Ciocârlia şi calcanul
Toată lumea ştie ce
indică termenii din titlu: o pasăre şi-un peşte. Mică, deseori
invizibilă, cu zbor înalt şi tril dulce, atât de dulce că uneori
te ia leşinul ascultându-l, ciocârlia făcea faima câmpurilor de
odinioară, cultivate de săteanul român tradiţional. Motiv de
poveste şi titlu de cântec popular, celebra noastră păsărică e
azi mai puţin cunoscută publicului, datorită lipsei de aderenţă
a omului contemporan la viaţa câmpenească. Şi asta, paradoxal, în
ciuda tendinţei tot mai răspândite printre orăşeni de-a migra de
la bloc la „casă pe pământ”. Dar când „la ţară”
înseamnă a locui într-un cvartal de locuinţe standard, cu
facilităţi asigurate, cam greu de rezonat cu natura.
Ciocârlia, pasărea
amintită, bântuie câmpiile şi se înalţă în zbor către soare,
pierzându-şi silueta sub abajurul cerului. Gestul ei a stârnit
imaginaţia poporană. Epica basmelor consemnează că zburătoarea,
iniţial, era o fată de împărat, frumoasă, cu părul ca spicul
copt, care s-a îndrăgostit de Soare şi-a pornit să-l întâlnescă.
Amăgindu-l în mod pervers (variantele poveştii detaliază diferit
ce şi cum), ea şi-a atras pedeapsa Mumei Soarelui, ajungând în
stadiul curent. Amatori de teorii conspiraţioniste fiind, vom
decripta aici scenariul tipic acţiunilor subversive, din arsenalul
serviciilor secrete implicate în bătălii, politice sau nu: agenta
blondă infiltrată întâi în anturajul, apoi în patul
personajului potent, de unde este înlăturată brutal. Salubrizarea
fiind opera „mamei”, putem detecta riposta Serviciului de
Securitate al Marelui Luminător.
Calcanul este un peşte.
Mai bine zis, o familie de peşti cu aspect romboidal. Turtit
asimetric pe lateral, are amândoi ochii pe aceeaşi parte a
corpului, aripi ca ale unui avion invizibil american şi coada ca de
şobolan. Trăieşte pe fundul mărilor şi oceanelor, se hrăneşte
cu peşti mai mici sau moluşte, iese la suprafaţă rar, capătă
culoarea mediului ambiant pe partea de sus a corpului, cealaltă
parte fiind albă, iar ambele prevăzute cu solzi şi ţepi, aşa
încât produce destule bătăi de cap şi răni la palme celui care
vrea să-l prindă. Nu demult, pescadoare turceşti asediau, la
adăpostul nopţii, apele noastre teritoriale din Marea Neagră, unde
populaţia de calcani e numeroasă. Gurmanzii nu-l evită,
socotindu-i carnea delicatesă. Nu-mi amintesc să fi gustat din
respectivul peşte, indiferent cum gătit. O fi bun, dar pe mine mă
oripilează imaginea, de care nu pot să scap, a vietăţii cu ambii
ochi pe o singură parte a corpului/capului.
N-am pus /
(slash) pentru efect postmodern. Nici nu m-am apucat de variaţiuni
literare pe teme clasice de factură fantastică, în loc să scriu
un articol de atitudine, violent polemic. Fără să am energia
de-altădată, nu abandonez conexiunea la cotidianul societăţii în
care trăiesc, fie numai „privitor ca la teatru” (cu menţiunea
că azi mai toţi suntem privitori la televizoare; teatrul a devenit
act cultural de elită, la fel ca opera - vezi la Iaşi montarea lui
Andrei Şerban a Indiilor galante, de Rameau). Nu trebuie să
ne dăm laoparte, să nu votăm, să nu-i băgăm în seamă pe
aceşti „lideri” făcuţi, nu născuţi, politicieni nevertebraţi
ce imită animalele cu oase, indivizi fără scrupule şi fără altă
însuşire evidentă decât rapacitatea. Mi se pare că ei tocmai
asta vor, asta caută - să-i lăsăm în pace, să „lucreze” în
tihnă. Nu solicita linişte „tătânele” lor, Ion Iliescu
(recunoscut model de unii; pentru alţii persoană non-grata,
dar ideal copiata, ca să fac un joc de cuvinte)?
M-a dezamăgit clasa
politică, nu de azi, de ieri, ci de-acum două decenii, după ce
m-am lămurit, de exemplu, că liberali de aprinsă bătăiozitate
verbală habar n-aveau că Viitorul fusese un ziar al
partidului în chestie. Or, când ignoranţii ajung în funcţii
decizionale, greu de construit ceva durabil... Azi, din fruntea
grupării respective bubuie asurzitor sloganuri indimenticabile cea
mai seacă hahaleră pe care a generat-o mediul politic românesc în
ultima jumătate de secol. Poţi fi nepăsător faţă de-un guraliv,
al cărui discurs traduce o compilaţie de fiţuică mototolită,
rămasă-n buzunar din juneţe, când îi folosea să copieze la
examenul de istorie? Meritul personajului, dacă e vreunul, rezidă
în capacitatea de memorare a câtorva sloganuri, cu care (să) ia
faţa naivilor din amfiteatru, la proba orală. Comparat cu el,
prezidentul (referan)dat
afară de popor şi băgat înapoi pe gât, cu copita, de Europa,
viţeaua fecundată de Zeus, e profesor! (Fiindcă divagăm pe teme
mitice, o interpretare suculentă se obţine din analogia
Zeus=Băsescu <=> Europa=Angela+Viviane etc.!) De guvidul ce-n
deliru-i direct televizat ne guvernează deja cu partidul proştilor,
ce să zic? Nu-mi ajunge bogăţia dicţionarului de argou!
Asemănarea
politicienilor cu animalele, de la Aristotel derivată, e figură de
stil obişnuită textelor publicistice. Bietele animale n-au vreo
vină. Cum să defineşti mai plastic o figură umană stridentă, o
atitudine fals-cetăţenească, un gest ce nu face onoare speţei
umane? La drept vorbind, umanoidul comite mai multe fapte rele decât
diversele specii ale faunei, inclusiv crima de-a extermina pe unele
prin vânare şi distrugerea habitatului.
Ciocârlia este o pasăre
cu penaj cenuşiu, care devine gălbui când se ridică în zbor spre
soare. Particularitatea ei constă în cântecul fermecător. Unii
consumă limba ciocârliei în aspic şi carnea rumenită în unt. Mi
se pare gratuit a-i căuta corespondenţă în arealul politic
băştinaş. Sunt aici tot atâtea ciocârlii câte stele - alintate
„Soarele meu” în momentele de tandreţe din „bedroom” -
traversează firmamentul! Bărbaţii le desemnează plastic, folosind
un cuvânt vulgar în locul metaforei, de provenienţă extrem
orientală, „cântăreţe la flautul de jad”.
Calcanul e o specie pe
cât de ciudată, pe atât de prezentă în politica românească. A
te numi Calcan şi-a candida la un loc în parlament, ieşind la
iveală din anonimat o dată la patru ani, e perfecţiune
tautologică. Mă uit la afişul unuia cu acest nume (şi-al cărui
al doilea prenume - incredibil până şi-ntr-un moft caragialesc - e
Gigel!), pus pe toate gardurile şi stâlpii urbei, şi nu-mi pot
desprinde privirea de pe el.
Cine vorbea de
fascinaţia răului?
E un fleac faţă de
fascinaţia nimicului!
(TIMPUL - decembrie 2012)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu