce mi-a venit atunci să-i promit că de ziua ei ─ care se apropia tiptil ─ îi voi aduce eu în dar atâtea flori câți ani are. Adică 21, fiindcă nu se dăruiesc buchete cu număr par de fire la cei vii, ci se duc numai la morți. Și cum Victorița împlinea 20 de ani, era evident că trebuie să primească 21 de flori. Argumentația mea n-avea nimic lubric, nimic ascuns, nimic aluziv sexual. Era ─ credeam eu ─ un gest normal de prietenie din partea cuiva apropiat, atât de apropiat că ne-am fi putut considera frați, dacă nu rude, nefiind însă nici una, nici alta. Am văzut atunci în ochii Victoriței, albaștri, ușor exoftalmici, un sentiment de uimire cum rar mi-a fost dat să descifrez la cineva.

─ Măi, nu te cred capabil de asta, e prea frumos ca să mi se întâmple mie...

─ Ce flori îți plac? ─ am întrebat-o, cu franchețe și inconștiență.

─ Garoafele!

─ Garoafe ai să primești!

─ Unde găsești tu garoafe în decembrie? ─ s-a mirat ea.

─ Treaba mea! ─ am bravat.

Discuția s-a oprit în acel punct, fiindcă pe drum ─ același drum cu asfalt recent tasat de-un compactor butucănos ─ l-am văzut pe Rodu lui Tichie și l-am invitat în curte, tot la un ness. A refuzat din nou, iar discuția n-a mai avut niciun chichirez. Nu știu de unde a apărut și tata, abțiguit ca de obicei, și ne-am luat cu altele. Victorița și Rodu au plecat ca un cuplu care fusese în vizită. Mă așteptam ca fata să-mi acorde o ultimă privire complice. N-a făcut-o, iar eu nu i-am purtat ranchiună.

Cum am făcut rost de garoafe, nu e niciun secret. Mă împrietenisem cu o telefonistă, cu care purtam lungi conversații noaptea, când eram amândoi de serviciu. Ea cunoștea o mulțime de lume, nu doar în oraș. M-a introdus în acea rețea de relații, ca un furnizor de servicii util (și foarte util în deceniul care încă nu-și anunța ororile). Am primit cele 21 de garoafe chiar în 12 decembrie, ziua când luam banii, astfel că am putut să le plătesc fără să mă împrumut (costaseră o sumă destul de mare pentru mine, vorace cumpărător de cărți în acei ani). Lucram în ture de 12 ore, așa că în 13, fiind ziua de serviciu, m-am înființat la poarta Bucșăneștilor abia seara, pe întuneric, aproape de ora 22. Victorița se culcase, iar nea Oică, auzindu-mi vocea ─ strigasem numele lui ─ a ieșit cu un topor în mână, neștiind cine îl caută. M-a pufnit râsul când mi-a zis că era pregătit să-l taie pe intrus. Recunoscându-mă, imediat s-a îmbunat și m-a invitat în casă, unde țața Marioara a vrut să pună ceva pe masă ori să fiarbă niște țuică. Amândoi se uitau la bogatul buchet de garoafe, înfășurat în țiplă, și nu știau ce se petrece, nu știau la ce se pot aștepta din partea mea. Le-am spus de promisiunea făcută. Uimirea le-a fost și mai puternică, exprimată direct, laolaltă cu un fel de regret că nu venisem pentru altceva sau că florile nu anunțau o posibilă intenție matrimonială a mea. Am vorbit un timp, până s-a trezit Victorița din somn și-a venit să stea cu noi, uimită și ea, neîncrezătoare, dar și bucuroasă de florile primite. I le înmânasem fără ceremonie, fără zâmbete complice, fără aluzii întrețesute în fraze banale. N-are rost să lungesc istoria unui moment ce putea deveni stânjenitor. Am gustat ce mai rămăsese din tortul pregătit de Victorița de ziua ei, am băut un pahar de vin spumos, dintr-o sticlă cumpărată cu acea ocazie și golită doar pe jumătate, și am plecat ducând în spate sentimentul facerii de bine care nu-i mereu f... de mamă, cum sună vulgara „înțelepciune” populară. Ce iluzie, ce confuzie în capul meu!...

Pe vremea aceea nu era iluminat public în sat, dar nici nu începuseră traumatizantele întreruperi de curent electric. Ulițele erau pietruite, dar când ploua se îngroșau sub noroi. Doar drumul principal era asfaltat. Pe margine erau șanțuri de scurgere a apelor pluviale, iar între șanț și gardul curților erau poteci. Nimeni nu mergea însă pe potecă, nici ziua, când vedeai pe unde calci, și cu atât mai puțin noaptea, când riscai să-ți rupi picioarele în stănoage sau hârtoape. În acea noapte de 13 decembrie 1979, Luna era cam pe jumătate plină și lumina suficient cât să văd ─ sau mai degrabă să simt ─ umbra cuiva care mă urmărea, pitulat pe lângă garduri. N-am avut nicio îndoială că este Rodu lui Tichie. Să-i fi dat vreo atenție, l-aș fi întărâtat, l-aș fi provocat la înfruntare. Iar eu numai de bătăi cu băieți ciudați și tăcuți n-aveam chef! Unde mai pui că nici de împărțit ceva nu era între noi! Așa că am mers fără oprire, fără să mă uit înapoi, fără să-l chem la explicații pe bietul îndrăgostit, probabil gelos!... Fiindcă dragostea lui Rodu pentru Victorița era indubitabilă, iar eu consideram de datoria mea să respect asta. Umbra m-a urmărit până la ieșire din Morteni. Bănuiam că nu va depăși cimitirul dintre sate, aflat lângă drumul județean. Așa s-a și întâmplat. Ușurat de povara umbrei și a sentimentului de jenă că am deranjat ce brumă de iubire exista între cei doi, am ajuns acasă și m-am vârât în așternut să dorm, în camera mea cu ușă de intrare separată, pe care nu o încuiam niciodată, unde mă simțeam bine, chiar dacă nu era mereu cald... Să fi fost ora 23:30 spre 24, încă nu veniseră „convențiile” ce aduceau schimbul doi de la uzinele găeștene. Le-am auzit trecând la ora obișnuită ─ în jur de 0:30 ─ și m-a cuprins somnul.

Când am simțit o mână ușoară pe gură, mi s-a părut că visez, că delirez ori că am vreun coșmar. Lumina becului din stâlpul plantat în fața curții se prelingea în cameră, albă și rece, prin perdeaua subțire, aproape transparentă. Vedeam silueta unei fete sau a unei femei și o clipă am crezut că e soră-mea, care dormea de obicei în camera de alături. Dar mi-am amintit la timp că soră-mea lucra în schimbul trei, plecase cu „convenția” de 22:30, după ce mă întorsesem cu rata de 21 care ajungea, traversând Mortenii, tocmai până în Ciupa. Nu mă întâlnisem cu ea, nu îi arătasem florile, deoarece coborâsem în centrul comunei, nu în satul nostru. Cine să fie intrusa? Părul lung, despletit și închis la culoare (nu era blond!) putea fi și al învățătoarei cu care cochetam. Să fi aflat ea că i-am dus flori Victoriței? (A aflat zilele următoare și m-a ironizat din plin!) Deodată mi-am dat seama că era Victorița și m-au cuprins teama, frisoanele și căldura unei promisiuni nefăcute, însă împlinite. Eram un flăcău zdravăn, umblam după fete și, mai ales, după femei pierdute, așa că sângele mi s-a pus în mișcare violentă, iar creierul a pierdut orice urmă de autocontrol. Victorița și-a lepădat hainele, s-a băgat lângă mine sub plapumă, într-un furou alb, de mătase. Ce-a urmat, aveți libertatea să vă imaginați, fiindcă eu nu pot crede nici azi că s-a petrecut!

N-am vorbit deloc, pentru că, strângându-mă în brațe și-ntre picioare, Victorița mi-a cerut să tac, să nu spun nimic, să nu întreb nimic. I-am respectat dorința. Când s-a ridicat să se îmbrace, parcă trecuse un veac sau o clipă, și tot nu înțelegeam ce mi se întâmplă, și de ce tocmai mie! Am întrebat-o dacă vrea să o conduc acasă. A refuzat ─ știa drumul, nu se temea de câini și nu vrea să fie văzută „de te miri cine” că e însoțită de-un băiat... A plecat ca-n poveștile populare ori ca-n legendele fantastice care-mi populau lecturile și imaginația pe-atunci. N-am rezistat să rămân în cameră. După ce-am auzit scârțâitul ușor al porții de la drum, am ieșit afară tiptil, de parcă eram intrus în propria bătătură, urmărit de-un ochi nevăzut, pedepsitor și atotputernic. Am ajuns la drum pe tăcute. Și de-acolo, privind în direcția comunei, încotro apucase Victorița, în lumina de argint a jumătății de Lună ce sta să apună, i-am zărit conturul zvelt depărtându-se fără zgomot, ca o fantasmă, pe centrul șoselei. Atunci m-a năpădit căldura acestei iubiri nemeritate, ori poate numai a posibilei repetări de întâlnire necugetată, dar delicioasă. Când să mă întorc în curte, însă, am înghețat. Lângă gardul vecinului de peste drum, nea Aurică Bădiță, zis Stan, era un dud cu trunchiul gros cât mijlocul unui copil. De acolo s-a desprins o siluetă subțire și-a pornit cu pas iute spre Morteni. Am știut că este Rodu lui Tichie. Am știut tot atât de bine că el este, pe cât știam că sunt cine sunt, câți ani am și unde locuiesc. Și dacă mă îndoisem cumva că Victorița mă vizitase în acea noapte și că făcuserăm amor, în momentul când am văzut umbra lui Rodu, am știut al dracului de pătrunzător, al naibii de ascuțit ─ alte cuvinte nu am să definesc simțământul, gândul și teama ce mă încăierau! ─ am știut că fusese adevărat.

În loc să plec după Rodu și să-l opresc, să ne lămurim ca bărbații despre ce-i vorba, m-am vârât iar în pat, ca un laș, însă n-am reușit să adorm decât spre ziuă. M-a trezit soră-mea, care venise de la schimbul trei cu „convenția” ce ajungea în sat pe la 9 dimineața. Ceasul arăta însă aproape ora 12, bănuiam că soră-mea voia să se culce, cum proceda de obicei, fiindcă noaptea lucra tot la schimbul 3. Dar ea mi-a zis, cu voce febrilă, stresată și aproape înecată de durere:

─ Ai auzit că a murit Victorița lui nea Oică? A omorât-o Rodu lui Tichie aseară, a băgat cuțitul în ea de 21 de ori! Am fost și-am văzut-o, e întinsă pe masă la dispensar, parcă avea niște flori de garoafe roșii pe furoul alb!... 

(Revista HYPERION nr. 1-2-3/2025)

 

TERAPIE NARATIVĂ - Nr. 2 - 2021

 CUM AM RATAT CARIERA DE BEȚIV

(poezie și beție)

14 octombrie 1980 a căzut într-o zi de marți, senină, liniștită și călduroasă încă. Umblam cu pantaloni ieftini, blugi de fabricație autohtonă ce țineau la terfeleală prin autobuzele transportului județean. În geanta cu care purtam spre serviciu mâncarea și la întoarcere diverse obiecte „recuperate” din grămezile ce zăceau prin magazii, pusesem și mult iubita mea geacă albă, de fâș subțire, să o îmbrac la nevoie peste tricoul albastru, cu mânecă scurtă. Locuiam în Cacova, comuna Morteni, și ajungeam cu bicicleta la punctul de muncă – stația de 110 kV din Găești. Dat fiind specificul energiei electrice, regimul de funcționare pretindea permanent prezența cuiva pentru supraveghere și operare a echipamentelor. De unde și titulatura de „personal operativ” în Sistemul Energetic Național, ce m-a cocoșat mai bine de 36 de ani. Lucram patru inși, în așa-numitele „ture” – 12 ore serviciu de zi, 24 ore liber; alte 12 ore serviciu de noapte, urmate de 48 de ore liber. Lesnicioasa deplasare de 14 kilometri, pe șosea asfaltată, îmi făcea plăcere, stimulând sentimentul libertății de mișcare. Manifestam și-o predispoziție sportivă, nu de puține ori eșuată în vreo cârciumă de pe drum, la o intempestivă... „ședință de cenaclu”. Așa numeam întâlnirile cu amicii, niciodată aceiași, indiferent pe la ce colț de bloc sau răspântie de drumuri găseam prilej de-o discuție și-o bere. Termenul „cenaclu”, caracteristic domeniului literar, nu-l propusesem eu, nici nu-l impusesem; îl provocasem doar. Într-o zi, prin decembrie 1978, pe când – reînnoindu-mi abilitățile profesionale căpătate în liceu și uitate în armată – mă pregăteam să obțin legitimația de „electrician șef tură” la stația de 220 kV Dumbrava, lângă Târgoviște, un coleg m-a întrebat ce-am făcut seara precedentă în intervalul dintre ora ieșirii de la serviciu și cea de plecare a cursei de Morteni. I-am răspuns că am fost la Biblioteca orășenească, să caut pe cineva, un văr al meu, student, sau o fată...

– Așa se zice acum la cârciumă? – a râs omul, un tip foarte corect și dedicat meseriei, pus ulterior secretar de partid pe filială, fără nicio predilecție sau pregătire pentru chestiuni politice. – Și cum se spune la ce faceți? Cenaclu?

– Cenaclu literar! – am precizat eu, spre a-l deosebi de omniprezentul, pe atunci, Cenaclu „Flacăra” al CC al UTC (sper că nu-i greșesc denumirea!), unde se cânta, se bea, se recitau poezii patriotice și se desfășurau diverse activități subversive, precum amorul, afacerile cu mașini, butelii, instrumente muzicale etc.

Ne adunam lunar la sediul Centrului de Înaltă Tensiune din Târgoviște, aflat și azi dincolo de oraș, spre Pucioasa, pentru instructaj profesional și de protecție a muncii. De regulă, într-una din zilele când primeam „avansul” sau „lichidarea”, adică – pentru cine nu (mai) știe – suma cuvenită ca salariu, împărțită în două tranșe din rațiuni asupra cărora nu mi-a poposit gândul. După împrejurări, durata ședinței se întindea pe două, trei, patru sau cinci ore, deși formal trebuia să țină șase, iar pontajul consemna opt. Se întâmplau câteodată evenimente neprevăzute în instalații, ce reclamau prezența celui însărcinat cu instruirea – șeful centrului, un inginer competent și molcom, greu de șuntat de la tabloul îndatoririlor sale tehnice. Înlocuitorul – la nimereală, un maistru sau un alt electrician mai bătrân și serios – dădea peste ochi prelucrării de regulamente, concentrându-se asupra dezbaterii „incidentelor și avariilor” petrecute luna precedentă în toată țara. Astea ne incitau mai mult decât orice instrucțiune tehnică, pentru că „din greșelile altora înveți mai bine, dacă ești atent”. Cât despre greșelile noastre...

În pomenita zi de octombrie, am plecat de la Găești la Târgoviște cu o mașină de ocazie. După traversarea platformei Combinatului de Oțeluri Speciale, mândria ținutului în acei ani, am debarcat imediat ce am trecut pasarela peste liniile ferate, la intrarea în oraș. Mi-am urmat, apoi, traseul spre centru, prin parcul Mitropoliei. Opream obligatoriu la librăria Mondial, unde îmi făcusem cunoștințe – nu prietene! – între librărese. De acolo, pe lângă biserica Stelea, ieșeam la Calea Domnească, și umblam încântat de casele vechi – din ce în ce mai puține, mai ales în zona centrală, unde se demolau în prostie ca să se construiască blocuri muncitorești. Îmi plăcea să-mi imaginez cum aș trăi între seculare ziduri coșcovite, sub acoperișuri roase de vremi. N-a fost să fie. La halta CFR Teiș treceam podul peste Ialomița, și apoi podețul spre Aninoasa, fără să uit vreodată, indiferent cu cine am mers pe acolo, că fuseseră traversate și de emblematicul scriitor Radu Petrescu, prin 1947-1948, când locuia în urbe și făcea plimbări spre dealuri. Detectasem amănuntul în jurnalele din Ocheanul întors sau Părul Berenicei (nu le am la îndemână, să verific în care), publicate pe la începutul deceniului satanic, citite cu creionul în mână. Din acea librărie, situată în Complexul Comercial cu două niveluri, ridicat în fața Palatului administrativ, buricul județului, am cumpărat atâtea cărți, că nici până azi n-am reușit să le citesc! Nu pentru că erau prea multe, ci pentru că fie erau de umplutură, fie interesul meu pentru ele s-a stins, fie că după 1990 au apărut ediții complete ale unor titluri agresiv amputate ideologic în epoca socialistă de aur a lecturilor.

