vineri, 5 iunie 2015

O parabolă (politică) de sezon

Cele şapte trepte ale uitării

Victor Ion Vîrtej era, la năvălirea evenimentelor din 1989, un modest profesor de şcoală generală. Modest, dar cu niscai ambiţii. Cînta la chitară acustică piese de Bach, Beatles, Mauro Giuliani şi se visa puţin Hendrix, Clapton, Segovia. Trăia porniri conştiente spre viaţa publică, însă nu scena artistică îl tenta, ci - oare de ce? - politica.
Dar cum să te numeşti Vîrtej şi să pretinzi statut de om (politic) serios? Cînd însă pe plan local se afirmă un oarecare Unsurel, iar în agora ţării un Băsescu, un Frunză-verde, un Plătică, un Năstase (nas-tasat!), un Tărăcilă, un Tărîţă, un Văcăroiu şi-alte nume la fel de expresive, Victor Ion Vîrtej îşi spuse că numele său poate fi un atu. Victor şi Ion se contopesc în Victorion, iar Vîrtej aduce a slogan pentru un program radical de reformă şi restructurare. Se putea orice, îşi stingea mai tîrziu amarul, dacă aveam un dram de noroc şi prindeam trenul la timp!... Se pare că asemenea performanţă nu-i era hărăzită.
Ani buni, vreo zece, Viviul (cum i se spunea în şcoală) nu depăşi stadiul intenţiilor frumoase. Partidele în care se înscrise dădură chix. Sindicaliştii pe care vru să-i conducă îl rejectară ca pe unul ce nu le împlinea preferinţele. (E şi normal, lor le place maneaua, mie, muzica superioară!) Candidat independent la primărie, nu strînse semnături suficiente nici să se înscrie în competiţie. Nimic nu se închega la baza aspiraţiei sale, ca să aibă pe ce zidi. Prin misterioasele tertipuri ale gîndirii, Victor Ion Vîrtej ajunse la concluzia că numai cu ajutorul unei ghicitoare-vrăjitoare, dintr-acelea care tot apar la emisiuni TV, îşi poate împlini ambiţia şi decise că merită banii. Se informă discret cam cît ar costa asemenea afacere şi se sperie. Unele meseriaşe luau şi pielea de pe client, altele aveau tarif usturător. Nu punea la socoteală faptul că majoritatea erau ţigănci, mai mult sau mai puţin spălate, iar Viviul nu prea suporta rasa lor. După multe consfătuiri cu sine însuşi, făcînd şi economii financiare, profesorul se hotărî. Una dintre cele mai renumite vrăjitoare, Domida, locuia chiar în oraşul său, Drăculeşti. La ea se duse.
Era o seară de aprilie. Casa ţigăncii se găsea, fireşte, în cartierul Ţigăneşti, pe strada ce urcă pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului. Profesorul nu fusese în zonă de cine ştie cînd. Se aştepta să dea peste un peisaj specific ţigănesc, dominat de mizerie, brambureală şi gălăgie. Nu era deloc astfel. Majoritatea locuinţelor păreau noi, înconjurate de garduri solide, semn că aici afacerile mergeau din plin. E drept că locatarii mişunau în stilul lor caracteristic,
însă fiecare avea ceva de făcut, de tocmit, de lămurit. Cînd i se arătă casa Domidei, lui Vîrtej aproape că-i picară dinţii! Un adevărat palat, cu nenumărate camere, geamuri termopane, acoperiş de ţiglă lamelară, gard de cărămidă prevăzut cu vîrfuri de metal, ca la cetăţile vestice, dale de ciment roşu. De altfel, culoarea roşie domina ambientul Domidei.
La apăsarea soneriei, veni o ţigăncuşă anostă, cam nespălată, cu fuste nenumărate şi bani de aur prinşi prin părul împletit în codiţe. Ea îl conduse pe nişte scări de marmură, pe un hol imens, puţin luminat, într-o încăpere dosnică, în care nu se auzea nici un zgomot. Covoare persane pe jos, carpete de mohair pe pereţi, nişte havuzuri în loc de mese, perne catifelate în loc de scaune, lumînări aprinse în boluri de sticlă divers colorată. I se păru ridicol să se aşeze, aşa că aşteptă în picioare. Se preumblă de colo-colo intrigat, inspirînd parfumul plăcut ce emana din nenumărate recipiente pline cu flori - nu verifică dacă erau ghivece sau vaze. După un timp fără măsură, în cameră intră o ţigancă deosebită. Înaltă, cu fruntea rotundă, ochii strălucitori, gura severă, mîinile moi, şolduri generoase pitite sub o singură fustă.
Era Domida, ghici Vîrtej. Femeia îi dori bun venit, cu voce melodioasă şi învăluitoare, îi zise imediat pe nume, Victorion, se minună de timiditatea lui şi-l încurajă să ceară ce doreşte. Dar pînă să deschidă el gura să-şi spună dorinţa, ea bătu din palme şi ţigăncuşa cea anostă se înfăţişă, primind poruncă să pregătească o cafea amăruie, pentru că - zise Domida - avem multe de lucru cu domn-profesoru... Ţigăncuşa se topi, iar Victor Ion porni să-şi depene păsul. Pe măsură ce vorbea, se avînta în planuri şi devenea generos cu posibilii săi sprijinitori, făgăduind ca orice politician aflat în campanie electorală. Domida îl privea cu seriozitate şi înţelegere.
- Eu te-oi ajuta, domn profesorule, să ajungi unde vrei - zise ea -, dar cînd vei fi acolo, dumneata o să uiţi de mine!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej. Ajută-mă, şi te răsplătesc aşa cum n-ai visat în visele dumitale cele mai roze!
- De ce vorbeşti astfel? Să nu regreţi ce-ai zis!
- Eu nu regret niciodată nimic! Am promis, promis rămîne!
Domida oftă şi se apucă să-l ajute. Ce anume făcu ea noi nu ştim („vrăjile” arătate la TV sînt praf în ochii fraierilor), nici Victor Ion Vîrtej nu pricepu. Doar că se trezi a doua zi acasă, în fotoliu, şi era ziuă, şi cineva - un fost coleg de şcoală ajuns liderul filialei locale a partidului aflat în opoziţie - îi propunea să candideze la postul de primar al oraşului.
- De ce eu? - întrebă Vîrtej.
- N-o să-ţi ascund tocmai ţie, prietene - zise colegul -, că n-am găsit pe nimeni dispus la trebuşoara asta! Ştii bine că ăştia (se referea la putere) au ramificaţii peste tot şi au băgat spaima în cei care gîndesc independent, aşa că mulţi se feresc sau vor să-şi păstreze scaunele lor călduţe... Dar cîtă vreme există o speranţă, de ce să n-o slujim, acum, cînd se poate?
Victor Ion Vîrtej acceptă propunerea. Urmară cîteva luni de campanie obositoare. Cu toate că se aşteptau la insucces, cei din opoziţie văzură că totul merge ca uns, toate le ies foarte bine. Lumea, deşi reticentă să-şi exprime făţiş simpatia, îi încuraja discret şi îndîrjit, iar votarea decurse ca şi cum o forţă necunoscută îi propulsa către noi orizonturi. Şi cînd se desfăcură urnele, Vîrtej cîştigă detaşat, fără pic de îndoială asupra numărului de aderenţi. Instalarea la primărie decurse normal. Săptămîna următoare se distribuiră şi funcţiile cuvenite cîştigătorilor. Atunci se înfiripă şi Domida la uşa primarului Vîrtej, iar acesta o primi cu senzaţia că-i miroase neplăcut. Fiindcă îl ajutase cîndva, ea ceru un fel de răsplată, dar nu pentru sine. Practic, voia fotoliul de viceprimăriţă pentru nepoţica de faţă. Iar cînd zise „de faţă”, Vîrtej o zări alături pe ţigăncuşa cam nespălată, în costumul tradiţional purtat de femeile neamului, acela cu multe fuste şi cordele agăţate în păr.
- Ea s-a ales consilieră din partea comunităţii noastre - zise Domida -, este o fată cu şcoală, a terminat facultatea de ştiinţe, are diplome şi tot ce trebuie ca să nu te facă de ruşine! Nu uita că ai promis!
- N-am uitat ce-am promis, scumpă Domida - spuse alesul -, dar postul de viceprimar tocmai l-am atribuit primului consilier de la partidul cu care ne-am ajutat în alegerile astea dificile. Vreau să o răsplătesc bine pe nepoţica ta. Deocamdată, ce-i pot da e un mizilic! Să mai aştepte!
- Bine - zise Domida - o să aşteptăm, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej.
Succesul remarcabil din alegerile locale îl propulsă pe Victor Ion Vîrtej în biroul judeţean al partidului. Cum la acel nivel duceau lipsă de personalităţi proeminente, profesorul fu invitat să ocupe locul de frunte, dacă are ceva idei novatoare pentru revigorarea filialei. Fireşte, Victor Ion Vîrtej avea o sumedenie de proiecte. Le puse pe hîrtie mai întîi, le trecu în practică apoi, cu destulă străduinţă, lucrînd permanent în folosul oamenilor. Rezultatele nu se lăsară aşteptate prea mult. Cîtva timp apoi, printr-o manevră iscusită, în fruntea consiliului judeţean fu ales Vîrtej, căruia adversarii nu reuşiră să-i găsească un punct slab, o pată pe caracter, o amantă deocheată. Ca prin farmec, în judeţ toate căpătară un aer de normalitate europeană, deloc de faţadă, ca în alte părţi. Dintr-o dată, funcţionarii îşi făceau datoria cu seriozitate şi cu un zîmbet misterios pe buze, poliţia prindea orice răufăcător, judecătorii nu mai dădeau verdicte greşite, iar fondurile nerambursabile se materializau în utilităţi publice cu adevărat necesare locuitorilor. Dar, cum lumea nu-şi modifica năravurile peste noapte, la uşa preşedintelui de consiliu se aflau zilnic mai mulţi solicitanţi, care nu înţeleseseră că acum pot obţine pe căi normale ceea ce doresc. Şi într-o zi apăru Domida, cu aceeaşi nepoată cam nespălată, şi-i ceru lui Vîrtej scaunul de şefă la departamentul minorităţilor. Fata avea studii, avea diplomă, avea tot ce trebuie pentru asemenea funcţie.
- Ştiu - zise Victor Ion Vîrtej -, n-am uitat cine este şi ce poate. Numai că, vezi dumneata, postul acesta l-am promis prietenilor noştri de la partidul cu care ne ajutăm, iar pentru mine promisiunea e sfîntă! N-aş putea să dau îndărăt, iar pentru nepoţica dumitale o să caut ceva mai bun!
- Numai să nu ne uiţi, domnule Victorion!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, amabil.
Se apropiau alegerile generale, iar trendul impuse în fruntea listei judeţene a partidului pe nimeni altul decît profesorul Victor Ion Vîrtej. Parcă era un om fermecat sau cu darul de a fermeca alegătorii. Pe unde trecea el, se făcea soare - la figurat, desigur! Necazurile dispăreau, conflictele se stingeau, pămîntul rodea, muzica se revărsa. Chiar şi manele, accepta fostul chitarist amator, dacă acestea plac poporului! Şi, previzibil, alegerile punctară un succes pentru partidul condus de asemenea figură carismatică. Nu se putea să nu fie remarcat chiar şi de cei mai răuvoitori oponenţi, iar cînd apăru la conferinţa naţională a cîştigătorilor scrutinului, toţi se sculară în picioare fără să-şi dea seama, ca la un semn. Toată lumea văzu în profesorul Vîrtej pe liderul mult-aşteptat, cel care trebuia să vină, cel care trebuia să conducă!
