ALAMBICOTHECA - DECEMBRIE 2012

-->

Cenuşa unei greşeli

- In memoriam Al. George -

De câte ori sunt acuzat de gânduri sau intenţii pe care nici în coşmaruri nu le am, mintea mi se blochează. Incapabil să pricep infamia, reacţionez cu încetinitorul şi răspund anapoda, în răstimp cu întrebarea. Pesemne că dau impresia unuia vinovat, care caută justificare. Cum aş putea reacţiona altfel, când văd bunele intenţii răstălmăcite, afirmaţiile luate drept idiosincrazii personale, iar susţinerea unui adevăr considerată manifestarea interesului obscur?

Aşa s-a întâmplat când Nicolae Oprea, preşedintele Filialei Piteşti a USR, mi-a spus, nedumerit, că Dumitru Augustin Doman, redactor-şef al revistei Argeş, se vaită că l-am ameninţat cu moartea!!! Cum să combaţi o enormitate? A deforma faptele ca să justifici inepţiile proprii, e o veche deprindere omenească. Nici eu nu mă sustrag câteodată acestei facilităţi, însă n-am pretenţia că o fac ireproşabil. Doman nu era la prima comisă, cel puţin de când mă consideram prieten cu el. Ultima a fost cea legată de Al. George şi textul meu contra dânsului în revista Litere, februarie 2011.

Cine n-a priceput substratul „atacului”, să revadă un principiu psihologic elementar. Nimeni nu se deranjează pentru faptele cuiva, dacă acela i-ar fi indiferent! Cum să nu-i fi replicat lui Al. George, când el mi-a contrariat sentimentele aproape filiale pe care le-aveam faţă de dânsul, mărturisite la aniversarea celor 75 de ani, tot în Litere? Cum să nu mă supere cele susţinute de d-sa, când minciuna - s-o numim drept - afecta şi prestigiul revistei Litere, la naşterea căreia am contribuit? Am această idee fixă: un scriitor care spune adevărul, trebuie să-şi asume greşeala, când se întâmplă s-o facă şi îi este semnalată. Recunoaşterea e garanţia integrităţii, iar în religia creştină minima condiţie a iertării. Scriitorii nu pot să reclame normalitate, demnitate şi onoare, să pretindă mersul bun al societăţii despre care dau seamă prin scris, când ei încalcă norma elementară de-a nu minţi. Ştie scriitorul român vorba lui Camus: „Libertatea este dreptul de-a nu minţi”? (la care îmi permit adnotarea - libertatea este datoria de-a nu minţi!) Destui, pretins credincioşi, cu dese drumuri la mânăstiri, unde se şi spovedesc, nu-şi asumă penitenţa nici după ce-au fost prinşi cu minciuna în textele semnate cu nume propriu!

Cu jumătate de gură, Al. George (iertate-i fie păcatele!) a recunoscut că s-ar putea să fi greşit în ce priveşte afirmaţia sa legată de Paul Goma. Dar Doman a priceput (şi m-a acuzat repetat) că am făcut în aşa fel încât să-l gonesc pe maestru de la Litere. Greu am sesizat anomalia, fiindcă luam spusele domane drept împunsături amicale, din categoria celor cu care şi eu îl gratulam, zicându-i „cel mai premiat scriitor al Filialei Piteşti, cel mai invitat de alte reviste şi asociaţii culturale la zile festive prin toată ţara” etc. Îl consideram prieten, iar prietenia deseori e oarbă.

Un diferend major s-a ivit între mine şi Doman la premierea lui D.R. Popescu. Premiile revistei Argeş n-au fost vreodată substanţiale. Însă au configurat, între 2006 şi 2010, orientarea revistei, a literaţilor din jurul ei, şi - în ultimă instanţă - a oraşului Piteşti, către zona intelectualităţii permanent excluse de la onoruri oficiale. Premiind pe Luca Piţu, Paul Goma, Şerban Foarţă, Mihai Şora, Mircea Handoca, Magda Ursache, Liviu Ioan Stoiciu, revista Argeş nu le-a sporit valoarea. Mai presus de operă, le-am apreciat atitudinea, puterea de-a merge contra curentului. Exemplul lor, preluat de cât mai mulţi, poate duce la însănătoşirea spaţiului cultural.

În momentul când Doman, din postura de redactor-şef, a obţinut premierea lui D.R. Popescu, fost membru al C.C. al P.C.R., preşedintele USR în cea mai neagră perioadă a sa, revista Argeş se dezicea de conduita ultimilor ani. Eu m-am opus, dar votul redacţiei a fost favorabil lui D.R. Popescu. M-am conformat principiului democratic. Mai mult, am tăcut. Rău am făcut?

Mi s-a părut necuvenit ca eu, consilier al revistei, să exprim public opoziţia la alegerea făcută. Am decis că aşa e bine pentru revista Argeş, am încercat să mă autoconving de faptul că opera lui D.R. Popescu merită premiată, chiar dacă persoana... Am greşit că am pus revista mai presus decât opinia proprie? Într-o lume în care orice afacerist dubios îşi motivează ilegalităţile prin interesul naţional, iar când e prins se consideră persecutat politic, eu am crezut că fac un gest normal de solidaritate cu colegii de redacţie. De fapt, făcusem un compromis cu mine. Mi l-au semnalat apropiaţii, dar m-am încăpăţânat să merg înainte.

Mă resemnez că am făcut-o în numele unei idei proprii despre onoare, pesemne greşite, devreme ce n-are consens. Aşa sunt eu, spirit solitar, cu idei fixe. Nu şi puţine! Este felul meu de-al omagia pe Al. George, de la care am învăţat arta de-a combate ad infinitum.

Addenda

Scris în august 2012, textul era programat să apară în septembrie-octombrie 2012, în revista Litere. Întâmplându-se moartea lui Alexandru George, articolul a fost amânat de comun acord. Publicarea în nr. 11-12(152-153) noiembrie-decembrie 2012, este însoţită de următoarea notă: „Consecvenţi în a nu exercita nicio cenzură, fie şi prin nepublicare, asupra materialelor sosite la redacţie, redăm articolul lui Dumitru Ungureanu, cu menţiunea că, în ce-l priveşte pe Alexandru George, ne disociem de combativul jurnalist. (Redactor-şef Litere.)

Iată o atitudine normală într-un peisaj literar, în care „cine nu e cu noi, pesemne e împotriva noastră, aşa că - pe el!”. Puţine reviste au curajul normalităţii în politica redacţională, fapt ce trebuie nu doar salutat, ci şi promovat.

Aş fi renunţat să mai alimentez o polemică inutilă, dacă la festivitatea de acordare a premiilor Filialei Piteşti a USR, din 14 octombrie 2012, D.A. Doman n-ar fi insinuat - vorbind în câş, probabil să aud numai eu, nu şi dl. Sergiu I. Nicolaescu, prezent în birou - că povestea cu D.R. Popescu era, de fapt, o încercare din partea mea să distrug revista Argeş! Ce să mai spun?

Bine că l-au arestat pe asasinul Elodiei, altfel mă pomeneam acuzat de fostul reporter special(ist) al Evenimentului zilei din perioada găinii care năştea pui vii, că eu aş fi acela!