Cele
şapte trepte ale uitării
Victor
Ion Vîrtej era, la năvălirea evenimentelor din 1989, un modest
profesor de şcoală generală. Modest, dar cu niscai ambiţii. Cînta
la chitară acustică piese de Bach, Beatles, Mauro Giuliani şi se
visa puţin Hendrix, Clapton, Segovia. Trăia porniri conştiente
spre viaţa publică, însă nu scena artistică îl tenta, ci - oare
de ce? - politica.
Dar
cum să te numeşti Vîrtej şi să pretinzi statut de om (politic)
serios? Cînd însă pe plan local se afirmă un oarecare Unsurel,
iar în agora ţării un Băsescu, un Frunză-verde, un Plătică, un
Năstase (nas-tasat!), un Tărăcilă, un Tărîţă, un Văcăroiu
şi-alte nume la fel de expresive, Victor Ion Vîrtej îşi spuse că
numele său poate fi un atu. Victor şi Ion se contopesc în
Victorion, iar Vîrtej aduce a slogan pentru un program radical de
reformă şi restructurare. Se putea orice, îşi stingea mai tîrziu
amarul, dacă aveam un dram de noroc şi prindeam trenul la timp!...
Se pare că asemenea performanţă nu-i era hărăzită.
Ani
buni, vreo zece, Viviul
(cum i se spunea în şcoală) nu depăşi stadiul intenţiilor
frumoase. Partidele în care se înscrise dădură chix.
Sindicaliştii pe care vru să-i conducă îl rejectară ca pe unul
ce nu le împlinea preferinţele. (E şi normal, lor le place
maneaua, mie, muzica superioară!) Candidat independent la primărie,
nu strînse semnături suficiente nici să se înscrie în
competiţie. Nimic nu se închega la baza aspiraţiei sale, ca să
aibă pe ce zidi. Prin misterioasele tertipuri ale gîndirii, Victor
Ion Vîrtej ajunse la concluzia că numai cu ajutorul unei
ghicitoare-vrăjitoare, dintr-acelea care tot apar la emisiuni TV,
îşi poate împlini ambiţia şi decise că merită banii. Se
informă discret cam cît ar costa asemenea afacere şi se sperie.
Unele meseriaşe luau şi pielea de pe client, altele aveau tarif
usturător. Nu punea la socoteală faptul că majoritatea erau
ţigănci, mai mult sau mai puţin spălate, iar Viviul nu prea
suporta rasa lor. După multe consfătuiri cu sine însuşi, făcînd
şi economii financiare, profesorul se hotărî. Una dintre cele mai
renumite vrăjitoare, Domida, locuia chiar în oraşul său,
Drăculeşti. La ea se duse.
Era
o seară de aprilie. Casa ţigăncii se găsea, fireşte, în
cartierul Ţigăneşti, pe strada ce urcă pieziş Dealul
Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului. Profesorul nu fusese în
zonă de cine ştie cînd. Se aştepta să dea peste un peisaj
specific ţigănesc, dominat de mizerie, brambureală şi gălăgie.
Nu era deloc astfel. Majoritatea locuinţelor păreau noi,
înconjurate de garduri solide, semn că aici afacerile mergeau din
plin. E drept că locatarii mişunau în stilul lor caracteristic,
însă
fiecare avea ceva de făcut, de tocmit, de lămurit. Cînd i se arătă
casa Domidei, lui Vîrtej aproape că-i picară dinţii! Un adevărat
palat, cu nenumărate camere, geamuri termopane, acoperiş de ţiglă
lamelară, gard de cărămidă prevăzut cu vîrfuri de metal, ca la
cetăţile vestice, dale de ciment roşu. De altfel, culoarea roşie
domina ambientul Domidei.
La
apăsarea soneriei, veni o ţigăncuşă anostă, cam nespălată, cu
fuste nenumărate şi bani de aur prinşi prin părul împletit în
codiţe. Ea îl conduse pe nişte scări de marmură, pe un hol
imens, puţin luminat, într-o încăpere dosnică, în care nu se
auzea nici un zgomot. Covoare persane pe jos, carpete de mohair pe
pereţi, nişte havuzuri în loc de mese, perne catifelate în loc de
scaune, lumînări aprinse în boluri de sticlă divers colorată. I
se păru ridicol să se aşeze, aşa că aşteptă în picioare. Se
preumblă de colo-colo intrigat, inspirînd parfumul plăcut ce emana
din nenumărate recipiente pline cu flori - nu verifică dacă erau
ghivece sau vaze. După un timp fără măsură, în cameră intră o
ţigancă deosebită. Înaltă, cu fruntea rotundă, ochii
strălucitori, gura severă, mîinile moi, şolduri generoase pitite
sub o singură fustă.
Era
Domida, ghici Vîrtej. Femeia îi dori bun venit, cu voce melodioasă
şi învăluitoare, îi zise imediat pe nume, Victorion,
se minună de timiditatea lui şi-l încurajă să ceară ce doreşte.
Dar pînă să deschidă el gura să-şi spună dorinţa, ea bătu
din palme şi ţigăncuşa cea anostă se înfăţişă, primind
poruncă să pregătească o cafea amăruie, pentru
că
- zise Domida - avem
multe de lucru cu domn-profesoru...
Ţigăncuşa se topi, iar Victor Ion porni să-şi depene păsul. Pe
măsură ce vorbea, se avînta în planuri şi devenea generos cu
posibilii săi sprijinitori, făgăduind ca orice politician aflat în
campanie electorală. Domida îl privea cu seriozitate şi
înţelegere.
-
Eu te-oi ajuta, domn profesorule, să ajungi unde vrei - zise ea -,
dar cînd vei fi acolo, dumneata o să uiţi de mine!
-
Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej. Ajută-mă, şi te
răsplătesc aşa cum n-ai visat în visele dumitale cele mai roze!
-
De ce vorbeşti astfel? Să nu regreţi ce-ai zis!
-
Eu nu regret niciodată nimic! Am promis, promis rămîne!
Domida
oftă şi se apucă să-l ajute. Ce anume făcu ea noi nu ştim
(„vrăjile” arătate la TV sînt praf în ochii fraierilor), nici
Victor Ion Vîrtej nu pricepu. Doar că se trezi a doua zi acasă, în
fotoliu, şi era ziuă, şi cineva - un fost coleg de şcoală ajuns
liderul filialei locale a partidului aflat în opoziţie - îi
propunea să candideze la postul de primar al oraşului.
-
De ce eu? - întrebă Vîrtej.
-
N-o să-ţi ascund tocmai ţie, prietene - zise colegul -, că n-am
găsit pe nimeni dispus la trebuşoara asta! Ştii bine că ăştia
(se referea la putere) au ramificaţii peste tot şi au băgat spaima
în cei care gîndesc independent, aşa că mulţi se feresc sau vor
să-şi păstreze scaunele lor călduţe... Dar cîtă vreme există
o speranţă, de ce să n-o slujim, acum, cînd se poate?
Victor
Ion Vîrtej acceptă propunerea. Urmară cîteva luni de campanie
obositoare. Cu toate că se aşteptau la insucces, cei din opoziţie
văzură că totul merge ca uns, toate le ies foarte bine. Lumea,
deşi reticentă să-şi exprime făţiş simpatia, îi încuraja
discret şi îndîrjit, iar votarea decurse ca şi cum o forţă
necunoscută îi propulsa către noi orizonturi. Şi cînd se
desfăcură urnele, Vîrtej cîştigă detaşat, fără pic de
îndoială asupra numărului de aderenţi. Instalarea la primărie
decurse normal. Săptămîna următoare se distribuiră şi funcţiile
cuvenite cîştigătorilor. Atunci se înfiripă şi Domida la uşa
primarului Vîrtej, iar acesta o primi cu senzaţia că-i miroase
neplăcut. Fiindcă îl ajutase cîndva, ea ceru un fel de răsplată,
dar nu pentru sine. Practic, voia fotoliul de viceprimăriţă pentru
nepoţica de faţă. Iar cînd zise „de faţă”, Vîrtej o zări
alături pe ţigăncuşa cam nespălată, în costumul tradiţional
purtat de femeile neamului, acela cu multe fuste şi cordele agăţate
în păr.
-
Ea s-a ales consilieră din partea comunităţii noastre - zise
Domida -, este o fată cu şcoală, a terminat facultatea de ştiinţe,
are diplome şi tot ce trebuie ca să nu te facă de ruşine! Nu uita
că ai promis!
-
N-am uitat ce-am promis, scumpă Domida - spuse alesul -, dar postul
de viceprimar tocmai l-am atribuit primului consilier de la partidul
cu care ne-am ajutat în alegerile astea dificile. Vreau să o
răsplătesc bine pe nepoţica ta. Deocamdată, ce-i pot da e un
mizilic! Să mai aştepte!
-
Bine - zise Domida - o să aşteptăm, numai să nu ne uiţi!
-
Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej.
Succesul
remarcabil din alegerile locale îl propulsă pe Victor Ion Vîrtej
în biroul judeţean al partidului. Cum la acel nivel duceau lipsă
de personalităţi proeminente, profesorul fu invitat să ocupe locul
de frunte, dacă are ceva idei novatoare pentru revigorarea filialei.
Fireşte, Victor Ion Vîrtej avea o sumedenie de proiecte. Le puse pe
hîrtie mai întîi, le trecu în practică apoi, cu destulă
străduinţă, lucrînd permanent în folosul oamenilor. Rezultatele
nu se lăsară aşteptate prea mult. Cîtva timp apoi, printr-o
manevră iscusită, în fruntea consiliului judeţean fu ales Vîrtej,
căruia adversarii nu reuşiră să-i găsească un punct slab, o
pată pe caracter, o amantă deocheată. Ca prin farmec, în judeţ
toate căpătară un aer de normalitate europeană, deloc de faţadă,
ca în alte părţi. Dintr-o dată, funcţionarii îşi făceau
datoria cu seriozitate şi cu un zîmbet misterios pe buze, poliţia
prindea orice răufăcător, judecătorii nu mai dădeau verdicte
greşite, iar fondurile nerambursabile se materializau în utilităţi
publice cu adevărat necesare locuitorilor. Dar, cum lumea nu-şi
modifica năravurile peste noapte, la uşa preşedintelui de consiliu
se aflau zilnic mai mulţi solicitanţi, care nu înţeleseseră că
acum pot obţine pe căi normale ceea ce doresc. Şi într-o zi apăru
Domida, cu aceeaşi nepoată cam nespălată, şi-i ceru lui Vîrtej
scaunul de şefă la departamentul minorităţilor. Fata avea studii,
avea diplomă, avea tot ce trebuie pentru asemenea funcţie.
-
Ştiu - zise Victor Ion Vîrtej -, n-am uitat cine este şi ce poate.
Numai că, vezi dumneata, postul acesta l-am promis prietenilor
noştri de la partidul cu care ne ajutăm, iar pentru mine
promisiunea e sfîntă! N-aş putea să dau îndărăt, iar pentru
nepoţica dumitale o să caut ceva mai bun!
-
Numai să nu ne uiţi, domnule Victorion!
-
Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, amabil.
Se
apropiau alegerile generale, iar trendul impuse în fruntea listei
judeţene a partidului pe nimeni altul decît profesorul Victor Ion
Vîrtej. Parcă era un om fermecat sau cu darul de a fermeca
alegătorii. Pe unde trecea el, se făcea soare - la figurat,
desigur! Necazurile dispăreau, conflictele se stingeau, pămîntul
rodea, muzica se revărsa. Chiar şi manele, accepta fostul chitarist
amator, dacă acestea plac poporului! Şi, previzibil, alegerile
punctară un succes pentru partidul condus de asemenea figură
carismatică. Nu se putea să nu fie remarcat chiar şi de cei mai
răuvoitori oponenţi, iar cînd apăru la conferinţa naţională a
cîştigătorilor scrutinului, toţi se sculară în picioare fără
să-şi dea seama, ca la un semn. Toată lumea văzu în profesorul
Vîrtej pe liderul mult-aşteptat, cel care trebuia să vină, cel
care trebuia să conducă!
Sesiunea
parlamentară începu, iar la uşa deputatului apărură vizitatorii
care meritau răsplătiţi. Cînd se anunţă Domida, Vîrtej tocmai
terminase primul său interviu pentru presa centrală. Conducînd
reporteriţa spre ieşire, profesorul o întrebă dacă nu-i surîde
un post de consilieră personală pe probleme de imagine..
-
Cum să nu?! - zise frumuseţea de fată, al cărei fizic promitea
servicii diverse şi consistente.
Aşa
se potrivi situaţia, iar Victor Ion Vîrtej fu nevoit să o amîne
iarăşi pe nepoata Domidei, care se voia tot consilieră.
-
Şi să mă crezi, iubită Domida, că am şi eu oareşicari
slăbiciuni, am o vîrstă, nu pot să refuz bucăţica asta pe care
ai văzut-o ieşind! Dar te rog eu să nu mai spui la nimeni, da? Mă
predau discreţiei tale, ştiu că eşti cineva în care pot să am
încredere, nu? Iar pentru nepoată, nu-ţi face griji! Am în vedere
ceva deosebit!
-
Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
-
Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mulţumit de sine.
Modestia
şi decenţa, plus un soi de strategie instinctivă contribuiră ca,
scurt timp după nişte certuri - principiale, desigur, dar nu mai
puţin jenante - între grupurile diferitelor partide, Vîrtej să
fie propulsat în funcţia de preşedinte al Camerei deputaţilor.
Unde instaură, prin iscusinţă, negocieri şi farmec personal, o
atmosferă constructivă de înţelegere şi concordie, mai ceva
decît în partidul unic! Comisiile parlamentare lucrau cu sârg,
şedinţele plenului debutau cu intonarea Imnului naţional şi
sfîrşeau în acordurile vocale sublime ale Odei
bucuriei,
imnul european, votarea legilor nu se împiedica de chichiţe.
Reporterii făceau anticameră să culeagă interviuri, calambururi
şi vorbe de duh, solicitanţii de drepturi, concesii, favoruri sau
onoruri nu se mai terminau. De ce veneau aceştia la uşa
preşedintelui Camerei, şi nu la alte uşi? Mister! Nimic
surprinzător cînd Domida se înfiripă şi dînsa, dimpreună cu
nepoata care nu pierduse pic de slinozitate, fuste sau mahmudele. De
astă dată, pretenţia era mai mică. Solicitau un loc de secretară
pe la vreun birou, vreo comisie, vreun serviciu auxiliar.
-
Mă vei crede, iubită Domida, că n-am pe moment nici un asemenea
post liber? Am moştenit o structură completă de la precedentul
preşedinte - un tîmpit, fie vorba între noi, şi te rog să nu mă
dai de gol! Lucrez acum la o nouă schemă de funcţionare a Camerei,
te asigur că voi ţine cont şi de nepoata dumitale, merită un job
pe măsura ei!
-
Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
-
Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, mai mult decît mulţumit
de sine, şi gratifică pe solicitante cu zîmbetul său cuceritor.
Nu
trecură prea multe luni de activitate, cînd funcţionarea
guvernului se gripă datorită unui portofoliu întotdeauna
problematic - al Ministerului de Interne. Discuţiile din Consiliul
de apărare, cele dintre preşedinte, prim-ministru şi preşedinţii
celor două camere ale Parlamentului relevară - soluţie inevitabilă
- necesitatea numirii ca ministru a lui Victor Ion Vîrtej. Deşi nu
voia să se implice în domeniu, profesorul ştia că atuurile
funcţiei, dacă erau folosite corect, îi puteau aduce folos pe
termen foarte lung. Şi acceptă, depuse jurămîntul la Cotroceni,
luă - cum s-ar spune, cu o metaforă potrivită - biciul şi
hăţurile în mîini. Urmă o perioadă grea, de muncă multă şi
frecuşuri dure cu pătura cea mai hîrşită a societăţii. Nu mai
avea timp de fleacuri. Astfel că, atunci cînd Domida se înfăţişă
cu nespălata ei nepoată, fu nevoit să le refuze iarăşi, cu toate
că nu voiau altceva decît un post oarecare pe la vreun birou de
evidenţă, pe la vreo magazie sau ceva asemănător.
-
Regret, dragă prietenă, că de data asta chiar nu pot să vă ajut!
Nici nu ştii cum stau ăştia cu ochii pe mine, fiindcă am dat, ca
să zic aşa, milităria jos din pod! Se învăţaseră cu lenea, se
învăţaseră să ia caimacul şi cireaşa de pe orice prăjitură!
Acuma i-am dat pe brazdă, i-am făcut să ştie cine e şeful, cine
dă ordinul, pe cine trebuie să asculte! Şi nu pot să le dau
tocmai eu exemplu de favoritism! Dar e numai temporar, te asigur, o
să vină vremea cînd voi face pentru nepoata noastră mai mult
decît îşi doreşte ea, pentru că sînt convins că merită!
-
Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
-
Eu nu uit niciodată nimic! - zise Vîrtej, sobru şi ostenit, făcînd
un semn cu palma în sensul de „lăsaţi-mă, acum!...”.
Nu
s-ar putea spune limpede ce anume a declanşat mişcarea următoare:
situaţia internaţională, conflictul dintre componentele „arcului
guvernamental”, uneltirile camarilei preşedintelui, nemulţumirea
populaţiei delăsătoare şi chiar puturoase, pentru care orice
scumpire a pîinii, benzinei, căldurii sau a altor servicii înseamnă
hoţie, nu necesitate economică. Iar mişcarea a fost înlăturarea
din funcţie a prim-ministrului, căruia îi crescuseră bucile
obrajilor peste măsură, iar „echipa lui” acumulase averi peste
averi. Demisia sa, urmată de retragerea în obscura opoziţie, a
părut un gest necesar de însănătoşire a climatului public, din
ce în ce mai viciat de corupţie şi nelegiuiri. Nimeni altul nu
putea fi şeful guvernului decît Victor Ion Vîrtej, a cărui
carismă crescuse într-atît, încît o depăşea pe aceea,
însumată, a preşedintelui în exerciţiu, a vedetelor de
televiziune şi a figurilor de Playboy
ce-şi făceau veacul prin cluburi şi locuri fiţoase. Confirmarea
la şefie relansă viaţa întregii ţări, crescu apoi încrederea
investitorilor, atrase firme multinaţionale serioase şi stîrpi
parţial potlogăriile de toată mîna care grevaseră, de la 1989
încoace, societatea românească. Şi iar ca prin minune, toate
mergeau din ce în ce mai bine, ţara devenea un model de succes,
ghidată de-un spirit înţelept şi neînduplecat, atent la marea
finanţă, ca şi la talpa ţării. Care talpă nu se omora cu munca,
dar ce să-i ceri?
-
Cum vezi, dragă şi iubită prietenă - îi spunea Vîrtej, la o
ceaşcă de ceai, Domidei, sosită iar la cerşit cu aproape la fel
de urît mirositoarea sa nepoată -, lucrurile merg tot spre mai
bine! Aş putea eu oare să acord fericitei noastre nepoate doar un
post de femeie de serviciu, cum ceri tu? E o fată cu pregătire, îi
vom găsi ceva mai mult decît adecvat, dă-mi voie să fiu şi eu
generos cînd pot! Numai că... Nu chiar acum, puţin mai încolo,
dacă nu te vei supăra, că am unele liftinguri
de făcut!
-
Bine, domnule Victorion, numai să nu ne uiţi!
-
Eu nu uit niciodată nimic! - spuse Vîrtej, mărinimos.
Însă
nici de această dată timpul nu fu de partea lui. Pentru că
preşedintele ţării, deşi mai avea dreptul să candideze la un
mandat, renunţă deodată său şi-l numi succesor pe - aţi ghicit
- Victor Ion Vîrtej, indiscutabil cea mai potrivită persoană
pentru a conduce societatea noastră, de acum - tot înainte! Vorbele
preşedintelui, rostite într-o seară la toate televiziunile
disponibile, prelucrate de-un specialist în PR, deveniră un fel de
slogan şi deviză pentru toată ţara: De
acum, tot înainte vom merge - Vîrtej!
Nu
este nevoie să descriu cum au decurs alegerile, cît de mult s-a
bucurat poporul, cum s-au eliminat (sau iluminat?) afacerile
necurate, cum s-au tranşat conflictele de interese, cum ne-au
înapoiat ruşii tezaurul şi au ieftinit gazul, cum toate popoarele
Europei ne-au luat - şi dat! - drept pildă, fără să ne
invidieze, cum corporaţii celebre - ca Intel, IBM, General Motors,
Renault ori Sony şi-au mutat sediile în Carpaţi (e drept,
scîrţarii aceia de la Ferarri s-au cramponat de tradiţia lor
macaronară, deşi tot ce însemna maşinărie la Bacău se
fabrica!), cum România ajunsese o ţară sfîntă etc. etc. În
fine, toate mergeau ca în basme!
Şi
cum în basme există un moment de cumpănă, cînd eroul are de ales
între
şi între,
tot astfel Victor Ion Vîrtej trăi momentul său cînd neobosita
Domida veni în audienţă la Palatul Cotroceni, însoţită de tot
mai împuţita ei nepoată. Preşedintele oficie primirea cît se
poate de frumos, le trată cu suc de muguri de brad, cu lapte de
pasăre şi vorbe mieroase, dar neînduplecate:
-
Ai venit, iubită şi veche prietenă, să-ţi împlinesc voia!
-
Nu e voia mea, ci promisiunea dumneata, domnule Victorion!
-
Fie şi aşa cum zici! - admise preşedintele. Voi da curs
promisiunii noastre şi dorinţei voastre! Deci - ce voiţi? Ce vrei,
dragă Domida, să fie nepoţica ta cea niciodată spălată? Apropo:
de ce nu se spală? Nu simţi cum pute? Mă rog, asta nu e treaba
mea, dar, crede-mă, nu dă bine public! Să revenim: ce vrei să fie
nepoata dumitale? Viceprimăriţă la Drăculeşti? Şefa
departamentului de minorităţi la judeţ? La nivel de guvern? Poate
să fie şi asta, dar trebuie să se spele, altfel n-o punem!
Consiliera vreunui deputat? Tot aşa, trebuie să se spele!
Secretară? La orice serviciu vrea, acolo o numim, dar să se spele
bine! Vrea doar să lucreze la un birou oarecare? Acolo să lucreze,
dar trebuie să se spele! Sau se mulţumeşte să fie numai femeie de
serviciu la guvern? Păi, o primim, însă şi acolo trebuie să
meargă spălată, că o controlează doctorii care dau aviz pentru
slujbe ca asta! Ei, ce ziceţi? Ce anume vreţi?
-
Păi, domnule Victorion - zise Domida -, noi nu vrem asta! Vrem să
fie măturătoare la Palatul dumitale, că noi pentru dumneata am
muncit totdeauna şi aicea vrem!
-
Dar ce credeţi voi, fă, că aici e ţigănie? Să-mi veniţi voi
împuţite şi nespălate, să stricaţi imaginea Palatului
meu
în ochii lumii întregi? Aici avem un blazon de ţinut, aici vin
oamenii cei mari ai lumii, aici primim pe cei mai importanţi artişti
în viaţă, aici e locul unde se întîlneşte frumuseţea,
curăţenia, buna creştere, decenţa! Cum îndrăzniţi voi să
călcaţi pragurile de marmură ale Palatului
meu?
Afară cu voi, că, de nu, chem garda să vă dea o bătaie soră cu
moartea! Afară! Afară! Afară!
-
Bine, domnule Victorion, afară să fie! - zise atunci Domida şi
pocni din palme. Dar pînă să ieşi afară, nu vrei să bei o cafea
amăruie cu mine? Hai, că e făcută ca la mama ei, chiar dacă de
nepoţica asta a mea, care dumitale nu-ţi place!...
Victor
Ion Vîrtej se trezi. Era aceeaşi seară de aprilie şi era tot în
camera Domidei, în palatul ei ţigănesc, de pestrada ce urcă
pieziş Dealul Stejăriştei, dincolo de Rîul Târgului, în
cartierul Ţigăneşti al oraşului Drăculeşti...
(din volumul „Tunul filozoafei” - Ed. Polirom, 2005
(din volumul „Tunul filozoafei” - Ed. Polirom, 2005
Hi Viewers Obțineți cardul ATM Blank care funcționează în toate mașinile ATM din întreaga lume .. Avem carduri ATM special programate care pot fi utilizate pentru a hack mașini ATM, cardurile ATM pot fi utilizate pentru a se retrage la ATM sau glisați, la magazine și POS. Vindem aceste carduri tuturor cumpărătorilor interesați din întreaga lume, cardul are o limită de retragere zilnică de 10.000 $ la ATM și până la 50.000 $ limită de cheltuieli în magazine, în funcție de tipul de card pe care îl comandați, suntem aici pentru tine oricând, în orice zi. E-mail; (blackatm369@gmail.com) Sunt recunoscător lui Mike pentru că mi-a schimbat povestea dintr-o dată. Cardul funcționează în toate țările, cu excepția lui, contactați-l acum (blackatm369@gmail.com)
RăspundețiȘtergereVizitați site-ul web al Wabsite: http://blankatm001.wixsite.com/blankatmhacker