IDEI FLOTANTE - februarie 2013

O ţară de ponţi

Pe noua poiană a lui Iocan, întinsă la nivel planetar şi numită Facebook, s-a încins deunăzi o dispută în care mi-am prins, fără să vreau, semnătura. La zid - două articole. Primul, de Radu Călin Cristea, în Observator cultural, nr. 659/01.02.2013, intitulat „Un Homo sovieticus: Vladimir Tismăneanu”; al doilea, de Alex Ştefănescu, replică dată lui R.C.C., pe blogul „Cititor de serviciu”, deţinut la www.adevarul.ro. Excedat de atenţia pe care cîţiva prieteni ai mei păreau s-o acorde subiectului, am comentat considerîndu-i pe împricinaţi nişte 'telectuali de frunte, altfel neaoşe lichele. Cuvînt deranjant pentru Alex Ştefănescu. El a şi răspuns (deşi nu mă adresam lui) povestind cum i-aş fi trimis cîndva epistole curtenitoare la „poşta redacţiei” şi opinînd că am scris un roman licenţios, pe care dînsul îl consideră prost, deşi eu mă agit şi-l insult în diferite publicaţii.

Amîn elucidarea amănuntelor de istorie literară, despre care memoria de elefant a lui Alex Ştefănescu brodează detalii pro domo. Observ, tangenţial, că deşi am scris un roman prost, nemilosul critic nu l-a uitat, ceea ce nu mă poate decît onora. Aştept resemnat ziua cînd, sub înţepătura unui puseu de entuziasm, din seria celor cu care ne-a obişnuit în de-acum aproape semicentenara-i activitate, Alex Ştefănescu va reveni asupra lecturii, răsturnîndu-şi opinia, cum a făcut-o cînd s-a văzut exclus de la România literară. Lăudîndu-mă, Alex Ştefănescu m-ar lipsi de un valoros şi necesar inamic. Iar fără contestare, ce haz ar mai fi pe lume?

Cum se întîmplă în polemosul românesc, de cîte ori cineva ne taie macaroana ideoretică, îi găsim pe dată părinţi alcoolici, bube-n cap şi preferinţe culinare pentru carnea prăjită de afro-american. Recunosc, şi eu sînt fript cu asemenea meniu, dar am încercat mereu să iau totul á la légère, convins că, în spaţiul public, a(p)titudinea lui Caragiale e mai sănătoasă decît a oricărui altul. „Omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd”, spune Tismăneanu că ar fi scris Marx. Aproape de spiritul nostru balcanic e atitudinea personificată şi de Zorba Grecul, eroul lui Kazantzakis, al cărui rîs homeric din finalul catastrofic s-ar potrivi cu situaţia istorică în care ne găsim la peste două decenii de prăbuşire post-comunistă. Am nesăbuinţa să cred că ne putem despărţi de trecut persiflîndu-i zgomotos poncifele. Cu condiţia de-a cunoaşte exact, pînă în cele mai mici detalii, TOT acel trecut!

Or, la noi, după 1989, trecutul imediat este încontinuu şi acerb rescris. Începînd cu Berevoieşti, s-a opintit din greu la curăţenia dosarelor. La arhive au avut acces prioritar „oamenii sistemului” sau alţi „de-ai noştri”, emigraţi, care plăteau favoarea în valută. O grupă de „scribăieţi” a colonizat funcţiile de comandă ale tribunelor publice, numite mass-media. Jurnalişti cu îndelungă experienţă în presa comunistă au devenit directori de publicaţii „independente şi democrate”. Inclusiv Alex Ştefănescu, fost redactor-şef al revistei Magazin, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Cristoiu, Nistorescu, Alexandrescu, Băcanu, Tatulici, Tinu, Ştireanu, sînt prea mulţi să-i pomenim. Rolul acestora în manipularea publicului şi deformarea societăţii româneşti după 1989 e încă obiect de studiu. (Televiziunea, cu impactul ei formidabil, condusă şi servită de profesionişti ai diversiunii, e temă aparte.) Armata de mercenari ai condeiului era ghidată de interes material. „Viteza de rotaţie a capitalului” - uite chestiunea ce-l preocupa pe-un fost redactor al Scânteii tineretului, convertită la s.r.l. (şi falimentată). Ce dreptate, ce adevăr, ce acurateţe a informaţiei să pretinzi unor gheşeftari prin structură şi antrenament, a căror „politică redacţională” era definită perfect de titlul unei foi la care Alex Ştefănescu a fost şef - Zig-Zag? (unde, imparţial ca tot românul, cînd problemele arzătoare divizau societatea - cazul Regelui Mihai -, el vota cu ambele tabere în acelaşi editorial!)

Evident că directivele privitoare la tema discuţiilor publice veneau din birourile „serviciilor” ce funcţionaseră şi-n comunism. Cîţi ofiţeri acoperiţi erau atunci în presă? Cîţi informatori? Nu se va şti probabil curînd, pentru că misiunea lor a fost să creeze diversiuni, să şteargă urmele, să rescrie trecutul, să maculeze oponenţii şi să corupă eventuali concurenţi. Posesori ai talentului şi carnetului de scriitor, unii semnau azi texte contra cuiva, mîine dimineaţă, cu pseudonim pentru acelaşi, dovedind cotidian abilităţi de circ. Circ a devenit presa, nu eveniment, circ e şi astăzi. Binevenită fie presa electronică, măcar aşa se salvează pădurile!...

Dar şi-n presa electronică foştii trubaduri comunişti comit prostii ca odinioară. Infatigabilul Alex Ştefănescu, despre care încep să cred că scrie fără să-şi dea seama ce scrie, punctează cu aplomb în blogul citat: „comunismul n-a fost niciodată românesc”! Pesemne malgaş! Apoi vorbeşte de „acţiunea grupului...”, de faptul că „nu s-a luat atitudine...”, de „cei mai buni ziarişti ai noştri...”, de cineva care „a condamnat...” şi alte sintagme uzuale proletcultismului. Ciudăţenia - oare de ce nu mă mir? - este că lauda închinată lui Vladimir Tismăneanu poate fi citită exact pe dos, ca implicită condamnare. Iată o mostră: „V.T. ...s-a născut nu în orice familie, ci în familia unui demnitar comunist. Marxism-leninismul i-a intrat în sânge de mic, aşa cum intră plumbul în sângele minerilor din minele de plumb.”

Ei, dacă plumbul intra în sîngele minerilor de suprafaţă, Tismăneanu era cu totul altfel de marxist-leninist! Să admirăm pilduitorul gen de laudă „în poantă”, ilustrat în România de-o lungă pleiadă nemuritoare, întinsă de la G. Bogdan-Duică pînă la Alex Ştefănescu şi la actualul premier, Victor Ponta, emitentul de-acum consacrat al autoerotistei butade: „aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi...”.

Trăim, fără dubiu, într-o ţară de ponţi. 

TIMPUL - februarie 2013