O problemă de chimie
socială
Având prostul obicei să
dau deseori cu bâta în balta comentariilor pe reţeaua Facebook,
m-am pomenit deunăzi implicat într-o controversă ce m-a amărât.
Amănuntele şi persoanele mi se par mai puţin importante decât
ideea ridicată din jarul discuţiei. Deşi pot fi ghicite, nu voi da
nume, cu riscul de-a ţine textul într-o generalitate fără
consistenţă.
O scurtă punere în
temă este strict necesară. Cum se întâmplă în Reţea, cineva
invită la un eveniment public, o lansare de carte, o piesă de
teatru, un film sau un concert. Când faci astfel de invitaţie, te
aştepţi ca nu toată omenirea agăţată în ochiurile Reţelei să
percuteze elegant, iar obiecţiile, ironiile, muşcăturile să
paraziteze mesajul. Mi se pare că şi asemenea replici pot măsura
interesul, iar cine crede altfel n-are decât să-şi facă propria
VPN! Probabil de-asta am comis o ironie perfect inutilă. Dar
subiectul m-a stârnit, realmente. Mesajul chema la un spectacol
teatral compus din (sau cu, sau pe) versurile unui poet
contemporan care şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea.
Scrisoarea de recunoaştere i-a fost publicată de prima revistă
literară a poporului, iar de-atunci poetul-delator tot opinteşte să
demonstreze că n-a comis nimic rău. Strădania neostoită mi-a
trezit sentimente de milă. Omul, fără îndoială, e o grămăjoară
de contradicţii, cum spunea Malraux. De ce un poet delicat,
sensibil, iubit de alţi poeţi şi critici, n-ar fi şi-un delator
pe măsura talentului, recompensat vizibil? Turnătoria „inofensivă”,
zic gurile rele, i-a facilitat poetului mutarea din provincia lui
fără ieşire în Bucureşti, într-o perioadă când astfel de
salturi erau permise numai celor atent selectaţi. Ce nu e-n stare să
facă poetul pentru opera sa!?
Ajuns aici, îmi dau
seama că întrebarea trebuie formulată astfel: poetul, scriitorul
în general (şi cel român în special) poate face orice
pentru Operă? Opera merită orice măgărie din partea autorului?
Orice operă? Dacă nu mă înşel, e o veche şi insolubilă
chestiune. Iar discuţia se amplifică. Oare ce dimensiuni ale
umanităţii să descrii, ce noutăţi minunate să inventezi, ce
bucurie să generezi în sufletele contemporanilor şi urmaşilor
printr-o Operă la baza căreia stă un pact mârşav sau o crimă?
Există în cultura română mitul Meşterului Manole, iar
toate interpretările par să ducă la justificarea jertfei. Da, asta
se poate în poezie, în eseistică şi-n romane. Dar în realitatea
curentă? Cine, în zilele noastre, şi-ar asuma gestul atribuit lui
Manole? Cultura europeană deţine mitul lui Faust care, datorită
pactului cu Diavolul, produce opere nemaipomenite. Ştiu că viziunea
romantică asupra Creatorului (de Artă) a pierdut demult şi
practicanţii, şi susţinătorii. Ori s-au modificat condiţiile de
încheiere a târgului? Să fie turnătoria la Securitate tot un soi
de pact faustic? Dacă ne gândim că l-a semnat, între alţii,
Ştefan Augustin Doinaş, traducător în româneşte al capodoperei
Faust, piesa lui Goethe, parcă am fi tentaţi să acceptăm
posibilitatea. Judecând valoarea traducerii şi privind opera lui
Doinaş prin ochiul competent şi exigent al lui Gh. Grigurcu, de
exemplu, obiecţiile n-ar fi justificate. Dar Doinaş, ca poet, n-are
nici măcar „cota” unui Nichita Stănescu, iar traducerea sa nu-i
bornă de moşie în limba română. Şi încă o dată se naşte
întrebarea: merită? Pentru destinul personal şi pentru
confortul material, evidenţa împinge la răspuns afirmativ. Pentru
vieţile celor „traduşi” în notele informative retribuite...
A fost uitată sau
trecută cu vederea „contribuţia” lui Doinaş la cazul
„căpitanul Soare contra H.-R. Patapievici”. Greu de înţeles
necesitatea mascaradei pentru evidenţierea unei capacităţi
intelectuale de talia lui H.-R.P. Oare pentru „binele patriei” e
musai să funcţioneze sistemul maculării cu aparenţă de elogiu?
Doar aşa pot fi atrase în slujba statului cele mai bune creiere
născute între graniţe? Să fie valid patriotismul pe bază de
şantaj? Patapievici, naiv sau antrenat în prealabil, a lăsat
impresia că urmărirea căreia îi căzuse victimă este reală, nu
trucată. Dar dacă se ia în considerare nu funcţia primită
ulterior, ci jocul său de argumente în chestiunea Antohi-Hoişie,
când a tratat cu sofisme jenante protestul Hertei Müller,
presupunerea de-a fi fost el însuşi la curent cu regia
spectacolului nu e total greşită. Şi dacă se mai pune la
socoteală concomitenţa afacerii Antohi-Hoişie cu scandalul
„poneiul roz”, stârnit ca să acopere ruşinea turnătorilor la
Securitate finanţaţi din bugetul statului pentru călătorii de
reprezentare a culturii române în străinătate, lucrurile chiar că
nu mai necesită explicaţii.
Dincolo de joaca de
copii mari a intelectualilor cu Securitatea (sau cu serviciile
secrete), avem o problemă de chimie socială, să zic aşa. Omul, ca
individ, se poate deda oricărui viciu, câtă vreme nu afectează pe
cei din jur. Să fii agent secret sau informator al serviciului
respectiv, contra foloase materiale, este o alegere explicabilă sau
chiar scuzabilă pentru firile sărace. Câtă vreme mecanismul
funcţionează în toate ţările democrate, nu-l găsesc anormal în
România. Însă România n-a fost o ţară democrată, şi pare-se
că nu este nici azi. Or, în condiţiile date, colaborarea cu
serviciile amintite înseamnă a fi părtaş cu sistemul de control
social. Până în 1989, sistemul era clar represiv, cu reguli dure,
periodic redefinite; după, sistemul e ceva confuz, moştenitor al
privilegiilor precedentului, manipulator al dosarelor
compromiţătoare. Dacă ai respect pentru propria persoană, eviţi
colaborarea. Cu atât mai mult dacă eşti intelectual, artist ori
preot. Există o lege nescrisă, conform căreia slujitorii
serviciilor de acest fel sunt rejectaţi, mai devreme sau mai târziu,
indiferent de nivelul până la care au urcat. De servituţi şi
constrângeri nu mai pomenesc.
Revenind acum la
poetul-delator şi la adulatorii săi de complezenţă, de nevoie sau
degeaba, mă uimeşte (şi mă întreb dacă numai pe mine?) că
evidenţa n-a impus în jurul său un cordon sanitar. Individul nu
s-a retras la mânăstire, la casa părintească, la marginea lumii.
E problema sa, iar eu nu-l condamn. Ce poţi aştepta de la unul care
a pactizat cu forţele întunericului? Că este invitat, premiat,
promovat, asta nu mai e problema personală a unuia sau altuia. Este
problema societăţii române. Sunt prea multe cazuri asemănătoare
ca să ocolim ipoteza că societatea este bolnavă. Când un Al.
Paleologu e dat ca exemplu de boierie intelectuală, nu te miră că
ipocrizia este model paideic şi dubla măsură deontologie
profesională.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu