ŢUICĂ DE PRUNĂ

„Dacă vrei să-l cunoşti pe român, dă-i de băut!” - zicea tata că zicea taica Vlad, străbunicul meu. Vorba asta am auzit-o de atâtea ori, încât sunt sigur că şi copiii copiilor nepoţilor mei vor şti-o... Pe vremea când tata făcea introspecţii cu ajutorul băuturii, eu nu-mi dădeam seama că una e ce se petrece în lume, şi alta ce ştim noi. Ce ne-am face însă fără iluzia că deţinem certitudini?

Tata şi unchiul Gogu, bunăoară, afişau pretenţia că tot ce se întâmplă în lume e la degetul lor mic; iar noi, copiii, căutam să (ne) convingem că degetul lor mic este egal cu degetul nostru mijlociu! Poate că ei se prefăceau; poate că de vină era istoria; confuzia din mintea lor, reflectată în discuţiile lor, poate că avea o justificare; dar vorbele lor, verbele lor, pentru noi erau o realitate indubitabilă; le auzeam, le credeam adevăruri şi puteam jura pe aceste „adevăruri”! Cunoaşteţi ceva mai cumplit decât un adevăr deformat? Nu pot să-i condamn pe părinţi că mă creşteau cu principii relative! Prefer să spun că substanţa dialogurilor (educative sau formative fără intenţie) - amestec de propagandă, informaţii trunchiate şi amintiri cu valoare de arhetip - era efectul ţuicii de prună asupra creierelor obosite şi derutate, într-o vreme când fabricarea, degustarea şi îndelunga „cetire” a licorii noastre naţionale deveniseră preocupări principale ale bărbaţilor din satul Izvoru...

Pe la sfârşitul lui august începeam să adunăm prunele. Mişunam prin porumb şi prin trifoi, ne cocoţam în pomi şi-i hâţânam, alunecam pe crengile aplecate şi terciuiam agenele, tuleele, boambele sau ciorăştile, spre disperarea taţilor, pentru care orice prună strivită însemna o pagubă. Putinile în care fermenta materialul stăteau aliniate sub polată; le umpleam pe rând şi le acopeream cu grijă, întâi un capac de lemn, pe urmă un sac legat cu sfoară, să nu se piardă nimic. Trecea septembrie ca o pâine caldă; în octombrie, când se răceau zilele şi nopţile, focul sub cazanul de ţuică, seara, avea ceva misterios şi magic...

Nu mergeam la alambicul C.A.P.-ului. Posedam aparatură proprie. O meşterise, cu neîntrecută măiestrie, unchiul Gogu, zis Edison. Dintr-o oală smălţuită, de patru vedre, căreia îi lipise un lighean fără fund, realizase vasul în care fierbea materia primă. O găleată de cupru, veche de-o sută de ani, ţinea loc de capac. Drept răcitor foloseam o putină de lemn. Ţeava subţire, spiralată, ce trecea prin apă, era întoarsă de tata din balastiera unde lucra. Contribuţia originală a unchiului Gogu era soba. Tăiată într-un butoi de motorină, prevăzută cu uşă, grătar şi dozator de foc, putea fi brevetată ca inovaţie, dacă vreunul dintre noi ar fi auzit că se câştigă bani din asta. Mobilitatea sistemului permitea mutarea lui cu uşurinţă, de la noi la Edison şi la unchiul Ioniţă, fratele cel mare. Avantajul ăsta compensa pierderea de căldură - punct slab înlăturat mai târziu, când vărul Ilie, student în tehnologia maşinilor, ne-a sfătuit să înfăşurăm soba cu vată de sticlă...

„Ţuica nu se bea oricum” - zicea tata că zicea taica Vlad. „Aşa cum făcutul are o lege, şi băutul are una!” Care era legea băutului, tata nu divulga, deoarece, când ajungea să spună asta, se găseau cu toţii în faza a treia: fiecare vorbeşte de unul singur şi nimeni nu (se) ascultă! Aşa că am fost nevoit să trag concluzia - de unul singur, fireşte - că legea băutului ţuicii este să nu bei singur! Altfel, de ce avea atâta farmec şi de ce împingeam până după miezul nopţii cetitul ceştii de licoare alburie, uşor tulbure? Şi de ce nu ne înduram să plecăm în casă, noi, copiii, în ciuda ameninţărilor cu nuiaua, pe care mama, supărată şi nehotărâtă, le revărsa asupră-ne?

Într-o seară veni şi Tite Ciobea. Nimeri când gazdele sfârşeau ultima şarjă. Stan stinse focul, ridică sădila-filtru, duse oala cu recolta în cămară, în vreme ce Gogu şi Vlad cărară borhotul în spatele grajdului, îngropându-l sub bălegar. La cuptor, Maria fripsese un pui, iar Mariana, fiica ei, sfărâmase grăunţi de usturoi într-o strachină. Răsturnată nu demult, mămăliga abia îşi dăduse sufletul. Femeia pofti pe bărbaţi în casă; Stan îi ceru să aştearnă masa lângă cuptorul cu vatră, cald încă, sub lumina lămpii cu gaz, agăţată de-un cui. Se aşezară pe scăunele, în jurul unei mese rotunde, mici, cu trei picioare. Până una-alta, umplură ceştile. Erau trei bărbaţi; Vlad, băiatul de 12 ani al lui Stan, fu socotit al patrulea, căci i se umplu şi lui o ceşcuţă, răsplată şi recunoaştere a muncii depuse în acea zi. Săltară vasele prevăzători, şi parcă neîncrezători. Gesturile lor reţinute împlineau un ritual: ciocniră, vărsară o picătură pentru ăi morţi, gustară, plimbară licoarea pe limbă, adulmecându-i tăria şi gustul aspru, sorbiră din plin - şi plăcerea li se trădă în frământarea nărilor, în licărirea ochilor.

- Bună, bă! - zise Tite. - Mai ai multă de făcut?

- De ce? - întrebă Gogu. - Vrei şi tu instalaţia?

- Nu, eu o am pe-a mea, cu frate-meu, e făcută la ţigani, de aramă, nu ca a voastră, de tablă smălţuită...

- Te joci cu Tite, băi Edisoane?! - făcu Stan pe un ton de neascunsă ironie. - Păi Tite are o aparatură de scoate fumul tocmai la Mocirlă, că nu ştie nimeni de unde vine! Poa’să meargă la orice expoziţie şi concurs din străinătăţi! Sută la sută are medalia de aur!

- Păi cu cine să se-ntreacă? - făcu Gogu. - Ce popor mai face ţuică, aşa ca noi? Ungurii fac pălincă, ruşii vodcă, sârbii şliboviţă, polonejii basamac, nemţii bere, americanii vischi, francezii lichior, italienii zeamă de broască! Nimeni nu face ţuică!

- Eşti tu neinformat! - zise Stan. - Păi ia spune, ştii tu cine a inventat ţuica? Tu crezi că un român?

- Dacă nu un român, sigur un jidan!

- Ţuica a inventat-o un spaniol, pe nume Carol Ţuică! D-aia se cheamă aşa! Aici la noi a adus-o împăratul Traian, care era născut în Spania, băi mocofanilor!

Maria pusese friptura pe masă. Tite deja muşca dintr-un ciortan. Radu, băiatul cel mic al lui Stan, veni şi întinse mîna. Cum nimeni nu mai luase bucăţi, în strachină aşteptau pieptul şi celălalt ciortan. Radu îl înhăţă şi vru să muşte, dar nu apucă:

- Mă, nemâncatule, nu ţi-e ruşine? Lasă-l jos! - se auzi vocea Mariei, de undeva de deasupra. - Treci în casă, n-auzi?

- Lasă-l, fă,-n pace! - spuse Stan şi se adresă copilului: - Na, mă, ia-l şi pe ăsta!

Îi întinse pieptul puiului fript. O clipă toate privirile se aţintiră spre Radu. Radu prinsese bucata în cealaltă mână şi le strânse pe amândouă sub bărbie. Jubila, privind neştiutor la cei mari. Abia când auzi râsetele lor păru că-şi dă seama ce face.

- Adevărul e că străinii n-au ce-avem noi! - reluă Stan.

- De unde ştii? - făcu Tite curios.

- Mi-a spus inginerul Cizmaru, care a fost în Germania. Zicea că ăia la masă nu mănâncă pîine!

- Da’ ce? - întrebă Tite, cu gura plină.

- Cartofi. La ei asta e baza, cartofii - cum la noi baza puterii populare este mămăliga! La ei nu există masă fără cartofi şi salată. La fiecare masă, dimineaţa, la prânz şi seara!

- Da’ de ce n-or fi mâncând pâine sau mămăligă? - întrebă Gogu. - Ce, ei n-or fi având grâu, porumb?

- Să ştii că n-au! - afirmă Tite plin de siguranţă.

- În schimb, găseşti la ei tot felul de maşini! - continuă Stan. - Au maşini până şi la closet, să te şteargă la cur!

- Fugi, bă, că asta n-o mai cred! - zise Tite. - Cum să aibă aşa...?

- Au, băi Tite, au! Altfel nu-mi spunea mie inginerul Cizmaru! Ori crezi că inginerul minte?

- Se poate să aibă! - admise Gogu. - Nemţii sunt daţi dracu la maşinării! Ăştia fac ce nu-ţi trece prin minte!

- Lasă-i să aibă! - îngădui Tite. - Dacă n-au pâine şi mămăligă, tot degeaba! Ei să aibă maşinării, eu să am burta plină, să vedem care e mai câştigat - ei sau eu?

Stan umplu iarăşi ceştile, sărind pe-a lui Vlad, care, prevăzător, o golise doar pe jumătate. Ştia că dacă bea tot, mamă-sa îl trimite la culcare. Frate-său, Radu ajunsese în spatele tatălui, de unde abia fu dezlipit de femeie, pe tăcute. N-ar fi reuşit dacă nu-i promitea ceva bun în casă.

- Bă, prost eşti! - făcu Gogu spre Tite. - Păi tu nu-ţi dai seama ce înseamnă tehnica! Ia să am eu pe mână un atelier cu tot felul de maşini! Ce-aş mai face!

- Ce-ai face?! - replică Tite. - Să-ţi umpli burta tot n-ai putea, dacă n-am fi noi, ăştia proştii, să lucrăm pământul!

- Adevărul e - zise Stan - că noi am fost de când ne ştim un neam de plugari! Maşinăriile neamţul ni le-a adus!

- Şi ni le-a luat rusul! - spuse Gogu.

- Asta aşa-i! - aprobă Tite.

- Cum să facem noi ce fac nemţii, dacă am arat pământul sute de ani? Asta ştim, asta facem!

- Eu, unul, să fi avut bani, făceam ce fac nemţii!

- Tu, da, băi Edisoane, îi întreceai şi pe americani! Dar tu, de unul singur, nu poţi să ridici o ţară! Poţi s-o răstorni, dacă vrei! Că degeaba tragi tu, unul, înainte, dacă trei sute trag îndărăt!

- Depinde cine trage! Dacă se pun doi ca Ion al lui Năbădae, poa’să se pună contra zece ca Spiţă! Nu contează câţi sunt, contează cât poate fiecare!

- Da’ acu’ la ce să tragi?! - făcu Tite. - Că de când ne luară ăştia pământu’ la colectiv, parcă tragi a sărăcie!

- Lasă pământul, băi Tite, că şi-aşa a luat destule palme! Dă-i dracului cu colectivu’ lor, vino în balastieră! O să le stea pământul comuniştilor ăstora în gât de n-o să-l poată duce! Ascultă la mine, cad ei de la putere, nu mai rezistă mult!

- Ce folos, dacă eu n-o să mai trăiesc atuncea! C-ai auzit că împărăţia lor ţine o mie de ani!

- Ăştia cad în sus, băi frati-meu, nu vezi că toate le fac pe dos?! - spuse Gogu, şi parcă se miră singur de ce-i ieşise din gură.

Maria veni şi-l îmboldi pe Vlad la culcare. Stan umplu ceştile.

Cred că ziua aceea n-am s-o uit cât îi hăul!

Era o duminică de noiembrie, după-amiază. Ploua mărunt, mocăneşte. Nu făcuserăm foc în sobă, sau nu făcuserăm până la ora aia. Nea Tite rămăsese pe capul nostru, vorba mamei, ca să asculte transmisiunea meciurilor de fotbal la radio. Îi plăcea cum se ambala Victor Tudor Popa în ritmul fazelor relatate şi cum acela părea că se împiedică în minge deodată cu fotbaliştii. Tata şi cu mine, şi cu - fireşte! - inginerul Cismaru, nu puteam dormi dacă nu bătea Rapidul şi nu da gol Puiu Ionescu! În odaie eram doar noi patru (numărând şi clondirul cu ţuică) şi cutia de lemn a radioului, agăţată în perete suficient de sus ca să nu ajungă la ea fratele meu, Radu. Atât era suficient: să ajungă! O dată! Pe urmă nu mai aveam ce face cu aparatul, nici de mobilă nu-l mai puteam ţine; nu era sigur că Radu ar fi lăsat ceva întreg...

Tata era bine dispus şi se bine-dispunea cu fiecare ceaşcă. Nea Tite n-aş putea spune că era matol datorită ţuicii băute atunci; niciodată nu erai sigur când e matol natural şi când e altfel. Părea că aşa s-a născut: matolit! Şi în timp ce ăia băteau mingea în difuzor, eu sorbeam pe furiş, iar tata şi nea Tite împăr(ă)ţeau lumea...

- Şi tu crezi, băi Stane, că ruşii or să ajungă pe Lună înaintea americanilor? - întrebă nea Tite.

- Nu cred. Eu zic că primii or să ajungă chinejii!

Mă topeam de drag când tata îşi bătea joc de câte cineva în felul ăsta. Uitam bătaia mâncată de la el pentru prostiile care parcă se ţineau scai de mine; şi, dacă înţelegeţi, îl iubeam pe tata!

- E, pă dracu, bă! Cum aşa? - căscă gura nea Tite, şi n-o mai închise.

- Păi numai dacă se urcă unul în cârca altuia, tot ajung pe Lună! Nici nu le trebuie rachetă! Da’ nu vor! - zicea tata, fără să clipească.

- Da’ dacă se bat ruşii cu americanii, cine câştigă?

- Bă, aicea nu mă bag, că ş-ăia, ş-ăia sunt la fel de tari! Aşa că dacă dă unii o bombă, dă ş-ăilalţii una, sar şi francezii, şi englezii, şi nu se ştie ce iese! Numai chinejii se ţin deoparte, şi când toţi au terminat muniţia, ei - hap! - îi înghit pe toţi!

- Da’ noi ce facem dacă începe bătaia?

- Noi? Păi noi facem aşa cum am învăţat din vremea lui Papură Vodă! Ne tragem în păduri, ardem grâul, otrăvim apa, şi îi atacăm dintre dealuri şi munţi! Când ’om întoarce noi armele, să-i vezi ce fug...

- Păi putem?

- Eheeee, băi Tite! Păi, dacă îl pui numai pe Găvănel singur într-o tranşee şi îi dai alături o grămadă de pietroaie, bate o companie întreagă! Nu mai ţii minte când eram noi flăcăi, cum dădea cu pietre d-aci până la cimitir în Vălmaşi? Mai ştii când a spart el ţigla de pe casa lui Ghiţăniţă, pitit după gardul lui Pălimar?

- Da, bă, da’ dacă ăia vine cu avioane şi rachete, ai? Ce facem?

- Cine, bă, noi? Păi tu cu românul te pui? Tu n-ai auzit că era odată un rus, un american şi un român să treacă o punte. Şi pe punte sta Dracul, şi nu-i lăsa să treacă dacă ei nu fac ceva la care el să nu-i dea de cap. Face americanul un avion şi-l zboară. Dracul numaidecât îl prinde, îl desface şi-i râde americanului în nas. Face rusul o rachetă şi dă cu ea în sus. Dracul întinde gheara, o înhaţă ca pe-o raţă, o desface c-o unghie şi-i dă rusului peste bot. Ei, şi vine rândul românului, şi ăsta ştii ce face?

- Ce? - sare nea Tite, fiindcă tata, strategic, tăcuse.

- Păi românul nostru, care era un Gheorghe aşa ca tine, ia un ciur, îl pune la spate, şi trage o băşină. Şi-l întreabă pe Dracu pe ce gaură a ieşit turbata... Iar Dracu începe: p-asta, p-asta, p-asta, p-asta... împungând găurile ciurului. Da’ Gheorghe i-o retează scurt: ba minţi, că p-asta! Şi-i arată gaura băsănăului! Şi-atunci Dracu - trosc! - a crăpat de necaz! Aia e, băi Tite! Cu noi nu se pune nici turcul, nici rusul, nici neamţul, nici dracul! Tu nu ştii că România face parte din pactu’ Nato?

- Ce e aia... patu’ nato?

- E un tratat secret între ruşi, americani, francezi, nemţi şi englezi ca să se apere de chineji! Ăştia din pactu' Nato s-au prins că chinejii vor cuceri lumea, că aşa scrie şi în Biblie, tu nu l-ai auzit pe popa Averescu când citea că în anul 2000 lumea va fi un stat comunist, cu capitala la Uaşintong, condus de doi chineji - Iţic şi Ştrul?! Ce dracu, băi Tite, dormi şi la biserică?

- Nu, bă, da’...

- Aia e, băi Tite, noi ieşim basma curată din orice poceală, cum te văd şi cum mă vezi! Mai rău e când ne pocim între noi...

Când bea, tata nu era atent dacă beau şi eu. Aşa că, ameţit fiind, eu îi vedeam în câte două locuri pe fiecare. Şi ţin minte că, pe când nea Tite se minuna şi se răs-minuna de ce sunt în stare românii, tata - sau mai bine zis: doi de tata - îmi făcu cu ochiul şi-mi zâmbi, luându-mă de martor la prostia vecinului...

Doamne, ce-l mai îndrăgeam atunci pe tata! Cum să nu cred spusele lui, când mi se părea că eu le spun?!

Unchiul Gogu plecase undeva. Lăsase pe ţăţica Ioana şi pe vărul Traian să fabrice în continuare. Nu v-am spus că ne pricepeam cu toţii la asta? Dacă nu v-am spus, puteţi deduce din faptul că ţăţica Ioana, fiind chemată de brigadier la colectiv, pe la ora zece dimineaţa - c-aşa se pornea treaba pe-atunci - m-a strigat să-l ajut pe vărul Traian. Să fi ştiut că noi abia aşteptăm să luăm locul celor mari - la gura sobei şi la gâtul sticlei -, ţăţica Ioana, proverbială pentru neîncrederea ei în lume, nu ne-ar fi lăsat lucrurile sfinte pe mână, ba chiar ne-ar fi trimis la vreo mie opt sute de draci, cum îi mergea gura!... Fiindcă era ultima şarjă să-şi fi înfrânt suspiciunea? Oricum, greşeala ei a fost că a uitat să încuie uşa cămării unde ţinea butoiul. Nu cred că se baza pe faptul că eu şi vărul Traian trebuia să plecăm la şcoală după-amiază. În fine, astea sunt supoziţii tardive...

Ştiam că lichidul ce curge la început din cazan este o ţuică mult mai tare decât restul. Aşa spunea tata, aşa susţinea şi unchiul Gogu. Ni s-a părut, mie şi vărului Traian, că nu era aşa. Să fi tot curs jumătate de litru abia, şi noi susţineam că nu e cine ştie ce tărie... Degustam pe rând. Lingura de lemn nu odihnea deloc. Dac-ar fi fost după noi, am fi stins focul chiar atunci. Aveam însă un semn la oala în care colectam pre(ten)ţiosul lichid: până la semn era obligatoriu să curgă produsul! Şi din gustare în gustare, lingură după lingură - să nu fie singură, am început să vorbim ca bărbaţii, adică să răsucim politica şi lumea după degetele noastre cu unghii crăpate.

- Şi ce crezi - ziceam eu - dacă izbucneşte un război între ruşi şi americani, cine câştigă?

- Câştigă americanii! - zicea vărul Traian. - N-ai auzit că mai au niţel şi pun piciorul pe Lună? Doar ai văzut cum a zburat ăla, Bormaşină sau cum îl cheamă, în jurul ei! Cât p-aci să se dea jos pe ea!

- Lasă asta, eu te întrebasem dacă ştii cine câştigă...

- Păi nu ţi-am spus? Americanii...

- Nu mi se pare că ai dreptate...

- Da’ cine crezi? Ruşii? Ce, dacă învăţăm noi limba rusă în şcoală, câştigă ei?

- Nu câştigă nici ăia, nici ăia! Chinejii câştigă!

- E, pă dracu-şi-cu-tine! De unde până unde chinejii?

- Au opt sute de milioane de locuitori!

- Degeaba! Când ’or da americanii o bombă atomică, omoară un milion pe loc! Plus ăi răniţi!

- Da’ ce, chinejii n-au bomba atomică? O au!

- Nu cred! Cin' ţi-a spus?

- Secret! (Fiecare dintre noi era mai tare dacă deţinea mai multe secrete. Câtă ciudă înghiţeam dacă altul ştia ce nu ştiam noi! Inutil să precizez că secretul chinezilor îl ştiam de la tata, care îl ştia de la inginerul Cismaru, care asculta Vocea Americii. Radioul nostru nu prindea americanii; tata îi spusese odată lui nea Tite că din cauza ulmului de care era legată antena, că ulmii au deprinderea să soarbă undele radio emise de americani...) Şi ia ascultă aici - continuai către vărul Traian. - Când se bătură ruşii cu chinejii, care să ia Mongolia, ruşii au vrut să dea cu bomba lor atomică! Da’ chinejii au zis: dacă daţi voi o bombă care omoară o sută de milioane pe zi, dăm şi noi una la fel! Noi rezistăm opt zile. Voi câte?

Ca să-i las timp de uimire, mai sorbii o lingură de ţuică. Încă nu se acrise, şi-oricum mai era până la semn.

- Şi-americanii ce fac? Stau degeaba?

- Cum o să stea?! Au pornit războiul cu vietnamejii! Au zis că s-o înceapă de la un cap cu toţi ăia din Indochina, să termine cu rasa galbenă! Mai au niţel şi intră şi-n chineji!

- Păi ce-au cu ei? Ce le-a stricat chinejii?

- Păi tu nu citeşti nimic? Tu n-ai auzit că rasa galbenă va stăpâni pământul? Scrie şi-n Biblie, ce dracu! Dacă-i laşi în pace pe chineji, ăştia sunt în stare de orice! Ai auzit ce-au făcut?

- Ce?

- Le-a venit damblaua să dea toate vrăbiile afară din ţară! A socotit Mao ăla al lor, că dacă fiecare vrabie mănâncă un bob de orez, ei nu mai au ce mânca! Şi s-au sculat într-o dimineaţă la ordin, şi-au început să hăulească toţi prin curţi. N-a mai rămas o vrabie în ţară! Da’ acuma vrea să le aducă 'ndărăt, că le mănâncă gândacii orezul, şi numai vrăbiile pot să stârpească viermii!

- Ai dracu chineji!

După ce-am strâns aparatura, am intrat în cămara cu butoiul. Am turnat ţuica din oală, aşa cum ne ceruse ţăţica Ioana. Dracul ne împinse - cine altcineva? - să încercăm să vedem cum e marfa! După îndelungatele slujiri cu lingura la gura ţevii, cum putea să ni se pară ţuica din butoi decât slabă? Sau nu mai înţelegeam noi nimic? Ia să mai gustăm, băi vere! Deşi scosese într-o - parcă o văd şi acum - cană de pământ, suficient de pântecoasă ca să ne facă praf pe-amândoi, vărul Traian se alimenta cu furtunul rămas în recipientul de lemn. Iar eu extrăgeam printr-un pai galben-auriu, ca un sondor laborant...

Abia a doua zi, spre seară, ne-am revenit. După ce vomitaserăm - cum se zice - şi maţele din noi...

Era pe la începutul lui decembrie. Încă nu ninsese şi nu era frig. Pe prispa casei şedeau Stan şi Gogu, citind sticla de ţuică dintre ei. În spatele lor, Traian şi Vlad asistau la lectură. Pe drum trecu Bie Cleşcanu şi salută.

- Noroc, Bie! - răspunse Stan. - Ce faci, mă, de unde vii?

- Păi ce, nu ştii?

- Nu aflarăm, spune tu!

- Terminai şi eu armata şi vin de la Cezar, de la miliţie, m-a luat în evidenţă, că am grad de sergent!

- A-ha, ca să vezi! Da’ parcă nu te-ai liberat o dată cu leatul tău!? Ai făcut arest sau ce?

- Un sergent nu poate să fi făcut arest!

- Aşa e, bă! Uite, am uitat de când am făcut şi eu armata...

Bie împinse poarta şi intră în curte. Strânse mîinile celor patru şi se opri în poziţia „pe loc repaos”. Stan îi întinse sticla, să guste şi să uite ofensa. Bie bău cu bărbăţie, însetat ca o cătană, şi lăudă licoarea, spunând că aşa se întâmplă cînd eşti neinformat.

- Unde făcuşi armata? - întrebă Gogu.

- La grăniceri, la Constanţa!

- Şi de ce zici că suntem neinformaţi, mă Bie? - reveni Stan.

- Cum, bre, nu ştiţi că vrură ruşii să ne cotropescă?

- Aaaa! Când cu cehii?

- Da, bre, atunci umblau să intre şi peste noi!

- Păi asta a fost pe vară, credeam că s-a terminat, gata, i-a lămurit pe cehi! Or nu-i aşa?

- Aşa-i, dar noi, trupele speciale, am fost ţinuţi peste termen! Şi până ne-am liberat, am stat cu glonţul pe ţeavă, gata de atac!

- Atunci, scuze, mă Bie, am fost neinformat! Ia de mai gustă aici!... Da’ bine, mă, ce să aibă ruşii cu noi, că le suntem prieteni şi aliaţi, toţi din lagărul socialist, nu?

- Treaba e mai complicată, băi nea Stane! Bună ţuică ai, zău! Eu vă spui ce ne-a spus şi nouă la companie un colonel, dar aşa, ca-ntre noi, să nu se mai auză! Uite cum e: ruşii s-au înţeles cu americanii aşa - jumătate din lume să o conducă unii, jumătate ăilalţii! Cehii, mai cu moţ, n-au mai vrut! Şi cum ei cădeau în partea ruşilor, ăştia - hap! I-au şi înghiţit cu fulgi cu tot! Că doar ştiţi cum e rusul - lasă-l, mă, în pace, eu îl las, dar nu mă lasă el!

- Da’ cu noi ce-aveau, că noi le suntem aliaţi!?

- Noi am zis la fel ca fraţii noştri cehi: ne-ajunge prietenia cu voi! Că am fost aici, de două mii de ani, ba colonie romană, ba sub hoardele tătare, ba sub iatagan turcesc, ba sub marca nemţilor, ba sub cizma ruşilor! E timpul să mai trăim sub stăpânire românească! Adică liberi şi stăpâni în ţara noastră! Da’ ruşii au ţinut-o p-a lor: lumea să fie condusă de la Moscova! Vreţi? Sau intrăm peste voi? Atunci tovarăşul Ceauşescu a zis: NU! Mai bine mor în luptă, decât să închin ţara vouă! Aşa că a dat ordin ca armata să fie pe picior de război. Ruşii au mai întrebat: asta vrei? Tovarăşul Ceauşescu a răspuns: noi vrem pace, dar suntem gata şi de război! Şi-atunci ruşii au dat să treacă podul peste Prut. Dar ai noştri au pus arma-laser pe ei, şi toate tancurile s-au topit ca gheaţa când dă căldura. Aşa că - stânga-mprejur, Ivane! Iar ca să le-arătăm că nu vrem război, n-am trecut iar Prutul, să luăm îndărăt Basarabia şi Bucovina, cum am mai făcut-o altădată! Că era dreptul nostru! Dar noi vrem pace! Pe parte-ailaltă, ungurii - care umblă să ne ia Ardealul - când au auzit ce-au păţit ruşii la graniţă, au întors spatele şi p-aci ţi-e drumul! Iar bulgarii, care râvnesc la Dobrogea noastră de aur, au ancorat flota lor la Balcic - făceau manevre, cică! Aia e! Da’ văz că p-aicea habar n-aveţi! Lumea se mişcă şi satul ăsta puturos doarme!

- Doarme, da’ trăieşte, mă, şi el cum poate!

- Şi cum, bă, să nu poată ruşii să ne ocupe pe noi? - se miră Gogu. - Ei, un imperiu întreg? Eu nu cred, astea e minciuni d-ale ăstora!

- Păi nu ştii că buturuga mică răstoarnă căruţa? Cum să intre ruşii la noi, când tot ţărmul mării era blindat cu opt baraje de dinamită? Plus rachetele, vârfuite pe ei?!

- Opt baraje de dinamită? Cum dracu le-a pus?

- Păi vezi că n-ai habar?! A venit ordin ca toate maşinile din Dobrogea să care muniţie pentru armată. Nu mai punea nimeni problema că are treabă sau că nu-ş-ce! Toate mergeau strună, la o comandă! Fiecare soldat era un locotenent pentru civili, iar armata se împărţea în două - militară şi civilă! Nimeni nu dormea, toţi eram treji la datorie, cu glonţul pe ţeavă, şi nu mai conta că unul e caporal, altul e căpitan, toţi ca unul eram gata de luptă şi nu crâcnea nimeni! Aia viaţă! Am făcut atunci o armată cum scrie la carte!

- Şi cum, bă, Ceauşescu a avut el curajul să spună „NU” ruşilor? - făcu Stan, cu zâmbetul lui batjocoros.

- A avut! - afirmă Bie, sigur, împingându-şi falca înainte.

- Bă, futu-l în cur pă mă-sa! Ăsta se crede Mihai Viteazul! E oltean hoţ, ca ş-ăla, aşa că are cui să-şi închipuie că seamănă! Să vedeţi ce-o să iasă din el! - zise Stan, ironic-uimit.

- Ţara noastră găseşte câte un viteaz de câte ori are nevoie! - spuse Bie, cu degetul arătător ridicat în sus.

Auzisem ceva, însă voiam să mă conving. Mi-am făcut drum spre casa lui Cleşcanilor, cam la ora când se zicea că începe. Casa era într-o curte fără gard. Pământul din jur nu suferise vreodată jignirea vreunei lovituri de sapă, iar casa, din chirpici, nu înghiţise ruşinea unei spoieli. Dacă atunci mă voi fi mirat, ca atâţia dintre noi, de unde aşa mândrie patriotică pe capul ca un dovleac porcesc al lui Bie, mai târziu, după ce s-a făcut miliţian, explicaţia devenea inutilă.

Vreo câţiva inşi se tolăniseră deja pe malul şanţului şi priveau spre bătătura transformată în câmp de instrucţie. Bie trona pe treptele de lemn putred ale prispei, cu o jumătate de litru de ţuică alături. Fraţii lui alcătuiau un şir, aşezaţi în ordinea înălţimii: Marinică, Gicuţă, Titică, Nicuşor, Ionică. Tocmai ascultau, în poziţie de drepţi, ce cuvânta Bie:

- Soldatul român tre’să suporte cu tărie toate privaţiunili şi greutăţili serviciului militar! El tre’să fie...

- Dacă ne-ai da să suportăm şi noi din greutatea sticlei ăleia, am suporta mai uşor... - zise Gicuţă.

- Gura, soldat! - zbieră Bie. - Cine ţi-a permis să vorbeşti în formaţie? Comentezi, ai? ’Napoi fuga marş! La dreapta fuga marş! La stânga fuga marş! Culcat! Salt înainte! Culcat! Salt ’napoi! Culcat! Aviaţie la joasă ’nălţime! Atenţiune!

Fraţii executară comenzile ca nişte soldaţi bine instruiţi, deşi nici unul nu fusese încă militar. Se vede că Bie lucrase la cataramă. Rămăsesem cu gura căscată. Bie comandă:

- Grupă, în coloană adunarea! La stân-ga! Pe loc repaus! E, ş-acu’ s-auzim: are cineva ceva de raportat?

- Tovarăşule sergent, eu, soldatu’ Gicuţă, vreau să vă raportez!

- Se zice: „Sunt soldatul Cutare, permiteţi să raportez!” Că nu mă raportezi pe mine! - tună Bie, şi-şi udă gâtlejul. - Ai înţeles?

- Am înţeles, să trăiţi!

- Ia să vedem, ce-ai înţeles?

- Tovarăşule sergent, sunt soldatul Gicuţă, permiteţi să vă raportez! Ia dracu sticl-aia d-acolo, şi nu mai bea în faţa nostră, că ne face poftă şi sărim pă tine acuma şi ţi-o luăm!

- Ceeee? - zbieră Bie. - Asta e indisciplină! E revoltă! Mă duşmăniţi, ai? V-arăt eu! Drepţi! Drepţi! Nu executaţi ordinu’?!

Bie se ridică de pe prag, sau vru să se ridice: nu apucă. Fraţii năvăliră peste el. Începu o păruială, o bătălie, o îngrămădeală, o trântă oarbă. Prins dedesubt, Bie zbiera de mama focului, fraţii râdeau şi hăuleau, iar unul aflat deasupra ridică victorios sticla cu ţuică şi trase o înghiţitură. Altul i-o smulse şi o duse la gură, de unde îi fu luată de altul, şi tot aşa până lichidul dispăru pe beregăţi. Se rostogoliseră prin curte, spre marele nostru haz... Mai târziu, când instrucţia se isprăvise, îl întrebai pe Bie:

- Auzi, nea Bie, de ce faci armată cu ei?

- Dacă ar fi după mine, aş face armată cu voi toţi! Păi vrei să ne găsească duşmanii nepregătiţi? Nu ştii că ruşii, ungurii şi alţii stau la graniţă, gata să intre în ţara noastră? Aşa că trebuie să tăcem din gură şi să fim pregătiţi oricând de război, deşi noi vrem pace, cum spune şi tovarăşul Ceauşescu! Aia e!

Sezonul ţuicii de prună este în fiecare an, toamna. Parţial şi iarna, după cum merge alambicul. Tata şi fraţii lui nu mergeau la alambicul colectivului. Îşi fabricaseră aparatul propriu, îmbunătăţit de la an la an de unchiul Gogu, zis Edison. Deodată cu îmbunătăţirile îi îmbunătăţeam şi numele. La început era „aparat”; apoi a fost „instalaţie”, „submarin”, „pick-up”, „satelit”, „Voyager”, „Pioneer”, „Akai”, „Panasonic”, „IBM”... În jurul lui am făcut tot timpul politică. Dar niciodată nu a fost ca în toamna lui ’68. Ori nu mi s-a părut mie că e. Poate am o fixaţie afectivă. Asta ca să nu scriu că oamenii n-au mai avut ingenuitatea care mi-i face de neuitat.

Nici n-au mai fost la fel. Bie pleca la şcoala de miliţie, nea Tite se angaja salahor, apoi zidar pe un şantier de construcţii; unchiul Gogu se califica lăcătuş la uzina din Drăculeşti; tot în Drăculeşti se transfera tata cu serviciul, la IGO, unde avea program lejer şi putea să muncească pământul care ni-l mai lăsaseră; inginerul Cismaru rămânea sau fugea în Germania; vărul Traian fugea în America (numai că pe văru' l-au prins la graniţă şi l-au băgat şase luni la penitenciar). Iar eu...

Iar eu tot stau şi cuget dacă avea dreptate taica Vlad când zicea că „dacă vrei să-l cunoşti pe român, dă-i de băut...” Dar cine să-i dea de băut românului, dacă nu-şi dă singur?

februarie 1978,

- pe malul Mării, la 2 Mai.