Moralitate şi
literatură
Am participat recent la
o masă rotundă, organizată de Uniunea Scriitorilor din Republica
Moldova în onoarea lui Paul Goma, manifestare condusă de
prozatorul, poetul şi dramaturgul Dumitru Crudu. Acolo, Vladimir
Beşleagă, adevărată legendă vie printre tinerii scriitori
basarabeni, a spus următoarele: „Paul Goma restabileşte
principiul moralităţii în artă”. Este o idee la care am aderat
pe loc şi deplin, şi-i mulţumesc şi aici formidabilului nostru
comiliton. Aş restrânge puţin arta la domeniul literaturii române,
şi aş zice, parafrazând un autor fără morală, că muream de
fericire să fi rostit eu acest adevăr! Pentru că este un adevăr
indubitabil, iar Paul Goma s-a mai pricopsit cu o povară - şi nu
dintre cele mai lesnicioase - pusă pe umeri de V. Beşleagă. A fi
declarat responsabil cu practica moralităţii, fie şi-n literatura
română (despre care ştim ce ştim, şi nu e chiar de bine
ce ştim!), incumbă un destin ca de sfânt, sau măcar
pustnic de prin secolele II-III ale evului creştin. Goma, departe
de-a fi un om lipsit de morală, cum se întâmplă cu destul de
mulţi artişti contemporani, nu numai băştinaşi, nu se revendică
de la preceptele vreunei religii în scrisul său, scris exclusiv în
limba română. Venind vorba despre moralitate în literatură, Goma
are o idee, aproape fixă, centrată pe anii comunismului, când
numai despre moralitate n-a fost vorba în litererele româneşti,
deşi se făcea mare caz de morală. Morala comunistă, desigur!
Moralitatea în
literatură, aşa cum o vede Paul Goma, şi cum a definit-o Vladimir
Beşleagă, ţine de calitatea esenţială a scriitorului aflat sub
orice regim dictatorial: cea de martor. A fi martor în statul
comunist presupunea, în primul rând, a nu fi îndoctrinat
ideologic. Regimul, prin instituţiile sale represive, folosea
instrumente clasice de „convingere” - forţă, teroare -, şi se
slujea cu pricepere de cele insidioase, cum ar fi privilegiile şi
onorurile. Acestea nu lipsesc din societatea liberă, iar artiştii
oricărei naţiuni merită de la concetăţeni. Când, însă, un
regim anormal, instaurat cu pistolul şi nagaica (în Rusia), ori cu
tancul şi comisarii politici (în Europa de Est), oferă cununi
condiţionate de laudele aduse conducătorilor (partidului) şi de
adeziunea ideologică, a te opune acestei anomalii, prin scris,
ca şi prin fapte de viaţă, devine datorie morală.
Foarte puţini scriitori români au îndrăznit să se opună în
scris. Nu-i pomenesc pe cei din exil, ci doar pe cei din ţara
ocupată, fiindcă aceia puteau da impuls către libertate
concetăţenilor. Că doar Paul Goma a îndrăznit să transpună
opoziţia din scris în faptă - „Mişcarea Goma 77” - e deja loc
comun al istoriografiei contemporane.
O scurtă retrospectivă
a relaţiilor dintre scriitori şi regimul comunist pune în evidenţă
realitatea indubitabilă că membrii Uniunii, fie plini, fie
stagiari, erau privilegiaţi într-o societate tot mai lipsită de
drepturi şi chiar lipsită de mijloace elementare de trai, cum ar fi
alimentele. Sigur, unii „mai privilegiaţi” decât alţii, după
faimă sau relaţii, dar cu toţii conştienţi de natura dependenţei
constituite de-a lungul anilor postbelici. Mărturie despre
facilităţi depun atât Nina Cassian, notorie proletcultistă la
începuturile regimului de inspiraţie sovietică, dar şi poetul
Florin Iaru, în recente amintiri amare din amurgul aceluiaşi
comunism, exclusiv românesc, al anilor '80. Când eşti privilegiat,
mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie,
asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste
chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa
la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr
universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de
martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a
spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că
orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar
comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii
acelui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa
stilului. Iar complicitatea înseamnă - elementar! - abandonarea
moralităţii.
Unde şi când apare
fractura dintre scriitor şi menirea sa? Cred că în ziua când
scriitorul acceptă ingerinţa cenzurii politice în textul propriu.
Există o mărturie, teribilă prin inocenţa cu care a fost redată,
a poetului Aurel Dumitraşcu, în Carnete maro - Jurnal 1982-1990,
ed. Conta, 2011. Acolo asistăm la ciuntirea progresivă, iraţională,
migăloasă şi rapace, a versurilor premiate de editura ce urma să
le tipărească. Or, când placheta este gata, poetul aproape că
nu-şi mai recunoaşte poemele, care spuneau altceva decât vrusese
el să spună! Lipsă de moralitate a cenzurii? Dar cenzura nu e
morală! Moral este, trebuie să fie scriitorul, poetul. El putea să
refuze tipărirea unei opere stâlcite. Dacă ţinea să-şi trimită
în lume gândul său poetic, avea de căutat calea spre edituri din
exil, spre postul de radio ce
(re)difuza glasul celor care
deschideau gura în ţara ocupată. Aşa a procedat Paul Goma, iar
cazul său trebuia să fie un model pentru scriitorimea română. N-a
fost. Sau putea să tacă, aşteptând momentul propice (fiindcă
răsturnarea din 1989 puţini o intuiau).
Nu generalizez, nu
trimit la vină colectivă, la toţi scriitorii români, de toate
vârstele şi din toate ungherele ţării. Sunt diferite feluri de-a
depune mărturie, sunt cazuri singulare de opoziţie la dezumanizarea
practicată de comunism. Chiar şi „rezistenţa prin cultură”
poate fi modalitate de contrapunere la ideologie, la orice ideologie,
dacă practicanţii ei fac asta conştienţi, pe timpul cât acea
ideologie este la putere în stat. Şi nu cum s-a întâmplat la
români, ca idee preluată din zbor şi utilizată drept alibi
post-factum. Astfel, ne-am trezit că au făcut „rezistenţă prin
cultură” şi Noica, împreună cu grupul de iubitori ai
filosofiei, dintre care măcar unul, Paleologu, era turnător
remunerat la Securitate, şi scriitori de felul lui Breban, D.R.
Popescu, Marin Sorescu, deloc naivi, cu abilităţi materialiste
excepţionale, şi scriitori esteţi prin excelenţă, din Şcoala de
la Târgovişte, ale căror opere perfecte puteau fi citite stând cu
picioarele deasupra capului, vorba lui Constantin Stan, calofil cu
măsură.
Această inventivitate
în justificări a intelectualului român, literat generic, este
definitorie pentru spaţiul public, inclusiv despărţământul
literar. Unde ar trebui să prevaleze moralitatea de tip Paul Goma,
nu imoralitatea patentată de Arghezi. Măcar vreo două-trei
generaţii, cât s-ar mai limpezi apele Prutului.
(Acolada, noiembrie - 2012)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu