Antagonie fără
extaz
Într-un articol postat aici:
http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/pentru-herta-muller-2-87899.html,
loc recunoscut deja ca fief al neostîngii româneşti, C. Rogozanu o
admonestează pe Herta Müller că vede spectre staliniste în
peisajul politic din România, dar nu observă situaţia
contemporană, de la noi şi din lume. O lume în care corporaţii
mari şi puternice dictează politici globale, orientate către
spolierea prin orice mijloace a resurselor naturale şi exploatarea
sărmanilor angajaţi, fără discriminare, dar conform ratingului de
ţară: cu deferenţă pe germani sau englezi, cu aroganţă pe
români, bulgari, chinezi, indieni etc. Articolul mi se pare just ca
idee centrală şi ajustabil ca stilistică a demonstraţiei.
Aparenta obrăznicie faţă de adresantă nu distonează. Lipsa unei
cît de mici impertinenţe n-ar fi dat articolului greutate în
argumentare, ci ar fi ilustrat slăbiciunea atacului. Fiindcă e o
lege a disputelor veche de cînd lumea: fără agresivitate, şi
chiar fără să fii nedrept, n-ai să probezi cu adevărat, nicicînd
şi nicicui, că ai ceva de spus! Cu atît mai mult dacă vrei să
spui ceva nou!
Rogozanu sesizează corect că majoritatea intelectualilor,
îndeosebi scriitorii de azi, români şi nu numai, preferă să
critice situaţii trecute, fie condamnînd comunismul, fie fascismul.
În fapt, „majoritatea” se reduce la o „elită”, deoarece
destui demantelează stări deplorabile din trecut, fără să uite
iadul cotidian, pentru că-n el trăiesc. Iar „elita” e
constituită pe criterii financiare, că vrem sau nu să admitem. Un
scriitor care a cîştigat un milion, fie şi de lei româneşti noi,
locuind într-o casă din cartierele selecte, are alt statut social
şi vede altfel lumea decît unul plătit cu minimul pe economie,
care locuieşte într-o mansardă şi n-are nici apă curentă.
Excepţiile nu lipsesc, dar au rol decorativ. Paradoxul situaţiei
noastre particulare face ca tocmai îndestulatul de la vilă,
extenuat de funcţii publice, să aibă credibilitate, başca vînzări
grase, debitînd repetat banalităţi cu ştaif, iar lumpenul fără
casă, deşi spune lucrurilor pe nume, să n-aibă decît venituri
modeste, la limita subzistenţei, preţuit cum este ca un ciumat. Şi
asta de ce? Pentru că publicul preferă oglinda ce înfrumuseţează
hidoşenia şi parfumul ce estompează mirosul neplăcut, preferă
„emoţii estetice”, nu dezvelirea crudă a condiţiei umane.
Publicul dă bani pe high-tech şi consumabile sezoniere, cade în
extaz dinaintea realităţii virtuale din filme sau cărţi, şi-i
pasă prea puţin de cea concretă. Cîte milioane a obţinut J.K.
Rowling comparativ cu Jonathan Coe, de exemplu? Într-o lume
consumistă, de ce nu s-ar vinde şi arta?
Numai că artistul care face pe gustul publicului este un măscărici,
un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă e
viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e
aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul,
negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări,
nu alta decît cele ce-au determinat mutaţii esenţiale în decursul
istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în
detrimentul confortului!
E destinul ilustrat de Herta Müller. Spre cinstea ei, a vorbit şi
vorbeşte despre lucruri încă trecute sub tăcere în spaţiul
culturii române. Staliniştii reciclaţi, colaboratorii Securităţii
şi ofiţerii, acoperiţi sau ba, sînt spectrele ce garantează la
noi noua robie economică, vizată de Rogozanu. Tăcerea, deturnarea
atenţiei spre alte ţinte decît cele necesar de lămurit sînt
fapte imputabile generaţiei lui N. Manolescu, Blandiana, Liiceanu,
Adameşteanu, Pleşu, dar şi celor din generaţia '80 care s-au
trezit rapid în categoria economic sătulă - Dinescu, Tănase,
Cărtărescu, Patapievici, Vlasie, Mihăieş, Pârvulescu etc.
Antagonică prin naştere, generaţia lui Rogozanu, Ernu, Şiulea,
Gheo, Flori Bălănescu, Bogdan Creţu, Iovănel trebuie „să sară la beregata” celor
precedente, atentă să nu muşte manechine de faţadă şi estradă.
Herta Müller, ca şi, înaintea ei, Paul Goma sau Dan Petrescu,
arată cine sînt marionetele şi cine păpuşarii.
Altfel, Rogozanu pare a nu sesiza că modul în care se comportă
corporaţiile multinaţionale este asemănător celui aplicat de
statele socialiste propriilor popoare, minus distribuirea
beneficiilor. Un sociolog polonez - îmi scapă numele -, identifica
prin anii '80 liniile de forţă ale celor două sisteme, concluzia
fiind netă: comunismul e stadiul perfect şi ultim al
capitalismului.
Exact ce se întîmplă în China de azi.
(Acolada, ianuarie 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu