sâmbătă, 31 martie 2012

Delaţiunea - critică literară

Există puţine urme de îndoială că Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu) n-a fost un scriitor prolific, excelent în toate genurile practicate, inclusiv delaţiunea (nume de cod ca informator al Securităţii - „Anatol Nicolae” şi „Artur”). Eugen Simion, de exemplu, afirma că Ion Caraion este unul dintre cei mai importanţi poeţi români. Textele sale critice, adunate în elegante tomuri, prin anii ‘70, răsturnau scara de valori impusă la nivel de receptare comună. Nimic din ce publica Ion Caraion nu trecea neobservat, nici neremunerat. Cuvântul impunea, poemele şocau prin universul întunecat, criticele prin lipsa de compromis. E drept, omul trăise ani grei de închisoare, viziunea aspră avea justificare. Nimeni nu se îndoia că este bine intenţionat, chiar şi când respingea furtunos vreun star al momentului, bunăoară pe Ioan Alexandru, la care sesiza până şi instabilitatea prenumelui - Ion sau Ioan, cum i se tipărise pe-o carte. Pătimaş, exigent, Caraion era un comunist care suferea acut de pe urma nedreptăţii „alor săi”, deşi tot ei îl reabilitaseră. Trezea încredere, fie să-ţi compună o prefaţă comprehensivă, fie să i te plângi de vitregia vremurilor şi cerbicia regimului. Numai că omul era un Janus, iar cine i se destăinuia risca să intre în colţii cronofagei Securităţi (vezi cazul Steinhardt). Bănuit că joacă dublu, n-a şocat schimbarea taberei, în 1981, nici devoalarea imediată a fragmentelor din „jurnalul secret”, în revista Săptămâna, nici „dezvăluirile” lui Mihai Pelin, post-decembriste. Dar lectura delaţiunilor, în volumul Cazul „Artur” şi exilul românesc, editura Pro Historia, 2006, este absolut stupefiantă!
Dosarul fusese bricolat înainte ca Arhiva CNSAS să fie accesibilă cercetătorilor Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre. Sămânţa discordiei fiind semănată încă de la exilarea autorului, orice referire la Ion Caraion a generat discuţii aprinse. Exemplul talerului cu două feţe nu-i singular la nivelul intelectualităţii române, a cărei molfăială simandicoasă de peste o jumătate de veac influenţează negativ conduita publică până azi. Duplicitatea şi lipsa de atitudine fermă, chiar în cazuri flagrante de încălcare a drepturilor omului, sunt caracteristice „elitelor” noastre, atât în perioada comunistă, cât şi după. Dilematic şi echidistant faţă de cine îi asigură „tainul”, punându-se contra doar dacă nu sărăceşte material, intelectualul român a uitat că trebuie să fie permanent în opoziţie faţă de orice putere. Şi de-asta puterea îl tratează cu dispreţ ciocoiesc ori crasă indiferenţă!
Caraion e arhetipul speciei. Că a semnat „pact cu diavolul” când era închis, condamnat la muncă silnică pe viaţă, e de înţeles, poate şi de iertat. Dar, trimis în lumea liberă, agent de influenţă şi culegător „dirijat” de informaţii, n-a rămas acolo, ci s-a întors la stăpân şi-a raportat caligrafic despre ce-a făcut, pe cine a întâlnit, ce-au discutat etc. Dosarul probează că Ion Caraion era convins de justeţea sistemului comunist, pentru îmbunătăţirea căruia întocmea adevărate programe de gestionare (pag. 138-151, op. cit.). Aproape niciuna dintre notele sale informative nu scapă din vedere ţelul superior ce-ar trebui să guverneze activitatea organelor de partid, a Securităţii, a conducerii superioare. Oare cum s-ar fi comportat Caraion într-un post de decizie al sistemului?
Asta se poate deduce. În ţările din jur, cum ar fi Polonia şi Ungaria, scrie Caraion: „s-au petrecut nişte acute divorţuri între Conducerea de partid şi scriitori. La noi încă nu.” (pag. 210). Scriitorimea este „păcătoasă, plină de numeroase metehne, dar de peste 30 de ani susţine cu condeiul său politica oficială.” Datată 14.11.1980, nota respectivă e o mărturisire concisă, ce înlătură mitul rezistenţei prin cultură, vehiculat ulterior de mulţi autori, cine ştie câţi dintre ei colaboratori benevoli ai „Organului”. Evident, scriitorii nu erau naivi: „Realitatea e de privit în faţă: mult-puţina fidelitate a majorităţii scriitorilor dovedită Partidului nu izvorăşte mereu din convingere, ci şi din interes. Este o alianţă rezultată din privilegii şi avantaje: ei mai mint, mai adulează, mai împodobesc zornăitor nişte realităţi pentru că sunt ori au fost mai bine plătiţi şi s-au bucurat şi se bucură de satisfacţii care altor pături sociale şi profesii nu li-s date.” (pag. 180). Ofiţerul care a primit delaţiunea, la data de 25.10.1977, lămureşte: „Materialul a fost luat pentru cunoaşterea stării de spirit din rândul scriitorilor.” Comentariile nu sunt inutile, ci infinite. Duplicitatea şi ruptura dintre scriitori şi popor sunt consemnate de un individ privilegiat. Dacă nu i-ar fi priit cum şi ce trăia, Caraion putea alege exilul cu cel puţin un deceniu înainte. Şi putea mărturisi racolarea ca informator, fie şi-n 1981, nu să mintă (pag. 266-272) că a fost chinuit de Securitate după ce a semnat angajamentul îndeplinit cu râvnă!
Fără să predomine, din notele informative nu lipsesc observaţii „critice” la adresa confraţilor şi a cărţilor acestora, editate uneori „cu nepermisă largheţe”. Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Marin Preda, Breban, Eliade, tot exilul (şi-n special Paul Goma) sunt „executaţi” cu sentinţe axiologice, brutal şi direct, sau cu piruete lingvistice unsuroase, ca şi cum turnătorul s-ar fi ştiut el însuşi subiectul altor denunţuri şi-şi lua preventiv măsuri de precauţie. Nu am la îndemână publicistica lui Ion Caraion, să confrunt rapoartele cu recenziile. Dar evidenţa e stridentă: „Artur” amestecă relatarea faptelor (inclusiv zvonuri şi bârfe) cu opţiunile estetice personale, încât, de la un punct încolo, ai senzaţia lecturii unei cărţi de critică, nu a unui dosar cu delaţiuni.
S-a spus de multe ori, în ultimii ani, că informatorii n-ar trebui blamaţi sau condamnaţi, în timp ce ofiţerii şi subofiţerii aparatului represiv sunt liberi. Că rolul turnătorilor e insignifiant etc. Această părere nu se susţine, citind pasajul (pag. 234) despre acţiunea lui Ştefan-Augustin Doinaş, datată 10.III.1981, când scriitori marcanţi ai Uniunii încercau să alcătuiască o posibilă petiţie către Ceauşescu: „...intervenţia lui Doinaş a avut un puternic efect cu două tăişuri: pe de-o parte a plăcut şi a speriat, ceilalţi abţinându-se de a împinge lucrurile prea departe... iar pe de altă parte a dezbinat şi jignit măcar pe unii dintre cei prezenţi, aşa încât fiecare - la sfîrşit - s-a ferit în fel şi chip să se angajeze a redacta el noul conţinut al eventualului memoriu... Unul pe altul se mânau, care mai de care se eschiva...”. Între cei care se eschivau, nume celebre: Manolescu, Iorgulescu, Hăulică, Eugen Simion, Crohmălniceanu... Iar Doinaş, cum s-a aflat recent, era turnător şi el, unul inteligent, capabil să creeze disensiuni.
De subliniat opinia proastă despre colegi, pe care Ion Caraion o exprimă diversificat: „De felul lor, scriitorii, cei mai mulţi, se caracterizează prin apucături de cafenea, pălăvrăgeli şi flecăreli... Este aproape o particularitate a profesiei...”; „Nu-i poţi deschide porţile unei vile, oricât ar fi el de porc, lui Fănuş Neagu...”; „...la Bucureşti n-ai să auzi pe nimeni spunând că Paul Goma ar depăşi ca talent cu ceva pe alţi 300-400 de scriitori români mai puţin norocoşi până acum la capitolul notorietăţii...”.
...Fraze acide, ce scot în relief psihicul deformat al unui autor care îşi maschează invidia şi dispreţul pentru confraţi sub expresia preocupării pentru soarta patriei. Oare Doinaş, Paleologu, Bălăceanu-Stolnici, Groşan, Antohi, Ioan Es. Pop şi alţi iluştri iscălitori prin documentele Securităţii, foste, actuale şi viitoare personalităţi publice premiate şi elogiate, tot de grija ţărişoarei sufereau? Nu cumva, cum scrie tot Caraion: „...puşi să înfrunte la propriu, iar nu doar pe hârtie, inamicul... nici unul dintre tovarăşii aceştia... n-ar muri pe mitralieră pentru comunism. De murit, ei mor la casierie, nu în tranşee!...”.

Revista Argeş - nr. 3/martie 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu