N-aş fi vrut să comentez şi eu alegerile recente, dacă nu m-ar
fi izbit un sentiment dureros. Aflînd că-n colegiul unde domiciliez
au cîştigat statut de parlamentar atît calcanul, cît şi
ciocîrlia de care făceam haz în precedentul articol, am simţit
instantaneu nevoia să fug unde oi vedea cu ochii, să mă exilez
chiar şi-n persiflatul Congo. Este o situaţie complet lipsită de
umor şi mi-e peste puteri să accept că nivelul de exigenţă al
contemporanilor este atît de scăzut. Iar dacă iau în considerare
procentul obţinut de partidul poporului prostit cu tembelizorul,
n-am încotro, musai să admit: de-acum este oficial cît la sută
din electorat îşi poate lipi pe frunte, cu fudulie, eticheta
violacee, abonament la farmacia naturistă unde se tratează în
direct, cu condurăţeanul, meteahna pe care Ion Creangă o trata cu
poveşti...
Precizez că nu fac trimitere la o persoană anume şi că acord
prezumţia de bună intenţie „aleşilor” vizaţi. Oamenii se pot
dovedi cinstiţi şi eficienţi în parlament, poate vor aduce
prosperitatea pe meleagurile reprezentate, vor convinge investitori
cinstiţi să ridice nivelul de trai al votanţilor, nu să-i
hămălească, plătindu-i cu minimul pe economie, la Paştele
cailor! Pînă să mă convingă faptele ipotetice, sînt nevoit să
iau cunoştinţă de vorbele citate în presa locală. La un miting
electoral, femela ciocîrlie a rostit mobilizatorul îndemn: „Pe ei
şi pe mama lor!”, învăţat (sau promovat) în altă
circumscripţie, unde candidase rîndul trecut, pare-se tot cu
succes. Lesne explicabil cînd te afli în turbionul înfruntării,
şi cînd nu-i timp de subtilităţi, sloganul traduce un sentiment
atestat de experimentaţi comentatori. Anume, că miza îndîrjitelor
alegeri n-a fost deloc situaţia economică a României, nici
avenirul ei (spre ce să năzuiască amărăşteanul hrănit la
televizor cu gnoza sfîrşitului lumii, după calendarul mayaş,
papuaş sau după profeţiile cutremurologului Hâncu?). Simplu şi
trist: miza a fost exmatricularea politică a lui Traian Băsescu.
Rămîne de văzut dacă marinelul, căruia peste şapte
milioane de oameni i-au spus că e beat şi, deci, i-ar prii un somn
mai lung, o să şi priceapă. Greu de crezut că, la cîţi prieteni
literatori a avut şi le-a dat cu tifla, a învăţat deosebirea
dintre exmatriculare şi exterminare.
Jenant, scopul care nu scuză mijloacele a pus în scena anului 2012
un fel de piesă de teatru ce se manifestă ca o epifanie în spaţiul
public românesc cam de prin anii 1930, ani pe care mulţi încă îi
consideră perioada cea mai bună din istoria ţării noastre. Nu
trimit la studii docte să demonstrez contrariul, ci apelez la
mărturia unui om de litere care nu poate fi suspectat de simpatii
proletare. Barbu Cioculescu, în cartea de memorii publicată recent,
scrie astfel: „Cei zece ani de domnie ai regelui Carol al II-lea au
fost leagănul polarizării societăţii româneşti, pentru care
armonia va rămîne pînă astăzi un paradis pierdut...”
(Amintirile unui uituc, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
2012, p. 143). Sfertul de veac 1965-1989, pe care nişte scribăreţi
(poate aceiaşi lăudători ai interbelicului) îl numeau „epoca de
aur”, se defineşte, indiscutabil, prin acţiunile perechii Nicolae
şi Elena Ceauşescu. Să previzionăm definiţii similare pentru
deceniul de preşedinţie al lui Traian Băsescu? Asemănări sînt
destule. Pînă şi prezenţa unei femei, presupuse de rău augur, cu
numele Elena, ţinta fanteziilor sado-masochiste ale macho-rităţii
electoratului, face din prezumţie o posibilitate cu grad mare de
certitudine.
Dar confruntarea actuală aduce a farsă, căreia mult nu-i lipseşte
să devină tragică, la fel ca precedentele. Vinovat de căderea
democraţiei (atîta cîtă era) şi de slăbirea catastrofală a
statului, Carol al II-lea a scăpat într-un exil copios. Acuzat,
dimpotrivă, de întărirea excesivă a statului în detrimentul
cetăţenilor, Ceauşescu a sfîrşit cum ştim, lăsînd o pată
inadmisibilă pe obrazul poporului care l-a suportat cu resemnare
vinovată. Cum va sfîrşi cariera publică pe care actualul şef (de
clan) republican se căzneşte s-o terfelească, dimpreună cu
funcţie cu tot? Nu va trece o jumătate de secol ca incertitudinea
să ne fie risipită!
Revenind la alegeri. Acum
vreo trei decenii, la secţia de sculărie a unei fabrici, la masa pe
care o luau zilnic în pauza regulamentară, muncitorii căpătaseră
deprinderea de-a folosi veselă doar din greşeală spălată.
După fiecare utilizare, sculerii - bărbaţi conştiincioşi, fără
pretenţii gurmande precum catarii de la Păltiniş - ştergeau cu
dumicaţi de pîine furculiţa, lingura şi castronul, pînă nu
rămînea urmă de varză călită, tocană de legume, cartofi sau
alte „specialităţi culinare” (citez din folclorul local)
încălzite în sufertaş. La masa următoare, operaţiunea se repeta
cu meticulozitate. Şi tot aşa pînă la binemeritata pensie. Se
întîmpla uneori ca vreun gură-cască să-şi piardă tacîmurile.
Atunci împrumuta fără fasoane pe-ale vreunui coleg, plecat, absent
sau liber, şi executa ritualul final cu detaşarea inculcată de
lucrul altuia. Nu-i stătea nimănui mîncarea în beregată, n-a
murit careva, nici nu s-a îmbolnăvit profesional.
Exagerez oare metaforic dacă scriu că alegerile recente s-au
desfăşurat după metoda patentată la sculărie? Lăsînd laoparte
mizele politicianiste şi cuţitele agitaţilor din găştile
partinice, trimişii în parlament sînt ca tacîmurile muncitorilor
de odinioară: şterse, nespălate, refolosite la comun, îndoite de
uzură, din soiul celor pe care o gospodină harnică le azvîrle
fără să stea pe gînduri. Redundant să exclam: „o gospodină e
necesară în politica românească!”?
În România, cei harnici (femei sau bărbaţi) nu pierd vremea cu
politica. Li-i scîrbă, n-au loc de calcani şi ciocîrlii, le e
frică de rechini sau ulii? Ori suntem o ţară plină nu de poeţi,
ci de foşti şi actuali sculeri?
(TIMPUL, ianuarie 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu