La început
a fost avântul
Drept să
fiu, cred că exagerez un pic atribuind o energie specifică
tinereţilor impulsive acelui moment nebulos din biografia domnului
profesor Tudor Cristea şi a mea, când am decis împreună să facem
o revistă literară la Găeşti. Nici dânsul, nici eu nu mai aveam
vârsta la care orice pare posibil. Amândoi experimentaserăm
publicistica în diferite publicaţii, ştiam cu ce se „mănâncă”
meseria de colaborator ocazional sau permanent. Invitaţii la scris
în reviste conduse de te miri cine, cu plată sau gratis, nu ne
lipseau. Ba chiar, de nu mă înşel, domnului Cristea i se oferise
postul de redactor-şef-adjunct la un ziar guvernamental, urmând să
se ocupe de cultură. Dar câtă independenţă are un adjunct şi
cât rezistă un guvern în vremurile noastre, democratice fără
îndoială? Şi cum să fie liber un literat într-un sistem supus
prin definiţie regulamentului de ordine interioară? Să „faci”
cultură sub auspiciile puterii înseamnă într-un fel condiţionare
ierarhică, măcar la nivelul aparenţelor, dacă nu şi-n
profunzime. Te poţi preface că n-ai auzit de-un autor care „combate
bine” pe cei care „sug sângele poporului”, dar nu refuzi fără
consecinţe pretenţia fiicei de ministru care ţine morţiş să-şi
vadă figura în ziar şi la televiziune, ori numele însemnat pe-o
carte, editată cu bani negri de-un comerciant de ISBN-uri. (Vă
amintiţi cazul economistului care scrisese câteva poezii, publicate
în studenţie, şi pe care le-a editat în volum după ce ajunsese
prim-ministrul unui guvern de toată veselia?) Un scriitor poate
să-şi câştige existenţa dintr-o profesie oarecare, ale cărei
drastice reguli nu-i afectează libertatea de creaţie. Integrat
sistemului statal de administrare a culturii, el devine un
funcţionar, se poartă ca un funcţionar, scrie ca un funcţionar şi
mai ales gândeşte ca un funcţionar. Nu poţi să revoluţionezi
nimic dintr-o funcţie oficială. Iar un scriitor care nu-şi propune
să răstoarne percepţia comună, conformistă, mărturisind prin
scris la ce a fost martor, degeaba scrie!
Lucrurile
astea le gândeşti şi le crezi la tinereţe, când ai iluzia că
poţi muta munţii. La maturitate, elanul se domoleşte natural,
proiectele de-a schimba lumea rămân în seama revoluţionarilor de
profesie, te rezumi la ce ştii că ştii să faci, la ce-ţi dă
siguranţa unui rezultat palpabil cu oricare simţ. O revistă
literară aşternută pe hârtie poate fi văzută, pipăită,
mirosită, auzită (când e citită cu voce tare), eventual gustată
de cine are curiozităţi culinare celofibrice. Totuşi, asemenea
materie culturală necesită alt simţ, al cărui nume rămâne la
discreţia evaluatorilor. Dincolo de obiectul în sine, care poate fi
frumos conceput grafic, tipărit pe hârtie luxoasă, consistent ca
număr de pagini, o revistă (se) impune - ştie oricine - prin
program, prin calitatea literară a textelor, prin notorietatea
autorilor invitaţi sau prin impetuozitatea debutanţilor. Estetica
nu-i ultima spiţă ce poate rotunji impresia finală. Nici reclama
nu strică, în zilele noastre ghiftuite cu „producte” mai mult
sau mai deloc utile.
Şi mai
este ceva ce atrage fără greş: polemica! Polemica dă zvâc, dă
contur, dă relief, dă personalitate, dă - în definitiv - viaţă
oricărei publicaţii. Cine crede că o revistă fără nimic polemic
există, se înşală. Literatul de oriunde, şi literatul român mai
cu seamă, este o fiinţă care nu reacţionează la „critica
constructivă”, la opinia onestă, exprimată elegant, la studiul
de substanţă referitor la opera sa. Toate astea i se par cuvenite.
El nu deschide o revistă ca să afle ce-i nou, ci se duce direct la
pagina unde sunt rândurile scrise de el, despre el sau - ferească
Daimonul! - contra lui. Orice îndoială asupra textelor sale,
exprimată cât de voalat, i se pare o înjurătură; orice ironie îi
cade greu la ficat, macerându-i-l mai abitir ca vodca „Săniuţa”;
orice aluzie la fapte blamabile, pe care el le-a comis, nu altcineva,
e considerată atac la persoană. Vai de cel care îndrăzneşte
asemenea faptă! Nu va fi uitat niciodată!
Ştiam
toate astea când am început, domnul Tudor Cristea şi cu mine, să
conturăm revista LITERE. Ce-am reuşit să facem, ştie deja istoria
literară.
(LITERE - aprilie 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu