PAUL GOMA - 77

-->

- A doua ocupare a României de români -

    Pe 2 octombrie 2012, mai mulţi scriitori şi oameni de cultură din România şi Basarabia au omagiat la Chişinău cei 77 de ani împliniţi de Paul Goma. Acolo am citit fragmente din textul de mai jos, prilejuit de recenta apariţie în seria de autor îngrijită de Flori Bălănescu la editura Curtea Veche: volumul al doilea din Scrìsuri, ce include „interviuri, dialoguri, scrisori, articole” din intervalul 1990-1998. Cum se ştie, au fost anii în care societatea românească ieşea din lunga noapte a dictaturii comuniste, fără să nimerească drumul corect, în ciuda speranţelor şi a energiei cheltuite. Azi este evident de ce: agitaţia prea multor personaje cu influenţă nefastă, dar cu interese materiale bine determinate, a neutralizat energia risipită gratis de câteva conştiinţe: Paul Goma, Dan Petrescu, Dorin Tudoran. Românii au ameţit în vacarmul mediatic al foştilor politruci reorientaţi, dar şi-n abureala intelectualilor de curte, de harem şi „de estradă” (este sintagma lui Dan Petrescu). Un intelectual onest din „grupul de la Iaşi”, Liviu Antonesei, a crezut că implicându-se ca factor de decizie în politică poate curăţa „grajdurile lui Augias”. S-a convins pe propria piele că nici Herakles n-ar fi izbutit, nici ajutat de cei 300 de spartani de la Termopile, nici de cei 15.000 de specialişti cu care se lăuda preşedintele Emil Constantinescu, trădătorul Insulei Şerpilor.

    Eliberată o clipă, România anilor '90 a ajuns puţin câte puţin o ţară ocupată. Tot de români. Adică, pe şleau spus, de comuniştii deveniţi peste noaptea dintre 22-26 decembrie 1989 care fesenist, care ţărănist, care liberal, care liber-schimbist, fiecare democrat fără dubiu, cu condiţia să nu-i fie contestată şefia. O ţară împărţită pe felii, atribuite/adjudecate de securiştii reciclaţi în oameni de afaceri, de partid şi de stat. „Securiştii reprezintă pătura cea mai activă a tinerei democraţii”, scria Al. George, trezit brusc din somnolenţa-i publicistică în postură de rezistent, ca foarte mulţi scriitori, altfel merituoşi literaţi. Capitol aparte fac ofiţerii acoperiţi, pricopsiţi cu edituri, ziare, posturi radio-tv, cei care au decis - şi decid - politica de informare/influenţare a publicului. Cercul oligarhic de extracţie comunistă s-a închis. Indivizi fără scrupule, uniţi în buget şi-n nesimţiri pentru unul şi acelaşi scop: să fie permanent la putere, să deţină controlul, să înlăture spiritul liber. Unele glasuri ce păreau a spune adevărul erau controlate prin dosarele de reţea informativă. Pe altele Securitatea le-a cumpărat - vezi episodul Pleşu-Măgureanu şi invitaţia la cina cu delicatese inimaginabile. Prea puţini intelectuali au rămas liberi. Fără o tribună de la care să vorbească, improbabil să fie auziţi. La o adică, au şi fost izolaţi ca specimene intratabile, voci care clamează în deşert, fixate într-o paradigmă revolută, în contratimp cu „dezideratele momentului”. Când Paul Goma publica Jurnal, în 3 volume, la editura Nemira, 1997, un cor jalnic i-a cântat aria „Îmi pare rău că l-am cunoscut, şi adio, domnule Goma!”. Fiecare vocalist s-a simţit atins de glonţul adevărului. Pesemne că adevărul, în opinia lor, e ceva maleabil, versatil şi clamat după cum o cer interesele de etapă sau relaţiile de curtoazie.

    Textele lui Paul Goma percutează şi azi, fiindcă el a intuit, a văzut şi a numit direct derapajele „elitelor”, începând chiar din aprilie 1990. În, aş zice, clasica „scrisoare-întredeschisă” către Gabriela Adameşteanu, intitulată „Rezistenţi şi rezistente”, Goma prevestea:

    „Acum, că puţini aţi fost, mulţi aţi rămas şi cu toţii opozanţi neînfricaţi, eu unul v-aş încurca, v-aş sta în cale când voi, strigând: «Uraaa!», veţi năvăli întru decisivul atac al împărţelii mămăligii binemeritate - aşa că nu-mi rămâne decât să-mi fac autocritica şi să-mi iau angajamentul că nu voi tulbura pe niciunul dintre cei 23 milioane de rezistenţi şi rezistente, opozanţi şi opozante tricolore, în frunte cu Securitatea poporului, călăuziţi de gândirea Partidului Uniccomunist (Român), pe cele mai înalte culmi ale iliescismului brucanator de la oraşe şi sate - amin!”

    Sunt aceste cuvinte profetice? Nu vom intra într-un soi de misticism cu care gândirea lui Paul Goma n-are de-a face. Ironie subtilă? Sarcasm fără iluzii? În fapt, aşa se întâmplă cu scrisele celui care priveşte fără părtinire, dar extrem de implicat emoţional, afectat de ceea ce vede, aude, simte. Paul Goma dovedea responsabilitate faţă de statutul scriitorului român, faţă de atitudinea intelectualului în condiţiile schimbării de regim, faţă de, în două cuvinte, destinul României. Scăpată de ceauşism printr-o crimă abominabilă (după preceptele creştine, ca şi după deontologia democratică Occidentală), România părea că se îndreaptă către niciunde: fie spre comunismul cu faţă umană, năzuinţa lui Ion Iliescu, primul contravenient al naţiei, candidat la preşedenţie pentru a treia oară; fie către un capitalism popular, după cum dorea Petre Roman, prim-ministrul foarte influent atât în rândul politicienilor, cât şi al intelectualilor (de partea feminină a publicului nu mai zic, e folclor deja). Ascendentul lui Petre Roman asupra foştilor securişti, transformaţi în oameni de afaceri, e dat de legenda conform căreia le-ar fi ordonat: „Îmbogăţiţi-vă!” Iar securiştii asta au făcut; ba mai mult, l-au înlăturat fără menajamente pe, totuşi, profesorul de la Politehnică. În loc l-au instaurat pe inventivul Băsescu, artizanul atâtor bubuieli economico-politice, pe care nici măcar Paul Goma nu-l poate prinde în acul unei sintagme, aşa cum a făcut-o cu Roman, Iliescu, Brucan şi restul umbrelor colorate ce-au mucegăit pânza ultimului deceniu al secolului XX românesc. Nu le înşir numele, ne-au otrăvit destul existenţa.

   Chestiunea intelectualilor cu ştaif autovalidat în felul „revoluţionarilor” lui Bebe Ivanovici începe să fie scoasă de sub pecetea deferenţei. Majoritatea tinerilor intelectuali scutură fără jenă scaunele celor înţepeniţi în proiectul unei Românii desuete. Ambiţia bătrânilor de-acum nu s-a menţinut atunci în cercul propriu de interese, şi-a deversat într-o opoziţie anticomunistă aposteriori, esenţialmente falsă. Azi se miră că li se contestă opera literară, filosofică, eseistică sau ştiinţifică. Dar ei şi-au atribuit post-factum merite de opozanţi, dizidenţi, proscrişi, interzişi, luptători pentru libertate („luptători pe brânci”, cum le zice Goma) - ceea ce ei niciodată n-au fost. Au poluat spaţiul public, locul unde trebuiau să vorbească despre libertate doar cei îndreptăţiţi de-un trecut clar: oamenii care s-au manifestat liber pe vremea dictaturii.

    Paul Goma este unul dintre cei liberi, dăruit cu talentul verbului, comparabil - daţi-mi voie să fiu extravagant în metaforă - cu transcriptorul versetelor Apocalipsei. Am mai spus-o: Goma este ca un profet biblic, al cărui glas răzbate greu prin zidul cu care compatrioţii lui s-au trezit înconjuraţi. Un zid construit de „elitele” politico-economice, gata să-şi facă de cap în România ocupată a doua oară.

    Un zid crăpat deja. 

(N.B. Mă tem că ultima propoziţie este doar o metaforă... Putea lipsi.) 

- Publicat în revista TIMPUL, nr. 10/163 - octombrie 2012 -