IDEI FIXE - ianuarie 2013

Antagonie fără extaz

Într-un articol postat aici: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/pentru-herta-muller-2-87899.html, loc recunoscut deja ca fief al neostîngii româneşti, C. Rogozanu o admonestează pe Herta Müller că vede spectre staliniste în peisajul politic din România, dar nu observă situaţia contemporană, de la noi şi din lume. O lume în care corporaţii mari şi puternice dictează politici globale, orientate către spolierea prin orice mijloace a resurselor naturale şi exploatarea sărmanilor angajaţi, fără discriminare, dar conform ratingului de ţară: cu deferenţă pe germani sau englezi, cu aroganţă pe români, bulgari, chinezi, indieni etc. Articolul mi se pare just ca idee centrală şi ajustabil ca stilistică a demonstraţiei. Aparenta obrăznicie faţă de adresantă nu distonează. Lipsa unei cît de mici impertinenţe n-ar fi dat articolului greutate în argumentare, ci ar fi ilustrat slăbiciunea atacului. Fiindcă e o lege a disputelor veche de cînd lumea: fără agresivitate, şi chiar fără să fii nedrept, n-ai să probezi cu adevărat, nicicînd şi nicicui, că ai ceva de spus! Cu atît mai mult dacă vrei să spui ceva nou!

Rogozanu sesizează corect că majoritatea intelectualilor, îndeosebi scriitorii de azi, români şi nu numai, preferă să critice situaţii trecute, fie condamnînd comunismul, fie fascismul. În fapt, „majoritatea” se reduce la o „elită”, deoarece destui demantelează stări deplorabile din trecut, fără să uite iadul cotidian, pentru că-n el trăiesc. Iar „elita” e constituită pe criterii financiare, că vrem sau nu să admitem. Un scriitor care a cîştigat un milion, fie şi de lei româneşti noi, locuind într-o casă din cartierele selecte, are alt statut social şi vede altfel lumea decît unul plătit cu minimul pe economie, care locuieşte într-o mansardă şi n-are nici apă curentă. Excepţiile nu lipsesc, dar au rol decorativ. Paradoxul situaţiei noastre particulare face ca tocmai îndestulatul de la vilă, extenuat de funcţii publice, să aibă credibilitate, başca vînzări grase, debitînd repetat banalităţi cu ştaif, iar lumpenul fără casă, deşi spune lucrurilor pe nume, să n-aibă decît venituri modeste, la limita subzistenţei, preţuit cum este ca un ciumat. Şi asta de ce? Pentru că publicul preferă oglinda ce înfrumuseţează hidoşenia şi parfumul ce estompează mirosul neplăcut, preferă „emoţii estetice”, nu dezvelirea crudă a condiţiei umane. Publicul dă bani pe high-tech şi consumabile sezoniere, cade în extaz dinaintea realităţii virtuale din filme sau cărţi, şi-i pasă prea puţin de cea concretă. Cîte milioane a obţinut J.K. Rowling comparativ cu Jonathan Coe, de exemplu? Într-o lume consumistă, de ce nu s-ar vinde şi arta?

Numai că artistul care face pe gustul publicului este un măscărici, un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă e viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul, negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări, nu alta decît cele ce-au determinat mutaţii esenţiale în decursul istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în detrimentul confortului!

E destinul ilustrat de Herta Müller. Spre cinstea ei, a vorbit şi vorbeşte despre lucruri încă trecute sub tăcere în spaţiul culturii române. Staliniştii reciclaţi, colaboratorii Securităţii şi ofiţerii, acoperiţi sau ba, sînt spectrele ce garantează la noi noua robie economică, vizată de Rogozanu. Tăcerea, deturnarea atenţiei spre alte ţinte decît cele necesar de lămurit sînt fapte imputabile generaţiei lui N. Manolescu, Blandiana, Liiceanu, Adameşteanu, Pleşu, dar şi celor din generaţia '80 care s-au trezit rapid în categoria economic sătulă - Dinescu, Tănase, Cărtărescu, Patapievici, Vlasie, Mihăieş, Pârvulescu etc. Antagonică prin naştere, generaţia lui Rogozanu, Ernu, Şiulea, Gheo, Flori Bălănescu, Bogdan Creţu, Iovănel trebuie „să sară la beregata” celor precedente, atentă să nu muşte manechine de faţadă şi estradă. Herta Müller, ca şi, înaintea ei, Paul Goma sau Dan Petrescu, arată cine sînt marionetele şi cine păpuşarii.

Altfel, Rogozanu pare a nu sesiza că modul în care se comportă corporaţiile multinaţionale este asemănător celui aplicat de statele socialiste propriilor popoare, minus distribuirea beneficiilor. Un sociolog polonez - îmi scapă numele -, identifica prin anii '80 liniile de forţă ale celor două sisteme, concluzia fiind netă: comunismul e stadiul perfect şi ultim al capitalismului.

Exact ce se întîmplă în China de azi. 

(Acolada, ianuarie 2013)