Povestea unei fotografii

Pe spatele cartonului ce păstrează instantaneul reprodus aici prin scanare, am însemnat următoarele:

„În ziua de 22 martie 1973, clasa noastră.

În această zi, „tovarăşul” NICOLAE CEAUŞESCU a vizitat uzina „Autobuzul” de lîngă liceul nostru. Am fost şi noi (tot liceul), şi am „luat” ca amintire tabloul în culori din mijloc, ceea ce a stîrnit numeroase invidii din partea multora.”

FOTO: GIGI MILEA

Iată şi lista colegilor:

Nicolaie Florea (pe atunci numele „Nicolae” se scria cu i, numai prenumele Cârmaciului fără i)

Lazăr Constantin

Cochinţoiu Mihai

Stanciu Valeriu

eu - Ungureanu A. Dumitru (să fie clar, cu iniţiala tatălui!)

Paţa Silviu

Marin Petre (căruia îi ziceam Patrik, dar nu-i scriu supranumele pe listă)

Marin Tudor

Rotaru Victor

Sperchez Gheorghe

Diculescu Nicolaie (şi prenumele lui Dico tot cu i)

Vasilescu Dan

Borşan Florin

Bogatu Aurelian

Dobre Ionel

Ce s-a petrecut? Ceauşescu făcuse „vizită de lucru” în uzina „Autobuzul”, situată la Piaţa Progresul de pe Şoseaua Giurgiului. Noi am aplaudat şi l-am ovaţionat. Privind retrospectiv, se poate spune că participam la cultul personalităţii, fără s-o ştim. Câţi oameni din mulţimile aduse ştiau? Erau elevi de la liceul nostru şi de la alte şcoli din cartier, erau muncitori de la întreprinderile din zonă, era foarte-foarte multă lume. Fireşte, toţi veniseră „de bună voie şi nesiliţi de nimeni”, ca-n căsătorie, dar alături cu supraveghetorul-şeful-responsabilul de grupă... Practic, totul fusese ante-organizat. Directivele propagandistice nu erau devoalate public. Alcătuirea societăţii, la vremea dată, asigura prezenţă de 99,98%. Destul popor găsea chiar un prilej de distracţie. Doar cei maturi, nu de-alde noi, tânăra carne de tun!

Pe teren, colectivele ocupaseră locuri distribuite după un plan pregătit prealabil (nu ştiam de cine şi nu ne interesa pe-atunci). Fiecare diriginte răspundea de clasa proprie. Diriginta noastră, profesoara de matematici Constantinescu, era şi secretară de partid pe liceu. Cred că dânsa fusese chemată (sau invitată?) în zona oficială, altfel nu-mi explic de ce noi aveam alt însoţitor, pe profesorul de sport, Rădulescu. Care, cum s-a terminat manifestaţia, a tulit-o la cârciuma favorită, expediindu-ne „la ore” fără să-şi mai bată capul cu noi. Dar noi...

Noi primiserăm în - cum să zic? folosinţă? grijă? păstrare? - un tablou al „tovarăşului”. O prăjină de vreo doi metri, pe care sta prinsă în cleme rama cu spatele din placaj. Portetul „tovarăşului” ERA TIPĂRIT COLOR, pe hârtie lucioasă, cred că şi îmbrăcată în vinilin. Asta constituia o mare noutate! Abia apăruseră astfel de materiale propagandistice. Destul de rare, ca să stârnească interes. Destul de arătoase, ca să trezească moftul de-a poseda un exemplar! Presupun că teribilismul ne-a împins la gestul însuşirii tabloului dat nouă spre agitare. A cui a fost ideea? Cine dintre colegi îşi aminteşte? Eu parcă aş zice că Nicolae Florea, zis Fită, a fost instigatorul, sau Silviu Paţa (care s-a şi pricopsit cu băţul, cum se vede în foto), fiindcă ei aveau cele mai trăznite iniţiative. Nu sunt sigur. Sigur e că l-am luat.

De pe platoul uzinei - parcarea exterioară de unde fuseseră mutate maşinile şi unde avusese loc mitingul - până la liceu distanţa nu-i mare: o staţie de tramvai. Ca să nu fim depistaţi, n-am mers pe Şoseaua Giurgiului, ci, firesc, am ocolit pe străzi lăturalnice. Şi, ca să nu se vadă că am furat ce-am furat, ne-am grupat într-un fel de falangă în jurul prăjinii, purtată în poziţie orizontală. Avansam ca un mol de rugby, ducând „obiectul” între noi. La liceu am scos prăjina din cleme şi-am afişat victorioşi tabloul. Pe cel vechi, obligatoriu în sălile de clasă, l-am dat jos fără vorbă. Ne-a pozat Gigi Milea, care se străduia să-l concureze pe Cornel Lazăr, fotograful nostru oficial. Habar n-am de ce a ratat Lăzărică momentul...

Invidiile pomenite în nota de pe verso s-au iscat imediat, deodată cu răspândirea veştii despre fapta noastră. A fost o adevărată procesiune la noi în clasă. Colegi mai mari şi mai mici ne-au gratulat cu vizita. Şi, fireşte, aproape toţi profesorii. Între care s-a stârnit o controversă fără precedent: să ne pedepsească sau nu pentru gest? Dacă ne învinuiau de furt, răspundeam că-l stimam pe „tovarăşul”, de-aia şutisem poza-i colorată. Dacă ne acuzau de gesturi inadecvate, găseam noi replică, nu ne lipsea imaginaţia. Să ne suspecteze de neglijenţă faţă de materialul „didactic”, nu se putea - doar păstraserăm bine tabloul şi chiar îl doream în clasa noastră! Iarăşi nu am cunoştinţă ce anume s-a discutat în cancelarie. Cert e că, peste câteva zile, tabloul ne-a fost săltat de pe perete - în lipsa noastră! - şi expus în... cabinetul de filozofie! Da, deşi era un liceu industrial, exista aşa ceva! Acolo stăpânea cea mai inteligentă şi zeflemistă profesoară din câte am avut: Brezeanu. Ale cărei muşcătoare ironii mi-aş fi dorit să le reţin, şi probabil că nu le uitam dacă n-aş fi fost eu însumi ţinta lor de multe ori...

Se va fi observat că am pus între ghilimele cuvântul „tovarăşul”. O fi fost vreo întâmplare? Iată ce notam în acea zi de martie, acum 39 de ani:

„22.III.1973.

Două extemporale: la mecanică şi română. Sînt bune şi mă aştept să iau note pe măsură. Timpul trece încet pînă la vacanţă. Dar de-ar trece iute, oare viaţa nu va trece şi ea la fel? Sigur că da. Aşa că mă cufund în jungla Amazonului (Aventură pe Amazon - Ramon J. Sender). După ce citesc puţin, constat că nu-i pe gustul meu. Aşa că i-o voi duce mîine lui Tomiţă înapoi. Tot mai bun e Shakespeare! Iar Visul unei nopţi de vară e o comedie extraordinară...”

După cum se vede, eram şi niţel filosof, şi puţin critic literar... De gustibus! Eram un elev de liceu, domiciliat într-un cămin de grup şcolar, muncitoresc prin excelenţă (specializat în energetică, purta numele „Iosif Rangheţ”, şi fusese construit în anii '50 vizavi de-un liceu cu tradiţie - „Gh. Şincai”), beneficiam de program strict, bilet de voie şi control la poartă ca-n unităţi militare. Mă gândesc, azi, că era firesc pentru un adolescent de 17 ani abia împliniţi să nu acorde niciun rând caraghioşeniei politice (manifestaţia autobuzică) la care luase parte. Poate că nici şotia la care participasem cu clasa nu era importantă pentru mine, devreme ce n-o consemnez. Totuşi, n-am uitat-o.

Şi asta graţie unei fotografii.