marți, 11 ianuarie 2022

TERAPIE NARATIVĂ - Nr. 2 - 2021

 CUM AM RATAT CARIERA DE BEȚIV

(poezie și beție)

14 octombrie 1980 a căzut într-o zi de marți, senină, liniștită și călduroasă încă. Umblam cu pantaloni ieftini, blugi de fabricație autohtonă ce țineau la terfeleală prin autobuzele transportului județean. În geanta cu care purtam spre serviciu mâncarea și la întoarcere diverse obiecte „recuperate” din grămezile ce zăceau prin magazii, pusesem și mult iubita mea geacă albă, de fâș subțire, să o îmbrac la nevoie peste tricoul albastru, cu mânecă scurtă. Locuiam în Cacova, comuna Morteni, și ajungeam cu bicicleta la punctul de muncă – stația de 110 kV din Găești. Dat fiind specificul energiei electrice, regimul de funcționare pretindea permanent prezența cuiva pentru supraveghere și operare a echipamentelor. De unde și titulatura de „personal operativ” în Sistemul Energetic Național, ce m-a cocoșat mai bine de 36 de ani. Lucram patru inși, în așa-numitele „ture” – 12 ore serviciu de zi, 24 ore liber; alte 12 ore serviciu de noapte, urmate de 48 de ore liber. Lesnicioasa deplasare de 14 kilometri, pe șosea asfaltată, îmi făcea plăcere, stimulând sentimentul libertății de mișcare. Manifestam și-o predispoziție sportivă, nu de puține ori eșuată în vreo cârciumă de pe drum, la o intempestivă... „ședință de cenaclu”. Așa numeam întâlnirile cu amicii, niciodată aceiași, indiferent pe la ce colț de bloc sau răspântie de drumuri găseam prilej de-o discuție și-o bere. Termenul „cenaclu”, caracteristic domeniului literar, nu-l propusesem eu, nici nu-l impusesem; îl provocasem doar. Într-o zi, prin decembrie 1978, pe când reînnoindu-mi abilitățile profesionale căpătate în liceu și uitate în armată mă pregăteam să obțin legitimația de „electrician șef tură” la stația de 220 kV Dumbrava, lângă Târgoviște, un coleg m-a întrebat ce-am făcut seara precedentă în intervalul dintre ora ieșirii de la serviciu și cea de plecare a cursei de Morteni. I-am răspuns că am fost la Biblioteca orășenească, să caut pe cineva, un văr al meu, student, sau o fată...

Așa se zice acum la cârciumă? a râs omul, un tip foarte corect și dedicat meseriei, pus ulterior secretar de partid pe filială, fără nicio predilecție sau pregătire pentru chestiuni politice. – Și cum se spune la ce faceți? Cenaclu?

– Cenaclu literar! – am precizat eu, spre a-l deosebi de omniprezentul, pe atunci, Cenaclu „Flacăra” al CC al UTC (sper că nu-i greșesc denumirea!), unde se cânta, se bea, se recitau poezii patriotice și se desfășurau diverse activități subversive, precum amorul, afacerile cu mașini, butelii, instrumente muzicale etc.

Ne adunam lunar la sediul Centrului de Înaltă Tensiune din Târgoviște, aflat și azi dincolo de oraș, spre Pucioasa, pentru instructaj profesional și de protecție a muncii. De regulă, într-una din zilele când primeam „avansul” sau „lichidarea”, adică – pentru cine nu (mai) știe – suma cuvenită ca salariu, împărțită în două tranșe din rațiuni asupra cărora nu mi-a poposit gândul. După împrejurări, durata ședinței se întindea pe două, trei, patru sau cinci ore, deși formal trebuia să țină șase, iar pontajul consemna opt. Se întâmplau câteodată evenimente neprevăzute în instalații, ce reclamau prezența celui însărcinat cu instruirea – șeful centrului, un inginer competent și molcom, greu de șuntat de la tabloul îndatoririlor sale tehnice. Înlocuitorul – la nimereală, un maistru sau un alt electrician mai bătrân și serios – dădea peste ochi prelucrării de regulamente, concentrându-se asupra dezbaterii „incidentelor și avariilor” petrecute luna precedentă în toată țara. Astea ne incitau mai mult decât orice instrucțiune tehnică, pentru că „din greșelile altora înveți mai bine, dacă ești atent”. Cât despre greșelile noastre...

În pomenita zi de octombrie, am plecat de la Găești la Târgoviște cu o mașină de ocazie. După traversarea platformei Combinatului de Oțeluri Speciale, mândria ținutului în acei ani, am debarcat imediat ce am trecut pasarela peste liniile ferate, la intrarea în oraș. Mi-am urmat, apoi, traseul spre centru, prin parcul Mitropoliei. Opream obligatoriu la librăria Mondial, unde îmi făcusem cunoștințe – nu prietene! – între librărese. De acolo, pe lângă biserica Stelea, ieșeam la Calea Domnească, și umblam încântat de casele vechi – din ce în ce mai puține, mai ales în zona centrală, unde se demolau în prostie ca să se construiască blocuri muncitorești. Îmi plăcea să-mi imaginez cum aș trăi între seculare ziduri coșcovite, sub acoperișuri roase de vremi. N-a fost să fie. La halta CFR Teiș treceam podul peste Ialomița, și apoi podețul spre Aninoasa, fără să uit vreodată, indiferent cu cine am mers pe acolo, că fuseseră traversate și de emblematicul scriitor Radu Petrescu, prin 1947-1948, când locuia în urbe și făcea plimbări spre dealuri. Detectasem amănuntul în jurnalele din Ocheanul întors sau Părul Berenicei (nu le am la îndemână, să verific în care), publicate pe la începutul deceniului satanic, citite cu creionul în mână. Din acea librărie, situată în Complexul Comercial cu două niveluri, ridicat în fața Palatului administrativ, buricul județului, am cumpărat atâtea cărți, că nici până azi n-am reușit să le citesc! Nu pentru că erau prea multe, ci pentru că fie erau de umplutură, fie interesul meu pentru ele s-a stins, fie că după 1990 au apărut ediții complete ale unor titluri agresiv amputate ideologic în epoca socialistă de aur a lecturilor.

De peste patru decenii nu-mi ies din minte acea zi și acea librărie, pentru că atunci și de acolo am cumpărat un exemplar din volumul IX de Opere – Mihai Eminescu, ediția completă, girată de Editura Academiei Republicii Socialiste România și Muzeul Literaturii Române. Nu cred că era unicul repartizat la Mondial, în Târgoviște, dar librăreasa – care mi l-a rezervat până m-am întors de la întâlnirea cu colegii – m-a asigurat cu multă însuflețire că e singurul și că timp de câteva zile, de când venise marfa nouă, nimeni nu-și manifestase intenția să cumpere opul masiv, de 886 de pagini, care costa 82 de lei. Am mulțumit și-am pus pe tejghea 100, zicând „Păstrați restul!” Doamna mi-a înapoiat diferența de 18 lei, fără gestul indecent de a-mi da de înțeles că bacșișul trebuie plasat altfel. Rușinat, am vârât volumul în geantă și-am plecat iute, dornic să sorb textele despre care tot auzeam că sunt ba interzise, ba antisemite, ba antirusești, ba mai știu eu cum. Asta se petrecea către ora patru a după-amiezii, iar eu eram așa de beat că aș fi lăsat acolo toată lichidarea lunii precedente, ca să împlinesc, fie și involuntar, distihul șchiop aflat în circulație: „La leafă și la avans/ te ling toți câinii pe nas!” Și mă minunez și azi că n-am căzut pe drum, nici n-am pierdut prețioasa achiziție, fiindcă eram mai mult decât euforic după „socializarea” ce urmase instruirii profesionale...

În 1980 nu se așternuse deplin penuria ce bântuie mentalul colectiv al generațiilor crescute cu rația și cheia de gât. Mai găseam diverse, fie și pe ușa din dos, ori cu troc aidoma comunei primitive: îmi dai, îți dau!... Dinainte să mă angajez la filială, colegii obișnuiau să meargă la vreo cârciumă, pentru a composta ceva de-ale gurii: ciorbă de burtă, mititei sau friptură, țuică, vodcă, bere, coniac și vin, dacă se nimerea vreo bucată de porc mai de doamne-ajută. Ne-am oprit la o locantă de pe Calea Domnească, al cărei șef era un tip anost, devenit personaj notoriu după 1990: cel numit prin ziare Gigi Kent, prototipul îmbogățitului de tranziție, doborât de vicii și excese. L-am văzut în vreo două sau trei rânduri la cârciuma – Pescăruș se numea, parcă – de la colțul Căii Domnești cu strada Matei Basarab. Nu-i mai rețin figura, nici vreo vorbă de-a lui, deși sigur ne-a servit personal și ne-a tratat cu deferență, pentru că eram, orice s-ar spune, niște oameni pentru care orice gestionar instituise cont separat: „ăia care apasă butonul și oprește lumina”, cum glăsuia definiția cocalară. Rabat nu ne făcea; dimpotrivă, încărca nota de plată în limite acceptabile, deoarece se cunoștea bine cu doi dintre mușterii: nea Cucu Alexandrescu, a cărui soție lucra tot în domeniul ospătăresc; și „domn Dobrescu”, practic vecin, locuind aproape de restaurant, în casa nevestei. Pensionar, socrul lui Dobrescu a venit în ziua aceea de nenumărate ori să-și recupereze ginerele angrenat cu restul convivilor în niște controverse filozofico-politice într-atât de aprinse, încât era să se lase cu bătaie. Așa mi-au povestit, peste câtva timp, cei rămași pe post de martori tăcuți ai disputei. Dornic să înhaț volumul eminescian, am stat pe scaun ca pe ghimpi. Mă grăbeam, dar nu puteam să-mi abandonez colegii, mai ales că multe dileme ale lor aflau rezolvarea la mine. Ori lămuream vreo chestiune istorică, ori vreun cuvânt auzit întâmplător de careva și folosit aiurea, ori – fiind absolvent de liceu industrial energetic – aveam o credibilitate, să-i zic științifică!

M-am simțit bine mereu alături de tovarășii de muncă, și am băut în atâtea locante, că n-aș avea timp să mi le amintesc, necum să le evoc pe toate. Dar n-a fost niciodată ca în ziua de 14 octombrie 1980, când am cumpărat volumul IX de Opere – Mihai Eminescu. Am sorbit rapid vreo două sute de vodcă Stolichnaia și-am înghițit fără să mestec grasa ciorbă de burtă ce făcea faimă localului. Au venit apoi mititeii, rumeniți din carne de porc, vită și oaie. Indiscutabil, Gigi Kent avea o bucătărească bună și o lăsa în pace, să-și facă meseria. Numai berea n-a fost pe gustul meu. Nu știu dacă era proastă sau trezită. Mai degrabă mă pricopsisem cu silă față de lichidul amar și călâu, ce-mi întorcea stomacul pe dos din cauza unei beții anterioare cu vreo lună, la Popasul Km 80, pe autostradă, după care vomitasem și mațele din mine. La Târgoviște, pe o căldură ca de august, am borât numai ce înghițisem: toată mâncarea aia gustoasă, și cele două sute de vodcă Stolichnaia, și berea din sticla maro de-o jumătate de litru (să fi fost Azuga? să fi fost altă marcă?), turnată întâi într-un pahar (cerusem unul, fiindcă nu pot să beau cu plăcere din sticlă indiferent ce băutură), și restul din stomac – le-am deversat la WC-ul turcesc, nu foarte curat, din spatele crâșmei! Ceilalți au observat isprava mea. N-au râs, că altă dată o pățeau și ei; nici nu m-au oblojit, nu era cazul... Doar nea Cucu Alexandrescu m-a sfătuit să iau un coniac și-o cafea; cică el așa „se dregea”... Cum să neglijez sfatul unui om atât de competent? Era în stare să bea un litru de țuică fără să ia sticla de la gură, și-apoi să conducă prin oraș mașina – o Dacie de culoare albastru spălăcit, ca ochii săi –, cu precizie de robot militar. Asemenea „fapte de arme”, executate în prezența unor colegi mai vârstnici, erau cunoscute chiar de șefii secției; din pură incredulitate, asistaseră odată la demonstrație. Am combinat cele două lichide într-o ceașcă de porțelan, fabricată la Alba Iulia, și le-am băut cumva temător că intestinele recidivează, măcar că vinovăția disconfortului lor aparținea creierului meu nărod. Nu mi-a mai fost greață, însă tăria coniacului, stârnită de căldura cafelei, urca rapid la cap și-l amețea crunt. Am zvârlit jena la o parte și m-am smuls de pe scaun.

– Dar unde pleci așa iute? – m-a întrebat același Dobrescu, probabil rănit în sentimentul lui de gazdă. I-am zis că am reținut o carte de Eminescu la librărie, trebuie s-o iau înainte de închidere. Replica lui m-a amuzat:

– Ia uite, dom'le, avem un poet printre noi!

Până la director mi s-a dus buhul că sunt poet...

Încă țin minte și văd umbra siluetei mele nesigure pe trotuarul de lângă Curtea Domnească. Forțam mușchii să opună rezistență alcoolului, de parcă mă luptam cu perverși dușmani nevăzuți. Spre cinstea mea, am păstrat mersul coerent și discursul politicos cât am zăbovit în librăria Mondial. Și mi-am pierdut starea de beție pe stradă, zorind spre locul de unde luam mașină de ocazie. Poate că bucuria de-a ține sub braț volumul poetului național anulase efectul cafelei cu coniac (am aflat că i se zice și „marghilomană”, după numele prim-ministrului care semnase în 1918, la Buftea, pacea cu ocupanții germani). Am sosit în Găești spre seară, dar la timp să prind „convenția” (autobuz care transporta în satele din jur muncitorii de la Fabrica de Frigidere, Uzina de Utilaj Chimic și cea de Utilaj Petrolier). Hotărâsem să las bicicleta la locul de muncă, urmând să o recuperez ziua următoare, dintr-un motiv simplu: ca să ajung pe platforma industrială, din centrul orașului trebuia să merg pe jos mai bine de doi kilometri. Eram prea obosit. În stația auto de la piață am urcat într-una dintre cele două „convenții” de Morteni. Opțiune câștigătoare: pe scaunele din față am regăsit o fată căreia – cum se zice – îi trăgeam clopotele, nădăjduind că voi reuși să dărâm – la figurat – gardul din plăci de ciment ce-i înconjura gospodăria, ridicat de tatăl ei, mort mai demult. (Urma, firește, să-i fac eu altul, tradițional, din uluci!) Învățătoare într-o comună vecină, venea acasă în ziua aia. Nu mai rețin dacă era navetistă, precum alte, multe, cadre didactice. Discutam împreună deseori, cu vădită pasiune, însă lejer, destins. Nițel poetă (adică scria versuri cu rimă clară, mai degrabă compuneri școlărești decât poezii), picta acuarele frumoase în timpul liber și citea enorm literatură clasică, română și universală. Visam – eu, de bună seamă! – la ceva mai mult decât o prietenie, dar încercările mele de apropiere amoroasă eșuau din cauze obscure, neînțelese bine până fix în acea seară. Bucuros că am cu cine conversa pe drum – și am și despre ce! –, m-am înghesuit lângă fată și am scos din geantă volumul cel masiv, cu greutatea de 2,377 kilograme, pe care l-am deschis și l-am răsfoit amândoi, în ciuda evidenței că praful călătoriei se insinua printre file și riscam distrugerea prematură a tipăriturii. (Din fericire, încă rezistă; doar supracoperta s-a decolorat la cotor!)

Am uitat cum s-a desfășurat dialogul nostru în autobuz, o rablă condusă de nea Gheorghe Buș, campionul necontestat al mersului prudent. Mi se părea că prezența impozantei cărți pe genunchii îmbrăcați în blugi identici trebuia să cimenteze prietenia dintre mine și fata cu ochi albaștri, de-o limpezime egală cu a cerului de iulie, când e seceta în toi. Credeam, ca tot „poetul”, că pentru orice iubitor de cultură, dragostea de carte echilibrează și completează iubirea, aia simplă, dar nu pură – adică una care nu neglijează carnalul, trupul, corporalitatea, sexul și tot ce implică astea. Completează, dar nu echivalează! Bag seamă, privind în urmă, că fata m-o fi plăcut într-o măsură oarecare, însă eu nu i-am trezit libidoul, n-am simțit-o trepidând la apropierea mea; nici la săruturi nu răspundea, necum la niscai apropouri verbale toride. Probabil că ar fi suportat din parte-mi chiar un act sexual complet, și l-ar fi consumat la fel de nepăsătoare ca o fotografie pornografică. Dar nu i-am propus vreodată să încercăm. Iar în seara aia, în loc să fie entuziasmată de opera lui Eminescu, ea părea sâcâită de prezența mea; și pe când ne apropiam de Cacova, unde urma să cobor, m-a chestionat sec:

– Tu ai băut astăzi, cum bea tatăl tău?

– De ce întrebi? – am replicat, nedumerit.

– Pentru că duhnești groaznic și vorbești prea exaltat!...

Știi dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă ca persoana iubită să te întrebe, în toiul celor mai sincere și dezinteresate declarații de amor pe care i le faci: „Și la ce-mi folosește asta?” Te asigur că nicio băutură de proastă calitate, nicio mâncare stricată, nicio invectivă a șefilor sau a preoților religiei tale nu-ți produce o stare de mai cumplită lehamite. Asta am simțit eu când o fată – pe care, drept vorbind, o iubeam cum iubea Salieri pe solista Operei vieneze, partenera lui de repetiții, nu de pat! – m-a întrebat dacă am băut ca tata. Altfel zis: „Du-te dracu, mi-e scârbă de tine!”

Am înțeles că faima de bețiv a lui tata se răsfângea negativ asupra mea, dar nu l-am îndrăgit mai puțin, chiar dacă ne-am certat urât mai apoi. Dimpotrivă: am renunțat brusc la fata în chestie, fără măcar să-i doresc să-și afle un drăguț pe gustul ei, cum spuneam altora, în glumă. L-a nimerit singură peste vreo câțiva ani: unul renumit pentru bețiile sale, poreclit Poetul...

Să fi scris o povestire, nu-i găseam asemenea final! 

 

(Revista HYPERION nr. 4-5-6/ 2022) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu