ALAMBICOTHECA - februarie 2013

Patru ipoteze şi-o concluzie

Nu m-am întrebat niciodată în mod serios de unde vine curiozitatea de-a citi cărţi despre, cu sau scrise de agenţi ai mult prea multelor servicii de spionaj. Dorinţa descifrării secretelor e inclusă în structura fiinţei umane? Pesemne din asta derivă succesul scenaristicii curente, începând cu planurile de guvernare ale partidului aflat momentan în opoziţie, terminând cu „misterele” revoluţiilor, ale morţii vreunui actor sau ale dispariţiei vreunui copil. Despre enigma piramidelor, a calendarului maya, a sanctuarului de la Stonehenge, a şanţurilor de la Nazaca sau a dispariţiei Atlantidei ce să mai zic! Este un canal tv care numai emisiuni dintr-astea difuzează, de unde „afli” chestiuni nelămurite vreodată. Petru Romoşan a intuit nevoia contactului cu fapte confidenţiale, lansând editura Compania cu Memoriile celebrului spion român Mihai Caraman, cel care a penetrat NATO, acţiune rămasă şi dată ca exemplu strălucit în analele războiului rece şi tăcut.

Şi „eroul” cărţii A patra ipoteză - Liviu Tofan, Editura Polirom, 2012, Matei Haiducu, poate fi înseriat categoriei de iscoade cu reuşite antologice, faptele lui fiind total atipice pentru „meserie”, iar auto-deconspirarea sa complet senzaţională. Liviu Tofan, fost redactor la Europa Liberă până în 1994, a investigat cazul cu mijloacele ziaristului imparţial, aflând tot ce se poate deocamdată afla despre incredibila afacere (multe detalii sunt încă inaccesibile). Ce frapează şi cucereşte la lectură e tonul expunerii, scriitura dubitativă, distanţarea ironică faţă de materialul găsit. Este ca şi cum autorul, uimit de ce descoperă, nu poate admite că realitatea arată astfel! Nu numai că „performanţele” agentului dublu Haiducu depăşesc aria credibilităţii (graniţa se poate extinde oricând); dar implicarea preşedintelui Franţei, Fr. Mitterand, la modul aproape direct, într-o chestiune pendinte culiselor angrenajului de guvernare, ce se dezvăluie obişnuit istoricilor mulţi ani mai târziu, e un act fantezist, demn parcă de-un scenariu inept. Cum să privească un ziarist obiectiv asemenea de-ne-făcut, altfel decât printr-o grilă de umor subtil? Performanţa lui Tofan este cu atât mai meritorie, cu cât ironia nu afectează credibilitatea, iar „epicul” iese întărit. Aş zice că e o ironie metatextuală: dacă ar fi pus-o în pagină la modul impersonal, conform uzanţelor şcolii „de investigaţie” ziaristică, abia atunci naraţiunea devenea dezechilibrată, să nu zic partizană.

Fără dubiu, personajul principal şi cel care încinge spiritele, pe unele chiar incendiindu-le, este Matei Pavel Haiducu. Numele e unul din multele pseudonime. Originalul e Hirsch, fiul unui ofiţer al Securităţii, înalt responsabil pe linie tehnică, prin anii 1950. Înlăturat când Securitatea a devenit predominant neaoşă, Hirsch-tatăl a murit relativ tânăr, generând copilului frustrare, plus o dorinţă nestăvilită de-a se răzbuna. Imboldul pare plauzibil, toate datele converg către un caz clasic de reacţie la nedreptăţi flagrante. Nu exagerez deloc atribuind destinului acestui om epitetul de biblic! Şi e demn de reţinut ce-a făcut, pentru cine vrea să înveţe cum să-şi educe fiii. A situa afacerea numai în plan senzaţionalist, social sau politic, înseamnă, după părerea mea, a o lipsi de ceea ce, în jargon literar, se cheamă carne. Or, ca să existe în plan scriptural, fiecare naraţiune musai să conţină ingredientul ce face oroare vegetarienilor. Ca un romancier adevărat, Liviu Tofan a izbutit să dea viaţă unui organism complet, pe care îl poţi nega, dar nu distruge.

Nu fac rezumatul cărţii, ca să nu vă lipsesc de plăcerea lecturii. Mi-aş permite câteva considerente marginale, cu prezumţia de vinovăţie asumată: orice lectură poate extrage exact orice concluzie. Şi, desigur, opusul ei! N-am să comit nici asta: materialul e mult prea nutritiv, iar dezvoltarea de supoziţii ar genera altă carte. Ceea ce nu-i cazul. O singură idee se cere măcar emisă, dacă nu şi dezvoltată. Anume, că orice scriitor care intră în contact cu orice serviciu secret, fie că e al unei ţări totalitare, fie că e al unei democraţii consolidate, se alege cu reputaţia ştirbită. E cazul lui Virgil Tănase şi-al lui Paul Goma. Amândoi au acceptat jocul contraspionajului francez, convinşi că vor contribui la compromiterea lui Ceauşescu şi-a regimului de teroare impus în România. N-au greşit, dar faptul că au participat la o şaradă le-a diminuat propria credibilitate, mai ales că serviciul i-a lăsat la final în ofsaid. Paul Goma a sesizat imediat şi nu şi-a iertat-o nici până azi. Virgil Tănase, ca tot românul, a cules ce profit a putut.

Concluzia? Este evidentă! 

LITERE - februarie 2013