De peste patru decenii nu-mi ies din minte acea zi și acea librărie, pentru că atunci și de acolo am cumpărat un exemplar din volumul IX de Opere – Mihai Eminescu, ediția completă, girată de Editura Academiei Republicii Socialiste România și Muzeul Literaturii Române. Nu cred că era unicul repartizat la Mondial, în Târgoviște, dar librăreasa – care mi l-a rezervat până m-am întors de la întâlnirea cu colegii – m-a asigurat cu multă însuflețire că e singurul și că timp de câteva zile, de când venise marfa nouă, nimeni nu-și manifestase intenția să cumpere opul masiv, de 886 de pagini, care costa 82 de lei. Am mulțumit și-am pus pe tejghea 100, zicând „Păstrați restul!” Doamna mi-a înapoiat diferența de 18 lei, fără gestul indecent de a-mi da de înțeles că bacșișul trebuie plasat altfel. Rușinat, am vârât volumul în geantă și-am plecat iute, dornic să sorb textele despre care tot auzeam că sunt ba interzise, ba antisemite, ba antirusești, ba mai știu eu cum. Asta se petrecea către ora patru a după-amiezii, iar eu eram așa de beat că aș fi lăsat acolo toată lichidarea lunii precedente, ca să împlinesc, fie și involuntar, distihul șchiop aflat în circulație: „La leafă și la avans/ te ling toți câinii pe nas!” Și mă minunez și azi că n-am căzut pe drum, nici n-am pierdut prețioasa achiziție, fiindcă eram mai mult decât euforic după „socializarea” ce urmase instruirii profesionale...

În 1980 nu se așternuse deplin penuria ce bântuie mentalul colectiv al generațiilor crescute cu rația și cheia de gât. Mai găseam diverse, fie și pe ușa din dos, ori cu troc aidoma comunei primitive: îmi dai, îți dau!... Dinainte să mă angajez la filială, colegii obișnuiau să meargă la vreo cârciumă, pentru a composta ceva de-ale gurii: ciorbă de burtă, mititei sau friptură, țuică, vodcă, bere, coniac și vin, dacă se nimerea vreo bucată de porc mai de doamne-ajută. Ne-am oprit la o locantă de pe Calea Domnească, al cărei șef era un tip anost, devenit personaj notoriu după 1990: cel numit prin ziare Gigi Kent, prototipul îmbogățitului de tranziție, doborât de vicii și excese. L-am văzut în vreo două sau trei rânduri la cârciuma – Pescăruș se numea, parcă – de la colțul Căii Domnești cu strada Matei Basarab. Nu-i mai rețin figura, nici vreo vorbă de-a lui, deși sigur ne-a servit personal și ne-a tratat cu deferență, pentru că eram, orice s-ar spune, niște oameni pentru care orice gestionar instituise cont separat: „ăia care apasă butonul și oprește lumina”, cum glăsuia definiția cocalară. Rabat nu ne făcea; dimpotrivă, încărca nota de plată în limite acceptabile, deoarece se cunoștea bine cu doi dintre mușterii: nea Cucu Alexandrescu, a cărui soție lucra tot în domeniul ospătăresc; și „domn Dobrescu”, practic vecin, locuind aproape de restaurant, în casa nevestei. Pensionar, socrul lui Dobrescu a venit în ziua aceea de nenumărate ori să-și recupereze ginerele angrenat cu restul convivilor în niște controverse filozofico-politice într-atât de aprinse, încât era să se lase cu bătaie. Așa mi-au povestit, peste câtva timp, cei rămași pe post de martori tăcuți ai disputei. Dornic să înhaț volumul eminescian, am stat pe scaun ca pe ghimpi. Mă grăbeam, dar nu puteam să-mi abandonez colegii, mai ales că multe dileme ale lor aflau rezolvarea la mine. Ori lămuream vreo chestiune istorică, ori vreun cuvânt auzit întâmplător de careva și folosit aiurea, ori – fiind absolvent de liceu industrial energetic – aveam o credibilitate, să-i zic științifică!

M-am simțit bine mereu alături de tovarășii de muncă, și am băut în atâtea locante, că n-aș avea timp să mi le amintesc, necum să le evoc pe toate. Dar n-a fost niciodată ca în ziua de 14 octombrie 1980, când am cumpărat volumul IX de Opere – Mihai Eminescu. Am sorbit rapid vreo două sute de vodcă Stolichnaia și-am înghițit fără să mestec grasa ciorbă de burtă ce făcea faimă localului. Au venit apoi mititeii, rumeniți din carne de porc, vită și oaie. Indiscutabil, Gigi Kent avea o bucătărească bună și o lăsa în pace, să-și facă meseria. Numai berea n-a fost pe gustul meu. Nu știu dacă era proastă sau trezită. Mai degrabă mă pricopsisem cu silă față de lichidul amar și călâu, ce-mi întorcea stomacul pe dos din cauza unei beții anterioare cu vreo lună, la Popasul Km 80, pe autostradă, după care vomitasem și mațele din mine. La Târgoviște, pe o căldură ca de august, am borât numai ce înghițisem: toată mâncarea aia gustoasă, și cele două sute de vodcă Stolichnaia, și berea din sticla maro de-o jumătate de litru (să fi fost Azuga? să fi fost altă marcă?), turnată întâi într-un pahar (cerusem unul, fiindcă nu pot să beau cu plăcere din sticlă indiferent ce băutură), și restul din stomac – le-am deversat la WC-ul turcesc, nu foarte curat, din spatele crâșmei! Ceilalți au observat isprava mea. N-au râs, că altă dată o pățeau și ei; nici nu m-au oblojit, nu era cazul... Doar nea Cucu Alexandrescu m-a sfătuit să iau un coniac și-o cafea; cică el așa „se dregea”... Cum să neglijez sfatul unui om atât de competent? Era în stare să bea un litru de țuică fără să ia sticla de la gură, și-apoi să conducă prin oraș mașina – o Dacie de culoare albastru spălăcit, ca ochii săi –, cu precizie de robot militar. Asemenea „fapte de arme”, executate în prezența unor colegi mai vârstnici, erau cunoscute chiar de șefii secției; din pură incredulitate, asistaseră odată la demonstrație. Am combinat cele două lichide într-o ceașcă de porțelan, fabricată la Alba Iulia, și le-am băut cumva temător că intestinele recidivează, măcar că vinovăția disconfortului lor aparținea creierului meu nărod. Nu mi-a mai fost greață, însă tăria coniacului, stârnită de căldura cafelei, urca rapid la cap și-l amețea crunt. Am zvârlit jena la o parte și m-am smuls de pe scaun.

– Dar unde pleci așa iute? – m-a întrebat același Dobrescu, probabil rănit în sentimentul lui de gazdă. I-am zis că am reținut o carte de Eminescu la librărie, trebuie s-o iau înainte de închidere. Replica lui m-a amuzat:

– Ia uite, dom'le, avem un poet printre noi!

Până la director mi s-a dus buhul că sunt poet...

Încă țin minte și văd umbra siluetei mele nesigure pe trotuarul de lângă Curtea Domnească. Forțam mușchii să opună rezistență alcoolului, de parcă mă luptam cu perverși dușmani nevăzuți. Spre cinstea mea, am păstrat mersul coerent și discursul politicos cât am zăbovit în librăria Mondial. Și mi-am pierdut starea de beție pe stradă, zorind spre locul de unde luam mașină de ocazie. Poate că bucuria de-a ține sub braț volumul poetului național anulase efectul cafelei cu coniac (am aflat că i se zice și „marghilomană”, după numele prim-ministrului care semnase în 1918, la Buftea, pacea cu ocupanții germani). Am sosit în Găești spre seară, dar la timp să prind „convenția” (autobuz care transporta în satele din jur muncitorii de la Fabrica de Frigidere, Uzina de Utilaj Chimic și cea de Utilaj Petrolier). Hotărâsem să las bicicleta la locul de muncă, urmând să o recuperez ziua următoare, dintr-un motiv simplu: ca să ajung pe platforma industrială, din centrul orașului trebuia să merg pe jos mai bine de doi kilometri. Eram prea obosit. În stația auto de la piață am urcat într-una dintre cele două „convenții” de Morteni. Opțiune câștigătoare: pe scaunele din față am regăsit o fată căreia – cum se zice – îi trăgeam clopotele, nădăjduind că voi reuși să dărâm – la figurat – gardul din plăci de ciment ce-i înconjura gospodăria, ridicat de tatăl ei, mort mai demult. (Urma, firește, să-i fac eu altul, tradițional, din uluci!) Învățătoare într-o comună vecină, venea acasă în ziua aia. Nu mai rețin dacă era navetistă, precum alte, multe, cadre didactice. Discutam împreună deseori, cu vădită pasiune, însă lejer, destins. Nițel poetă (adică scria versuri cu rimă clară, mai degrabă compuneri școlărești decât poezii), picta acuarele frumoase în timpul liber și citea enorm literatură clasică, română și universală. Visam – eu, de bună seamă! – la ceva mai mult decât o prietenie, dar încercările mele de apropiere amoroasă eșuau din cauze obscure, neînțelese bine până fix în acea seară. Bucuros că am cu cine conversa pe drum – și am și despre ce! –, m-am înghesuit lângă fată și am scos din geantă volumul cel masiv, cu greutatea de 2,377 kilograme, pe care l-am deschis și l-am răsfoit amândoi, în ciuda evidenței că praful călătoriei se insinua printre file și riscam distrugerea prematură a tipăriturii. (Din fericire, încă rezistă; doar supracoperta s-a decolorat la cotor!)

Am uitat cum s-a desfășurat dialogul nostru în autobuz, o rablă condusă de nea Gheorghe Buș, campionul necontestat al mersului prudent. Mi se părea că prezența impozantei cărți pe genunchii îmbrăcați în blugi identici trebuia să cimenteze prietenia dintre mine și fata cu ochi albaștri, de-o limpezime egală cu a cerului de iulie, când e seceta în toi. Credeam, ca tot „poetul”, că pentru orice iubitor de cultură, dragostea de carte echilibrează și completează iubirea, aia simplă, dar nu pură – adică una care nu neglijează carnalul, trupul, corporalitatea, sexul și tot ce implică astea. Completează, dar nu echivalează! Bag seamă, privind în urmă, că fata m-o fi plăcut într-o măsură oarecare, însă eu nu i-am trezit libidoul, n-am simțit-o trepidând la apropierea mea; nici la săruturi nu răspundea, necum la niscai apropouri verbale toride. Probabil că ar fi suportat din parte-mi chiar un act sexual complet, și l-ar fi consumat la fel de nepăsătoare ca o fotografie pornografică. Dar nu i-am propus vreodată să încercăm. Iar în seara aia, în loc să fie entuziasmată de opera lui Eminescu, ea părea sâcâită de prezența mea; și pe când ne apropiam de Cacova, unde urma să cobor, m-a chestionat sec:

– Tu ai băut astăzi, cum bea tatăl tău?

– De ce întrebi? – am replicat, nedumerit.

– Pentru că duhnești groaznic și vorbești prea exaltat!...

Știi dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă ca persoana iubită să te întrebe, în toiul celor mai sincere și dezinteresate declarații de amor pe care i le faci: „Și la ce-mi folosește asta?” Te asigur că nicio băutură de proastă calitate, nicio mâncare stricată, nicio invectivă a șefilor sau a preoților religiei tale nu-ți produce o stare de mai cumplită lehamite. Asta am simțit eu când o fată – pe care, drept vorbind, o iubeam cum iubea Salieri pe solista Operei vieneze, partenera lui de repetiții, nu de pat! – m-a întrebat dacă am băut ca tata. Altfel zis: „Du-te dracu, mi-e scârbă de tine!”

Am înțeles că faima de bețiv a lui tata se răsfângea negativ asupra mea, dar nu l-am îndrăgit mai puțin, chiar dacă ne-am certat urât mai apoi. Dimpotrivă: am renunțat brusc la fata în chestie, fără măcar să-i doresc să-și afle un drăguț pe gustul ei, cum spuneam altora, în glumă. L-a nimerit singură peste vreo câțiva ani: unul renumit pentru bețiile sale, poreclit Poetul...

Să fi scris o povestire, nu-i găseam asemenea final! 

 

(Revista HYPERION nr. 4-5-6/ 2022)