IDEI FLOTANTE - martie 2013

Dictatura bunului plac

Circulă în lumea literară, de la ultima plenară a CC - Consiliul de Conducere, nu vă gîndiţi la altceva, de pildă Consiliul de Coroană! - al USR, ţinută la Alba Iulia, opinia că actualul prezident al breslei, domnul Nicolae Manolescu, şi-a pierdut uzul (sau uzufructul) raţiunii, devreme ce n-a respins, cu ironie strepezită, propunerea domnului Mihai Zamfir, referitoare la numărul de mandate de preşedinte pentru care poate candida un membru al hulitei noastre Uniuni. Chestiunea, văzută la nivelul scriitorului dotat cu ochelari proprii, e simplă. Bunul simţ, logica elementară scot în relief dorinţa domnului Nicolae Manolescu, cel mai - cu o ură grea - iubit critic al ultimelor cinci decenii, de a fi încoronat, pe viaţă, Preşedinte al breslei. Breaslă pe care, la rîndul său, domnul Manolescu o iubeşte puţin diferit - cu indiferenţă urîcioasă.

Autorul unui grandios eşec în politica anilor '90, N. Manolescu îşi manifestă bunul plac în ograda scriitorilor, conform parcă Istoriei... dumisale şi numai a dumisale. Stîngaci postcomunist, s-a trezit să-l cultive pe Omul (cu O mare) Ion Iliescu, exact în momentul în care toată planeta blama evenimentele din 13-15 iunie 1990, condamnîndu-l pe autorul lor moral. Intelectual subţire, N. Manolescu n-a priceput că intervievarea lui Ion Iliescu înseamnă justificarea crimei. Iar crima includea şi mineriada, şi comunismul administrat poporului român de nomenklatura al cărei exponent este Iliescu. Dar ce treabă cu poporul să aibă N. Manolescu? „Profesiunea” dînsului este cultura, iar poporul n-are habar de asemenea ilustră meserie. Interviul a fost ca păcatul originar, graţie căruia cariera lui Manolescu a mers din victorie în victorie, pînă la prăbuşirea din anul 2000, după care „politicianul” s-a retras, persiflîndu-i pe votanţii lui Vadim, ca şi cum aceia erau responsabili pentru iresposabilitatea sa. Că bunul plac îl defineşte pe criticul Nicolae Manolescu, e de notorietate. Lui i se atribuie butada „ixulescule, dacă eu vreau, tu eşti mare scriitor; dacă eu nu vreau, tu nu exişti!”

Lăsînd deoparte pe Dumnezeul literelor române, consemnez faptul, devenit banalitate, că în scumpa noastră ţărişoară bunul plac funcţionează de sute de ani. Ne amintim replica istorică a domnitorului Mihai Viteazul: „pohta ce-am pohtit”. Puţin probabil să nu fie vorba de bunul său plac, de lăcomie, de ambiţie, de orice, afară de raţiune de stat, de calcul politic, de judecată economică, de viziune seculară. Să rememorăm una dintre izbînzile preşedintelui Băsescu I-ul (şi ultimul). La primele alegeri pentru parlamentul european, cele ce stabileau locul României ca membru al Uniunii de care ne-am legat fără să bănuim ce înseamnă, Băsescu a impus candidatura fiicei sale. Şi a trimis-o unde nu avea ce căuta, făcîndu-şi „pohta ce-a pohtit”! Rezultatul? Ridicol pentru imaginea ţării, pentru statutul României în UE. A fost un ifos prezidenţial, o slăbiciune pentru mofturile fetei ajunse materie de consum în presa de scandal. Iar ca să închei periplul, consemnez bunul plac al conducerii actuale a ICR, care şi-a rezolvat „pohta” clientelară înfiinţînd filiale judeţene (cînd treaba instituţiei e să promoveze cultura în exterior) şi atribuind posturi scoase la concurs înainte de ţinerea acestuia. E bun plac sau ba? „Da de unde, totul e conform legii”, se justifică locvacele fost profesor de marxism, înscăunat vătaf.

Bunul plac nu-i o idee fixă. Este modalitatea de manifestare publică a unui sindrom ce explică lipsa de normalitate a societăţii române dintotdeauna. Că se poate exterioriza în actele oricui, nu e grav, e firesc. Grav e cînd îmbracă decizia funcţiei oficiale, dintr-o structură de stat. Grav e cînd capătă forma unei legi votate în parlament, cum încercau - apropo de imunităţi - să facă actualii „aleşi”, despre care se poate afirma limpede că sînt culeşi.

Iar cînd „conştiinţa naţiei”, reprezentată de conducerea USR, adoptă în unanimitate o aberaţie de genul celei semnalate, la ce să ne aşteptăm de la restul corpului?

P.S. Am scris aceste rînduri la începutul lunii februarie, sub şocul veştii parvenite de la înaltul for scriitoricesc, al cărui Consiliu este condus prin telefon, cu voce evident metalică, de domnul Nicolae Manolescu. Trei inimoase reviste de cultură şi-au demonstrat inapetenţa pentru problemele reale ce afectează cultura română actuală, refuzînd, cu elogii, să-mi tipărească opiniile. Nu întreb de ce, răspunsul e pe buzele tuturor scriitorilor români: domnul Manolescu a ajuns în postura de „cel mai iubit critic al naţiunii”, aşa cum Ceauşescu ajunsese cel mai iubit fiu! Se feresc „bieţii scriitori” (cum îi căinează ipocrit chiar preşedintele) să-l supere pre Înălţimea Sa mai abitir decît supuşii vreunui satrap oriental! Spre deosebire de împuşcatul său tiz, domnul Manolescu, ambiţionat de cauze extraliterare, cum scriu unele publicaţii (desigur, defăimătoare la adresa Uniunii Scriitorilor şi-a Comandantului ei Suprem), pare să-şi fi folosit funcţia acumulînd remuneraţii peste gratificaţii şi risipind nesăbuit finanţele Uniunii. Că este sau nu aşa, doar controlul Curţii de conturi poate spune.

Domnul Nicolae Manolescu este o persoană particulară plină de farmec, îl putem aprecia sau invidia, după caz. Dar în calitate de persoană publică - şi eu la aceasta mă refer - a prăbuşit iluziile mai multor generaţii care sperau la o schimbare politică benefică României. Apoi, în calitate de preşedinte al breslei, a reuşit să aducă Uniunea Scriitorilor la faliment financiar şi la inexistenţă în plan social. Asemenea reuşită se cuvine, desigur, aplaudată! Iar dacă domnul Manolescu nu pricepe că demisia este un act de onoare, şi singurul pe care îl poate face, atunci nu doar că îmbătrîneşte urît, cum scria cineva, ci murdăreşte ce-a mai rămas din prestigiul profesiunii de scriitor. 

(Timpul - martie 2013) 

ALAMBICOTHECA - februarie 2013

Patru ipoteze şi-o concluzie

Nu m-am întrebat niciodată în mod serios de unde vine curiozitatea de-a citi cărţi despre, cu sau scrise de agenţi ai mult prea multelor servicii de spionaj. Dorinţa descifrării secretelor e inclusă în structura fiinţei umane? Pesemne din asta derivă succesul scenaristicii curente, începând cu planurile de guvernare ale partidului aflat momentan în opoziţie, terminând cu „misterele” revoluţiilor, ale morţii vreunui actor sau ale dispariţiei vreunui copil. Despre enigma piramidelor, a calendarului maya, a sanctuarului de la Stonehenge, a şanţurilor de la Nazaca sau a dispariţiei Atlantidei ce să mai zic! Este un canal tv care numai emisiuni dintr-astea difuzează, de unde „afli” chestiuni nelămurite vreodată. Petru Romoşan a intuit nevoia contactului cu fapte confidenţiale, lansând editura Compania cu Memoriile celebrului spion român Mihai Caraman, cel care a penetrat NATO, acţiune rămasă şi dată ca exemplu strălucit în analele războiului rece şi tăcut.

Şi „eroul” cărţii A patra ipoteză - Liviu Tofan, Editura Polirom, 2012, Matei Haiducu, poate fi înseriat categoriei de iscoade cu reuşite antologice, faptele lui fiind total atipice pentru „meserie”, iar auto-deconspirarea sa complet senzaţională. Liviu Tofan, fost redactor la Europa Liberă până în 1994, a investigat cazul cu mijloacele ziaristului imparţial, aflând tot ce se poate deocamdată afla despre incredibila afacere (multe detalii sunt încă inaccesibile). Ce frapează şi cucereşte la lectură e tonul expunerii, scriitura dubitativă, distanţarea ironică faţă de materialul găsit. Este ca şi cum autorul, uimit de ce descoperă, nu poate admite că realitatea arată astfel! Nu numai că „performanţele” agentului dublu Haiducu depăşesc aria credibilităţii (graniţa se poate extinde oricând); dar implicarea preşedintelui Franţei, Fr. Mitterand, la modul aproape direct, într-o chestiune pendinte culiselor angrenajului de guvernare, ce se dezvăluie obişnuit istoricilor mulţi ani mai târziu, e un act fantezist, demn parcă de-un scenariu inept. Cum să privească un ziarist obiectiv asemenea de-ne-făcut, altfel decât printr-o grilă de umor subtil? Performanţa lui Tofan este cu atât mai meritorie, cu cât ironia nu afectează credibilitatea, iar „epicul” iese întărit. Aş zice că e o ironie metatextuală: dacă ar fi pus-o în pagină la modul impersonal, conform uzanţelor şcolii „de investigaţie” ziaristică, abia atunci naraţiunea devenea dezechilibrată, să nu zic partizană.

Fără dubiu, personajul principal şi cel care încinge spiritele, pe unele chiar incendiindu-le, este Matei Pavel Haiducu. Numele e unul din multele pseudonime. Originalul e Hirsch, fiul unui ofiţer al Securităţii, înalt responsabil pe linie tehnică, prin anii 1950. Înlăturat când Securitatea a devenit predominant neaoşă, Hirsch-tatăl a murit relativ tânăr, generând copilului frustrare, plus o dorinţă nestăvilită de-a se răzbuna. Imboldul pare plauzibil, toate datele converg către un caz clasic de reacţie la nedreptăţi flagrante. Nu exagerez deloc atribuind destinului acestui om epitetul de biblic! Şi e demn de reţinut ce-a făcut, pentru cine vrea să înveţe cum să-şi educe fiii. A situa afacerea numai în plan senzaţionalist, social sau politic, înseamnă, după părerea mea, a o lipsi de ceea ce, în jargon literar, se cheamă carne. Or, ca să existe în plan scriptural, fiecare naraţiune musai să conţină ingredientul ce face oroare vegetarienilor. Ca un romancier adevărat, Liviu Tofan a izbutit să dea viaţă unui organism complet, pe care îl poţi nega, dar nu distruge.

Nu fac rezumatul cărţii, ca să nu vă lipsesc de plăcerea lecturii. Mi-aş permite câteva considerente marginale, cu prezumţia de vinovăţie asumată: orice lectură poate extrage exact orice concluzie. Şi, desigur, opusul ei! N-am să comit nici asta: materialul e mult prea nutritiv, iar dezvoltarea de supoziţii ar genera altă carte. Ceea ce nu-i cazul. O singură idee se cere măcar emisă, dacă nu şi dezvoltată. Anume, că orice scriitor care intră în contact cu orice serviciu secret, fie că e al unei ţări totalitare, fie că e al unei democraţii consolidate, se alege cu reputaţia ştirbită. E cazul lui Virgil Tănase şi-al lui Paul Goma. Amândoi au acceptat jocul contraspionajului francez, convinşi că vor contribui la compromiterea lui Ceauşescu şi-a regimului de teroare impus în România. N-au greşit, dar faptul că au participat la o şaradă le-a diminuat propria credibilitate, mai ales că serviciul i-a lăsat la final în ofsaid. Paul Goma a sesizat imediat şi nu şi-a iertat-o nici până azi. Virgil Tănase, ca tot românul, a cules ce profit a putut.

Concluzia? Este evidentă! 

LITERE - februarie 2013 

IDEI FLOTANTE - ianuarie 2013

                                                              „Ca la sculărie!”

N-aş fi vrut să comentez şi eu alegerile recente, dacă nu m-ar fi izbit un sentiment dureros. Aflînd că-n colegiul unde domiciliez au cîştigat statut de parlamentar atît calcanul, cît şi ciocîrlia de care făceam haz în precedentul articol, am simţit instantaneu nevoia să fug unde oi vedea cu ochii, să mă exilez chiar şi-n persiflatul Congo. Este o situaţie complet lipsită de umor şi mi-e peste puteri să accept că nivelul de exigenţă al contemporanilor este atît de scăzut. Iar dacă iau în considerare procentul obţinut de partidul poporului prostit cu tembelizorul, n-am încotro, musai să admit: de-acum este oficial cît la sută din electorat îşi poate lipi pe frunte, cu fudulie, eticheta violacee, abonament la farmacia naturistă unde se tratează în direct, cu condurăţeanul, meteahna pe care Ion Creangă o trata cu poveşti...

Precizez că nu fac trimitere la o persoană anume şi că acord prezumţia de bună intenţie „aleşilor” vizaţi. Oamenii se pot dovedi cinstiţi şi eficienţi în parlament, poate vor aduce prosperitatea pe meleagurile reprezentate, vor convinge investitori cinstiţi să ridice nivelul de trai al votanţilor, nu să-i hămălească, plătindu-i cu minimul pe economie, la Paştele cailor! Pînă să mă convingă faptele ipotetice, sînt nevoit să iau cunoştinţă de vorbele citate în presa locală. La un miting electoral, femela ciocîrlie a rostit mobilizatorul îndemn: „Pe ei şi pe mama lor!”, învăţat (sau promovat) în altă circumscripţie, unde candidase rîndul trecut, pare-se tot cu succes. Lesne explicabil cînd te afli în turbionul înfruntării, şi cînd nu-i timp de subtilităţi, sloganul traduce un sentiment atestat de experimentaţi comentatori. Anume, că miza îndîrjitelor alegeri n-a fost deloc situaţia economică a României, nici avenirul ei (spre ce să năzuiască amărăşteanul hrănit la televizor cu gnoza sfîrşitului lumii, după calendarul mayaş, papuaş sau după profeţiile cutremurologului Hâncu?). Simplu şi trist: miza a fost exmatricularea politică a lui Traian Băsescu. Rămîne de văzut dacă marinelul, căruia peste şapte milioane de oameni i-au spus că e beat şi, deci, i-ar prii un somn mai lung, o să şi priceapă. Greu de crezut că, la cîţi prieteni literatori a avut şi le-a dat cu tifla, a învăţat deosebirea dintre exmatriculare şi exterminare.

Jenant, scopul care nu scuză mijloacele a pus în scena anului 2012 un fel de piesă de teatru ce se manifestă ca o epifanie în spaţiul public românesc cam de prin anii 1930, ani pe care mulţi încă îi consideră perioada cea mai bună din istoria ţării noastre. Nu trimit la studii docte să demonstrez contrariul, ci apelez la mărturia unui om de litere care nu poate fi suspectat de simpatii proletare. Barbu Cioculescu, în cartea de memorii publicată recent, scrie astfel: „Cei zece ani de domnie ai regelui Carol al II-lea au fost leagănul polarizării societăţii româneşti, pentru care armonia va rămîne pînă astăzi un paradis pierdut...” (Amintirile unui uituc, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 143). Sfertul de veac 1965-1989, pe care nişte scribăreţi (poate aceiaşi lăudători ai interbelicului) îl numeau „epoca de aur”, se defineşte, indiscutabil, prin acţiunile perechii Nicolae şi Elena Ceauşescu. Să previzionăm definiţii similare pentru deceniul de preşedinţie al lui Traian Băsescu? Asemănări sînt destule. Pînă şi prezenţa unei femei, presupuse de rău augur, cu numele Elena, ţinta fanteziilor sado-masochiste ale macho-rităţii electoratului, face din prezumţie o posibilitate cu grad mare de certitudine.

Dar confruntarea actuală aduce a farsă, căreia mult nu-i lipseşte să devină tragică, la fel ca precedentele. Vinovat de căderea democraţiei (atîta cîtă era) şi de slăbirea catastrofală a statului, Carol al II-lea a scăpat într-un exil copios. Acuzat, dimpotrivă, de întărirea excesivă a statului în detrimentul cetăţenilor, Ceauşescu a sfîrşit cum ştim, lăsînd o pată inadmisibilă pe obrazul poporului care l-a suportat cu resemnare vinovată. Cum va sfîrşi cariera publică pe care actualul şef (de clan) republican se căzneşte s-o terfelească, dimpreună cu funcţie cu tot? Nu va trece o jumătate de secol ca incertitudinea să ne fie risipită!

Revenind la alegeri. Acum vreo trei decenii, la secţia de sculărie a unei fabrici, la masa pe care o luau zilnic în pauza regulamentară, muncitorii căpătaseră deprinderea de-a folosi veselă doar din greşeală spălată. După fiecare utilizare, sculerii - bărbaţi conştiincioşi, fără pretenţii gurmande precum catarii de la Păltiniş - ştergeau cu dumicaţi de pîine furculiţa, lingura şi castronul, pînă nu rămînea urmă de varză călită, tocană de legume, cartofi sau alte „specialităţi culinare” (citez din folclorul local) încălzite în sufertaş. La masa următoare, operaţiunea se repeta cu meticulozitate. Şi tot aşa pînă la binemeritata pensie. Se întîmpla uneori ca vreun gură-cască să-şi piardă tacîmurile. Atunci împrumuta fără fasoane pe-ale vreunui coleg, plecat, absent sau liber, şi executa ritualul final cu detaşarea inculcată de lucrul altuia. Nu-i stătea nimănui mîncarea în beregată, n-a murit careva, nici nu s-a îmbolnăvit profesional.

Exagerez oare metaforic dacă scriu că alegerile recente s-au desfăşurat după metoda patentată la sculărie? Lăsînd laoparte mizele politicianiste şi cuţitele agitaţilor din găştile partinice, trimişii în parlament sînt ca tacîmurile muncitorilor de odinioară: şterse, nespălate, refolosite la comun, îndoite de uzură, din soiul celor pe care o gospodină harnică le azvîrle fără să stea pe gînduri. Redundant să exclam: „o gospodină e necesară în politica românească!”?

În România, cei harnici (femei sau bărbaţi) nu pierd vremea cu politica. Li-i scîrbă, n-au loc de calcani şi ciocîrlii, le e frică de rechini sau ulii? Ori suntem o ţară plină nu de poeţi, ci de foşti şi actuali sculeri? 

(TIMPUL, ianuarie 2013)

Republicatele (2)

Înjumătăţirea preşedinţilor

Încrederea în cei care conduc o maşină, o firmă, o ţară este slăbiciunea mea. Recunosc. Mai ales faţă de politicienii ajunşi la putere şi cu votul meu am o săbiciune. Dacă oamenii ăştia vor în frunte, îmi zic, pesemne că asta ştiu ei să facă mai bine - să conducă. Dar de ce oare unii mă fac să-i detest?

Ca să-l detest pe Ceauşescu, mi-au trebuit - de la majorat - opt ani. Maturizarea nu-i un proces rapid, nici obligatoriu. Ceauşescu „esprima” numai bune intenţii. Cum să nu-l cred? (E drept, prin 1975-1977 puneam public la îndoială „centralismul decizional”, cum se spunea pe-atunci, numindu-l „totalitarism democratic”, dar făceam asta cu citate din „învăţămintele” lui Ceauşescu, ca să mă apăr de orice interpretare contrarie!) Prin 1986, am visat de mai multe ori că particip la revolte populare, încheiate cu - cine să mă creadă? - împuşcarea „cârmaciului” exact dinaintea cinematografului din Găeşti!

Pe Ion Iliescu nu l-am votat niciodată. La 20 mai 1990, puhoiul adepţilor săi mi-a tăiat orice poftă de-a pune ştampila - şi a fost mai bine, fiindcă aş fi votat pe liberalul... i-am uitat numele! În 1992, degeaba l-am ales pe contracandidat. Deşi am văzut repede încotro se (şi ne) îndreaptă politica lui Iliescu, i-am acordat minimul de încredere pe care mi-e greu să-l sustrag „aleşilor” populari. În 1994 mi se acrise de-a binelea de minciunile puterii. Aşa am ajuns să fac un fel de campanie electorală pentru Emil, căruia - să-mi fi cerut - i-aş fi dat chiar viaţa! (Vorba vine, exagerez!)

Dar n-au trecut doi ani de când l-am votat pe Emil, şi simt cum scârba îmi îneacă respiraţia, ruşinea mă face să-mi ascund opţiunea, dezgustul mă împinge în pustie. Circul anti-corupţiei, teatrul popularităţii (est)europene, mistificările prost ambalate, comedia guvernelor „constructive” care duc ţara de râpă, sfidarea salariilor pentru parlamentari, cortegiul lingăilor „obiectivi”, nepotismul „competent”, vizitele inutile peste hotare - ce să mai adaug pentru a sublinia dezamăgirea, sictirul, greaţa?

Mi-am pierdut răbdarea şi speranţa. Nu mai cred în Emil. Jumătatea mandatului său marchează, pentru mine, pierderea încrederii în „oamenii din fruntea ţării”!

Cotidianul, septembrie 1998

Notă: Asta scriam în 1998. De ce oare în 2008 (când am reluat articolul în volumul Alambicotheca) este la fel - sentimentul faţă de preşedinte, faţă de politicieni, faţă de cei care ajung la conducere şi cu votul meu? Parcă e vreun mister aici...