Sesiunea parlamentară începu, iar la uşa deputatului apărură vizitatorii care meritau răsplătiţi. Cînd se anunţă Domida, Vîrtej tocmai terminase primul său interviu pentru presa centrală. Conducînd reporteriţa spre ieşire, profesorul o întrebă dacă nu-i surîde un post de consilieră personală pe probleme de imagine..
- Cum să nu?! - zise frumuseţea de fată, al cărei fizic promitea servicii diverse şi consistente.
Aşa se potrivi situaţia, iar Victor Ion Vîrtej fu nevoit să o amîne iarăşi pe nepoata Domidei, care se voia tot consilieră.
- Şi să mă crezi, iubită Domida, că am şi eu oareşicari slăbiciuni, am o vîrstă, nu pot să refuz bucăţica asta pe care ai văzut-o ieşind! Dar te rog eu să nu mai spui la nimeni, da? Mă predau discreţiei tale, ştiu că eşti cineva în care pot să am încredere, nu? Iar pentru nepoată, nu-ţi face griji! Am în vedere ceva deosebit!
- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mulţumit de sine.
Modestia şi decenţa, plus un soi de strategie instinctivă contribuiră ca, scurt timp după nişte certuri - principiale, desigur, dar nu mai puţin jenante - între grupurile diferitelor partide, Vîrtej să fie propulsat în funcţia de preşedinte al Camerei deputaţilor. Unde instaură, prin iscusinţă, negocieri şi farmec personal, o atmosferă constructivă de înţelegere şi concordie, mai ceva decît în partidul unic! Comisiile parlamentare lucrau cu sârg, şedinţele plenului debutau cu intonarea Imnului naţional şi sfîrşeau în acordurile vocale sublime ale Odei bucuriei, imnul european, votarea legilor nu se împiedica de chichiţe. Reporterii făceau anticameră să culeagă interviuri, calambururi şi vorbe de duh, solicitanţii de drepturi, concesii, favoruri sau onoruri nu se mai terminau. De ce veneau aceştia la uşa preşedintelui Camerei, şi nu la alte uşi? Mister! Nimic surprinzător cînd Domida se înfiripă şi dînsa, dimpreună cu nepoata care nu pierduse pic de slinozitate, fuste sau mahmudele. De astă dată, pretenţia era mai mică. Solicitau un loc de secretară pe la vreun birou, vreo comisie, vreun serviciu auxiliar.
- Mă vei crede, iubită Domida, că n-am pe moment nici un asemenea post liber? Am moştenit o structură completă de la precedentul preşedinte - un tîmpit, fie vorba între noi, şi te rog să nu mă dai de gol! Lucrez acum la o nouă schemă de funcţionare a Camerei, te asigur că voi ţine cont şi de nepoata dumitale, merită un job pe măsura ei!
- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mai mult decît mulţumit de sine, şi gratifică pe solicitante cu zîmbetul său cuceritor.
Nu trecură prea multe luni de activitate, cînd funcţionarea guvernului se gripă datorită unui portofoliu întotdeauna problematic - al Ministerului de Interne. Discuţiile din Consiliul de apărare, cele dintre preşedinte, prim-ministru şi preşedinţii celor două camere ale Parlamentului relevară - soluţie inevitabilă - necesitatea numirii ca ministru a lui Victor Ion Vîrtej. Deşi nu voia să se implice în domeniu, profesorul ştia că atuurile funcţiei, dacă erau folosite corect, îi puteau aduce folos pe termen foarte lung. Şi acceptă, depuse jurămîntul la Cotroceni, luă - cum s-ar spune, cu o metaforă potrivită - biciul şi hăţurile în mîini. Urmă o perioadă grea, de muncă multă şi frecuşuri dure cu pătura cea mai hîrşită a societăţii. Nu mai avea timp de fleacuri. Astfel că, atunci cînd Domida se înfăţişă cu nespălata ei nepoată, fu nevoit să le refuze iarăşi, cu toate că nu voiau altceva decît un post oarecare pe la vreun birou de evidenţă, pe la vreo magazie sau ceva asemănător.
- Regret, dragă prietenă, că de data asta chiar nu pot să vă ajut! Nici nu ştii cum stau ăştia cu ochii pe mine, fiindcă am dat, ca să zic aşa, milităria jos din pod! Se învăţaseră cu lenea, se învăţaseră să ia caimacul şi cireaşa de pe orice prăjitură! Acuma i-am dat pe brazdă, i-am făcut să ştie cine e şeful, cine dă ordinul, pe cine trebuie să asculte! Şi nu pot să le dau tocmai eu exemplu de favoritism! Dar e numai temporar, te asigur, o să vină vremea cînd voi face pentru nepoata noastră mai mult decît îşi doreşte ea, pentru că sînt convins că merită!
- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, sobru şi ostenit, făcînd un semn cu palma în sensul de „lăsaţi-mă, acum!...”.
Nu s-ar putea spune limpede ce anume a declanşat mişcarea următoare: situaţia internaţională, conflictul dintre componentele „arcului guvernamental”, uneltirile camarilei preşedintelui, nemulţumirea populaţiei delăsătoare şi chiar puturoase, pentru care orice scumpire a pîinii, benzinei, căldurii sau a altor servicii înseamnă hoţie, nu necesitate economică. Iar mişcarea a fost înlăturarea din funcţie a prim-ministrului, căruia îi crescuseră bucile obrajilor peste măsură, iar „echipa lui” acumulase averi peste averi. Demisia sa, urmată de retragerea în obscura opoziţie, a părut un gest necesar de însănătoşire a climatului public, din ce în ce mai viciat de corupţie şi nelegiuiri. Nimeni altul nu putea fi şeful guvernului decît Victor Ion Vîrtej, a cărui carismă crescuse într-atît, încît o depăşea pe aceea, însumată, a preşedintelui în exerciţiu, a vedetelor de televiziune şi a figurilor de Playboy ce-şi făceau veacul prin cluburi şi locuri fiţoase. Confirmarea la şefie relansă viaţa întregii ţări, crescu apoi încrederea investitorilor, atrase firme multinaţionale serioase şi stîrpi parţial potlogăriile de toată mîna care grevaseră, de la 1989 încoace, societatea românească. Şi iar ca prin minune, toate mergeau din ce în ce mai bine, ţara devenea un model de succes, ghidată de-un spirit înţelept şi neînduplecat, atent la marea finanţă, ca şi la talpa ţării. Care talpă nu se omora cu munca, dar ce să-i ceri?
- Cum vezi, dragă şi iubită prietenă - îi spunea Vîrtej, la o ceaşcă de ceai, Domidei, sosită iar la cerşit cu aproape la fel de urît mirositoarea sa nepoată -, lucrurile merg tot spre mai bine! Aş putea eu oare să acord fericitei noastre nepoate doar un post de femeie de serviciu, cum ceri tu? E o fată cu pregătire, îi vom găsi ceva mai mult decît adecvat, dă-mi voie să fiu şi eu generos cînd pot! Numai că... Nu chiar acum, puţin mai încolo, dacă nu te vei supăra, că am unele liftinguri de făcut!
- Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
- Eu nu uit niciodată nimic! - spuse Vîrtej, mărinimos.
Însă nici de această dată timpul nu fu de partea lui. Pentru că preşedintele ţării, deşi mai avea dreptul să candideze la un mandat, renunţă deodată său şi-l numi succesor pe - aţi ghicit - Victor Ion Vîrtej, indiscutabil cea mai potrivită persoană pentru a conduce societatea noastră, de acum - tot înainte! Vorbele preşedintelui, rostite într-o seară la toate televiziunile disponibile, prelucrate de-un specialist în PR, deveniră un fel de slogan şi deviză pentru toată ţara: De acum, tot înainte vom merge - Vîrtej!
Nu este nevoie să descriu cum au decurs alegerile, cît de mult s-a bucurat poporul, cum s-au eliminat (sau iluminat?) afacerile necurate, cum s-au tranşat conflictele de interese, cum ne-au înapoiat ruşii tezaurul şi au ieftinit gazul, cum toate popoarele Europei ne-au luat - şi dat! - drept pildă, fără să ne invidieze, cum corporaţii celebre - ca Intel, IBM, General Motors, Renault ori Sony şi-au mutat sediile în Carpaţi (e drept, scîrţarii aceia de la Ferarri s-au cramponat de tradiţia lor macaronară, deşi tot ce însemna maşinărie la Bacău se fabrica!), cum România ajunsese o ţară sfîntă etc. etc. În fine, toate mergeau ca în basme!
Şi cum în basme există un moment de cumpănă, cînd eroul are de ales între şi între, tot astfel Victor Ion Vîrtej trăi momentul său cînd neobosita Domida veni în audienţă la Palatul Cotroceni, însoţită de tot mai împuţita ei nepoată. Preşedintele oficie primirea cît se poate de frumos, le trată cu suc de muguri de brad, cu lapte de pasăre şi vorbe mieroase, dar neînduplecate:
- Ai venit, iubită şi veche prietenă, să-ţi împlinesc voia!
- Nu e voia mea, ci promisiunea dumneata, domnule Victorion!
- Fie şi aşa cum zici! - admise preşedintele. Voi da curs promisiunii noastre şi dorinţei voastre! Deci - ce voiţi? Ce vrei, dragă Domida, să fie nepoţica ta cea niciodată spălată? Apropo: de ce nu se spală? Nu simţi cum pute? Mă rog, asta nu e treaba mea, dar, crede-mă, nu dă bine public! Să revenim: ce vrei să fie nepoata dumitale? Viceprimăriţă la Drăculeşti? Şefa departamentului de minorităţi la judeţ? La nivel de guvern? Poate să fie şi asta, dar trebuie să se spele, altfel n-o punem! Consiliera vreunui deputat? Tot aşa, trebuie să se spele! Secretară? La orice serviciu vrea, acolo o numim, dar să se spele bine! Vrea doar să lucreze la un birou oarecare? Acolo să lucreze, dar trebuie să se spele! Sau se mulţumeşte să fie numai femeie de serviciu la guvern? Păi, o primim, însă şi acolo trebuie să meargă spălată, că o controlează doctorii care dau aviz pentru slujbe ca asta! Ei, ce ziceţi? Ce anume vreţi?
- Păi, domnule Victorion - zise Domida -, noi nu vrem asta! Vrem să fie măturătoare la Palatul dumitale, că noi pentru dumneata am muncit totdeauna şi aicea vrem!
- Dar ce credeţi voi, fă, că aici e ţigănie? Să-mi veniţi voi împuţite şi nespălate, să stricaţi imaginea Palatului meu în ochii lumii întregi? Aici avem un blazon de ţinut, aici vin oamenii cei mari ai lumii, aici primim pe cei mai importanţi artişti în viaţă, aici e locul unde se întîlneşte frumuseţea, curăţenia, buna creştere, decenţa! Cum îndrăzniţi voi să călcaţi pragurile de marmură ale Palatului meu? Afară cu voi, că, de nu, chem garda să vă dea o bătaie soră cu moartea! Afară! Afară! Afară!
- Bine, domnule Victorion, afară să fie! - zise atunci Domida şi pocni din palme. Dar pînă să ieşi afară, nu vrei să bei o cafea amăruie cu mine? Hai, că e făcută ca la mama ei, chiar dacă de nepoţica asta a mea, care dumitale nu-ţi place!...


 Victor Ion Vîrtej se trezi. Era aceeaşi seară de aprilie şi era tot în camera Domidei, în palatul ei ţigănesc, de pestrada ce urcă pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului, în cartierul Ţigăneşti al oraşului Drăculeşti...

(din volumul „Tunul filozoafei” - Ed. Polirom, 2005

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu