IDEI FLOTANTE

Ciocârlia şi calcanul

    Toată lumea ştie ce indică termenii din titlu: o pasăre şi-un peşte. Mică, deseori invizibilă, cu zbor înalt şi tril dulce, atât de dulce că uneori te ia leşinul ascultându-l, ciocârlia făcea faima câmpurilor de odinioară, cultivate de săteanul român tradiţional. Motiv de poveste şi titlu de cântec popular, celebra noastră păsărică e azi mai puţin cunoscută publicului, datorită lipsei de aderenţă a omului contemporan la viaţa câmpenească. Şi asta, paradoxal, în ciuda tendinţei tot mai răspândite printre orăşeni de-a migra de la bloc la „casă pe pământ”. Dar când „la ţară” înseamnă a locui într-un cvartal de locuinţe standard, cu facilităţi asigurate, cam greu de rezonat cu natura.

    Ciocârlia, pasărea amintită, bântuie câmpiile şi se înalţă în zbor către soare, pierzându-şi silueta sub abajurul cerului. Gestul ei a stârnit imaginaţia poporană. Epica basmelor consemnează că zburătoarea, iniţial, era o fată de împărat, frumoasă, cu părul ca spicul copt, care s-a îndrăgostit de Soare şi-a pornit să-l întâlnescă. Amăgindu-l în mod pervers (variantele poveştii detaliază diferit ce şi cum), ea şi-a atras pedeapsa Mumei Soarelui, ajungând în stadiul curent. Amatori de teorii conspiraţioniste fiind, vom decripta aici scenariul tipic acţiunilor subversive, din arsenalul serviciilor secrete implicate în bătălii, politice sau nu: agenta blondă infiltrată întâi în anturajul, apoi în patul personajului potent, de unde este înlăturată brutal. Salubrizarea fiind opera „mamei”, putem detecta riposta Serviciului de Securitate al Marelui Luminător.

    Calcanul este un peşte. Mai bine zis, o familie de peşti cu aspect romboidal. Turtit asimetric pe lateral, are amândoi ochii pe aceeaşi parte a corpului, aripi ca ale unui avion invizibil american şi coada ca de şobolan. Trăieşte pe fundul mărilor şi oceanelor, se hrăneşte cu peşti mai mici sau moluşte, iese la suprafaţă rar, capătă culoarea mediului ambiant pe partea de sus a corpului, cealaltă parte fiind albă, iar ambele prevăzute cu solzi şi ţepi, aşa încât produce destule bătăi de cap şi răni la palme celui care vrea să-l prindă. Nu demult, pescadoare turceşti asediau, la adăpostul nopţii, apele noastre teritoriale din Marea Neagră, unde populaţia de calcani e numeroasă. Gurmanzii nu-l evită, socotindu-i carnea delicatesă. Nu-mi amintesc să fi gustat din respectivul peşte, indiferent cum gătit. O fi bun, dar pe mine mă oripilează imaginea, de care nu pot să scap, a vietăţii cu ambii ochi pe o singură parte a corpului/capului.

   N-am pus / (slash) pentru efect postmodern. Nici nu m-am apucat de variaţiuni literare pe teme clasice de factură fantastică, în loc să scriu un articol de atitudine, violent polemic. Fără să am energia de-altădată, nu abandonez conexiunea la cotidianul societăţii în care trăiesc, fie numai „privitor ca la teatru” (cu menţiunea că azi mai toţi suntem privitori la televizoare; teatrul a devenit act cultural de elită, la fel ca opera - vezi la Iaşi montarea lui Andrei Şerban a Indiilor galante, de Rameau). Nu trebuie să ne dăm laoparte, să nu votăm, să nu-i băgăm în seamă pe aceşti „lideri” făcuţi, nu născuţi, politicieni nevertebraţi ce imită animalele cu oase, indivizi fără scrupule şi fără altă însuşire evidentă decât rapacitatea. Mi se pare că ei tocmai asta vor, asta caută - să-i lăsăm în pace, să „lucreze” în tihnă. Nu solicita linişte „tătânele” lor, Ion Iliescu (recunoscut model de unii; pentru alţii persoană non-grata, dar ideal copiata, ca să fac un joc de cuvinte)?

   M-a dezamăgit clasa politică, nu de azi, de ieri, ci de-acum două decenii, după ce m-am lămurit, de exemplu, că liberali de aprinsă bătăiozitate verbală habar n-aveau că Viitorul fusese un ziar al partidului în chestie. Or, când ignoranţii ajung în funcţii decizionale, greu de construit ceva durabil... Azi, din fruntea grupării respective bubuie asurzitor sloganuri indimenticabile cea mai seacă hahaleră pe care a generat-o mediul politic românesc în ultima jumătate de secol. Poţi fi nepăsător faţă de-un guraliv, al cărui discurs traduce o compilaţie de fiţuică mototolită, rămasă-n buzunar din juneţe, când îi folosea să copieze la examenul de istorie? Meritul personajului, dacă e vreunul, rezidă în capacitatea de memorare a câtorva sloganuri, cu care (să) ia faţa naivilor din amfiteatru, la proba orală. Comparat cu el, prezidentul (referan)dat afară de popor şi băgat înapoi pe gât, cu copita, de Europa, viţeaua fecundată de Zeus, e profesor! (Fiindcă divagăm pe teme mitice, o interpretare suculentă se obţine din analogia Zeus=Băsescu <=> Europa=Angela+Viviane etc.!) De guvidul ce-n deliru-i direct televizat ne guvernează deja cu partidul proştilor, ce să zic? Nu-mi ajunge bogăţia dicţionarului de argou!

    Asemănarea politicienilor cu animalele, de la Aristotel derivată, e figură de stil obişnuită textelor publicistice. Bietele animale n-au vreo vină. Cum să defineşti mai plastic o figură umană stridentă, o atitudine fals-cetăţenească, un gest ce nu face onoare speţei umane? La drept vorbind, umanoidul comite mai multe fapte rele decât diversele specii ale faunei, inclusiv crima de-a extermina pe unele prin vânare şi distrugerea habitatului.

    Ciocârlia este o pasăre cu penaj cenuşiu, care devine gălbui când se ridică în zbor spre soare. Particularitatea ei constă în cântecul fermecător. Unii consumă limba ciocârliei în aspic şi carnea rumenită în unt. Mi se pare gratuit a-i căuta corespondenţă în arealul politic băştinaş. Sunt aici tot atâtea ciocârlii câte stele - alintate „Soarele meu” în momentele de tandreţe din „bedroom” - traversează firmamentul! Bărbaţii le desemnează plastic, folosind un cuvânt vulgar în locul metaforei, de provenienţă extrem orientală, „cântăreţe la flautul de jad”.

    Calcanul e o specie pe cât de ciudată, pe atât de prezentă în politica românească. A te numi Calcan şi-a candida la un loc în parlament, ieşind la iveală din anonimat o dată la patru ani, e perfecţiune tautologică. Mă uit la afişul unuia cu acest nume (şi-al cărui al doilea prenume - incredibil până şi-ntr-un moft caragialesc - e Gigel!), pus pe toate gardurile şi stâlpii urbei, şi nu-mi pot desprinde privirea de pe el.

    Cine vorbea de fascinaţia răului?

    E un fleac faţă de fascinaţia nimicului! 

(TIMPUL - decembrie 2012)