Mi-am pus de mai multe ori întrebarea de ce autori de toată mâna şi de toate vârstele publică în volum articole ocazionale, ce nu strălucesc neapărat printr-o stilistică novatoare, nici nu exhibă nuditatea şocantă a vreunei epocale idei. În urmă cu vreo 15 ani, să zicem, operaţiunea părea de înţeles. Pe atunci încă nu luaseră avânt publicaţiile online, conţinutul majorităţii revistelor era indisponibil pe internet şi obscurizat de difuzarea stupidă, iar Google era o companie înfiinţată recent. Azi, instrumentele de lucru soft şi hardware pot scoate la suprafaţa displayului, pe-un telefon mai performant, orice nume şi orice text indexat de motorul de căutare, în orice locaţie din lume. Autorul poate fi lipsit de grijă în ce priveşte posteritatea. Chiar şi traducerea în limbi străine poate s-o lase în seama vreunui modul automat, a cărui prestaţie dă o idee, măcar parţială, despre conţinut.
Acum vreo 12 ani discutam cu dl. Dan Petrescu pe marginea faptului că articolele domniei sale apar în ziare cu răspândire naţională, însă rămân greu de găsit după ce trec mai multe săptămâni. Dânsul era mulţumit să ştie că textele au impact imediat, ceea ce se putea deduce după reacţiile generate. Am susţinut că, dincolo de actualitatea contextuală, acele texte au o anume consistenţă ce le face rezistente dincolo de coaja fiecărei zile. Mai mult, sunt referinţe obligatorii pentru cine vrea să (mai) abordeze subiectele luate în răspăr cu eleganţă stilistică. Drept care, merită să fie strânse în volum, scutind astfel viitorii cercetători de munca defrişării arhivelor. Care, în haotica noastră ţărişoară, cum se ştie bine - sunt păstrate prost.
Cred că şi asta e o cauză pentru care scriitori şi publicişti români, de la Cărtărescu la Cartianu, îşi adună cu meticulozitate notaţiile zilnice în opuri mai subţiri sau mai obeze, după cum le sunt producţia şi contractul, notorietatea şi editorul. E, totuşi, o diferenţă în a fi publicat la Humanitas ori, în condiţii precare, la Tracus Arte, ca Nicolae Coande. A fi distribuit cu ziarul Adevărul sau răspândit prin expediere poştală, ca Radu Ulmeanu, e altă deosebire. Dar - şi asta trebuie subliniat - diferenţierea e numai la nivel tehnic ori ţine de abilitatea negustorească a editorului, care poate vinde şi cel mai insipid autor ca pe un geniu sau poate rămâne în depozit cu Numele trandafirului (pentru că autorul, profesor de literatură la o universitate provincială, nu vrea să renunţe la citatele în limba latină, cum cere specialistul editurii în romane! Şi cine dracu mai citeşte azi în limba latină?)(chestiunea e strict autentică, iar autorul incriminat, Umberto Eco, a devenit ulterior notoriu şi ca romancier - ca teoretician literar era demult -, tocmai pentru că n-a ascultat de specialiştii editorului).
Lăsând laoparte aspectele pendinte de afacerea cu cărţi, nu de substanţa acestora (cartea e o marfă, de acord; însă conţinutul, dacă există, nu e!), aş spune că motivaţia autorilor noştri de-a strânge publicistica între coperte vine dintr-un soi de frustrare, îndelung reprimată în comunism, şi dintr-un efort de limpezire a personalităţii proprii (cine e capabil de asta). Generaţiile precedente celei optzeciste ştiu foarte bine ce lupte şi ce negocieri duceau cu „tovarăşul plan” editorial. Energia cheltuită pentru apariţia unui opuscul (şi-acela amputat până la desfigurare câteodată) era suficientă să producă alte 2-3-4 cărţi, în condiţii normale. Nici optzeciştii, nici generaţia următoare, zisă nouăzecistă dintr-o simplificare terminologică, n-au apucat să-şi vadă primele plachete când şi cum ar fi dorit. Explicabil, aşadar, de ce azi abundă cărţile fără conţinut, semnate de mulţi scriitori blocaţi de fostul sistem pe traseul debut-afirmare-consacrare. Explicabil de ce unii publică de-a valma proză, poezie, teatru sau mixturi experimentaliste, la nu contează ce editură, şi fără pretenţii de remuneraţie (ba mai aducând şi bani de-acasă), inducând oarecum ideea că dacă nu cer plată, nici nu li se cuvine! Câte dintre aceste cărţi rămâne-vor altundeva decât în bibliografia autorului?
Puţine. Probabil acelea care, dincolo de conjunctură, conţin o pânză freatică generatoare de idei. Şi sigur acelea care, vorbind despre alţii, vorbesc despre autor, despre moralitatea care îl caracterizează. Nicolae Coande scrie, în argumentul culegerii sale de eseuri, Intelectualii români şi curtea regelui, 2011, aşa: „Moralitatea artistului nu ne poate fi indiferentă, mai ales dacă este unul recunoscut şi apreciat, iar în operă am putea detecta urme ale unui defect sufletesc. Atunci, şi cuvântul va fi defect.” Moralist inflexibil N. Coande nu pare să fie. N-are structură monomaniacă, nici apucături dogmatice. Asta se vede în paleta largă a cărţilor comentate, iar textele sale n-au uscăciunea constipată din dările de seamă teziste, semnate indiferent de cine, universitar europenist ori funcţionar tupeist. Expresive, cu formulări plastice şi observaţii generoase, cu puneri la punct indiscutabile, unde e cazul, cu ironii ce fac bine lecturii, textele lui Coande reuşesc performanţa de-a convinge lectorul şi de a-l atrage de partea viziunii autorului. Ba mai mult, chiar de partea opţiunii sale. Pentru că, nu e nicio îndoială: N. Coande optează decis, din titlul cărţii, asupra locului cuvenit intelectualului - anume în opoziţie faţă de orice putere, mai ales cea politică. Intelectualul, spune Coande prin şi printre rândurile cărţii, n-are ce căuta „la curtea regelui”, nici măcar să primească vreo decoraţie, dacă decoratorul nu-i altceva decât un obiect decorativ sau un aventurier îmbătat de responsabilităţile asumate.
„...s-au mai văzut cărţi bune scrise de canalii talentate.” - zice N. Coande. Fără să condamne cartea din cauza canaliei, Coande introduce necesara linie dintre om şi operă. Nu dublul slash, nici linia despărţitoare, ci cratima care uneşte opera de om. Operaţie prin care omul (canalia) nu capătă lustru de la operă. În schimb, aceasta prinde mucegai de la „caracterul” autorului.
Şi nu toţi autorii sunt Dostoievski.
(Publicat în LITERE, nr. 2 - februarie 2012)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu