Amintirile unui băiat
cuminte
Unele odrasle de
scriitori poartă pata păcatelor părinteşti închipuite. Nu şi
Barbu Cioculescu, din belşug ursit fericirii. Corp frumos peste
firescul bărbatului înzestrat, mintea deschisă, viaţa împlinită.
E ca şi cum natura, în generozitatea ei, a ţinut să dezmintă
apoftegma păşunistă „dintr-un cal boieresc iese unul ţigănesc”
şi să certifice pe cealaltă, sigur citadină, „ce naşte din
pisică, şoareci mănâncă”. Împovărat cu celebritatea căpătată
la naştere, Barbu Cioculescu a suportat-o cu antic stoicism peste 85
de ani, bătuţi pe muchie vara trecută. Fiul cel Bun al lui Şerban
cel Rău a convieţuit amiabil cu fizicul masculinului după care
femininele îşi pierdeau raţiunea. Dar nu calităţile trupeşe,
inevitabil trecătoare, i-au asigurat gloria, chiar dacă i-au
arvunit-o. Să se fi resemnat la statutul de „fiu de critic
literar” (mai obscur, oricum, decât acela de „băiat de popă”,
cu care se mândrea Petre Ţuţea), putea să capete cel mult câteva
procente din drepturile de autor, improbabil decontate de editorii
arghirofili ai operelor tătânelui. Poet, ca tot românul, prozator
la vârsta maturităţii, ca tot poetul, stilizator cândva de
broşuri proletcultiste, butucănos traduse din ruseşte, Barbu
Cioculescu s-a relevat ca iscusit cercetător de arhive literare. Iar
dacă tatăl, Şerban, a descâlcit biografia lui I.L. Caragiale,
fiul, Barbu, şi-a asumat riscul de a o elucida pe-a lui Mateiu,
„divinul” contaminat de fantezii nobiliare.
Ajuns la etatea când
amintirile se cer puse pe hârtia unui op cu valoare testamentară,
Barbu Cioculescu n-a căzut pradă tentaţiei, nici n-a dat curs cu
uşurinţă îndemnurilor venite din partea prietenilor, editorilor
şi istoricilor de toate orientările. Când a cedat, şi-a luat ca
proptea şi metodă auxiliară de lucru autoironia. Nu există
capitol - în volumul Amintirile unui uituc - Exerciţii de
memorialistică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012 - care
să nu conţină bobiţa de persiflare bonomă, detaşată,
superioară, elegant scăpată în frază, ca stropul de cerneală
dintr-un stilou cu rezervorul suferind. A pomeni, în atare peristas,
de scris calofil, de suculenţă verbală, de propoziţii pline de
must şi de culoare, este tot aşa de gratuit ca şi elogiul formelor
statuii lui Venus, cea găsită la Milo, în prezenţa Monicăi
Belluci, invitată de onoare la vernisajul unei expoziţii de artă
contemporană.
Amintirile, oricât de
condimentate, n-ar capta atenţia în lipsa câtorva puncte de
interes mai larg. Astfel, la pag. 82 se vorbeşte de vila din
Buşteni, pe care Carol al II-lea o pusese la dispoziţia
scriitorilor, cu cheltuielile asigurate, fapt apreciat de
beneficiari, categoria celor fără venituri suficiente pentru
propria casă de vacanţă. La pag. 164-166 aflăm despre mizeria
satului Ciorogârla, din vecinătatea Bucureştilor, şi despre
gardul electric construit de Pamfil Şeicaru ca să-şi protejeze
moşia câştigată prin metode... ziaristice! La pag. 143 dăm de
interesantul pasaj ce situează originea polarizării societăţii
româneşti în chiar deceniul de maximă efervescenţă gestionat de
acelaşi Carol al II-lea, protector al artelor, cum se înfăţoşează
memorialistului, şi ruinător al democraţiei parlamentare, după
aprecierea aceluiaşi.
Care memorialist, deloc
uituc, dar selectiv, conchide, la pag. 186-187: „Da, în anii de
care vorbesc (1945-1947) s-a jucat României o farsă sinistră, în
absenţa unui singur prieten. Poporul român a primit o lecţie
istorică, din păcate din arealul acelora ce nu te învaţă
niciodată nimic, în curgerea feroce/absurdă a epocilor. /.../ Cert
este că ceva trebuia făcut. Înainte sau după. Spre a înlocui
remuşcările cu regrete”.
...Iar eu îmi amintesc
o discuţie purtată cândva cu Barbu Cioculescu, pe această temă,
când am spus că dacă era ceva de făcut, în 1940, la 28 iunie,
trebuia făcut! Replica sunând acuzator la adresa guvernanţilor
interbelici, dânsul a protestat, cu argumente precum neputinţa
armată, eventuale consecinţe internaţionale, izolarea ţării etc.
Vorbele preopinentului meu erau, văd acum, remuşcări, nu
justificări.
La pag. 193, găsim
fraza: „Formula de rezistenţă prin cultură, mult
vehiculată, de care se face tot mai mult caz îmi pare o diversiune,
o capcană în care cad inocenţi şi interesaţi în egal număr”.
Subscriu.
Acolada - decembrie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu