ALAMBICOTHECA - IUNIE 2013

D-ale scriitorilor

    În numărul pe aprilie 2013 al revistei Litere, Tudor Cristea pune pe tapet câteva chestiuni ce ţin de năravurile scriitorilor din regimul trecut, cu trimitere la moravuri actuale. Şi năravurile, şi moravurile (oricât de sinonime, cuvintele acestea nu definesc aceleaşi simptome!) se aşază inevitabil sub eticheta lui Caragiale: machiaverlâcuri! Voi lăsa plăcerea descoaserii lucrăturii (eventual a destrămării ei) celor cu acces la „dosare”. Asta, fireşte numai dacă vor primi altceva decât fleacuri prelucrate prin aşchiere, polizare sau retuşare pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale! Hârtiile prăfuite şi confuze, greu înmânate cercetătorilor acreditaţi la CNSAS, pot fi taxate ca diversiuni. Aproape tot ce-a scăpat din arhive pare menit să închidă gura neştiutorilor bine-intenţionaţi, să propulseze în prim-plan trepăduşi cu titluri universitare obţinute prin fraudă, să reducă la tăcere vocile puţine ale istoricilor de probitate şi competenţă. Aceştia sunt rău văzuţi nu doar de vinovaţi, ci şi de anonimii care, nefiind capabili să-şi înghită onest broasca laşităţii de-o viaţă, se simt jigniţi că notele informative semnate de alţii nu le ridică statuie. Căci, după tipicul celuilalt regim, când funcţiona teorema „cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”, acum lucrează directiva „noi decidem cine a fost opozant sau dizident”, că rezistent prin cultură s-a nevoit şi (s-)a ajuns să fie tot scriitorul român! Mai ales cel care, numit într-un post de redactor-şef, să zicem, musai că era un aprig duşman al regimului, combătut prin glorioase editoriale encomiastice! Păi, să nu-i apreciem împricinatului excepţionalele contribuţii?!

    Apelez iarăşi la mărturia profesorului universitar Mircea Zaciu, prezent la întâlnirea evocată de T. Cristea şi lăsată în suspensie din lipsă de material documentar. Cele spuse/scrise de Mircea Zaciu sunt publicate în Jurnal, vol. I, Editura Dacia, 1993, pp. 232-241. Fiind vorba de audienţa acordată de Ceauşescu „celeilalte părţi”, iată cum se organizează comitetul USR, la 13 martie 1981, pentru confruntarea cu El, Supremul: „Se fac recomandări să nu ridicăm probleme personale stricte şi, pe cât se poate, să nu se facă raportări la grupul B. & Co., pentru a lăsa spaţiu discutării problemelor de interes general, pentru bunul mers al literaturii şi al vieţii literare. Se fixează ordinea intervenţiilor, care e: 1. Doinaş vorbind în deschidere să facă un cadru al problemelor; 2.  N. Manolescu; 3. Iorgulescu; 4. Caraion ş.a.”.

    Strategia (recomandată de cine?), cum se va dovedi ulterior, este complet eronată, fiindcă scriitorii aleşi responsabili ai USR voiau să obţină... Ce să obţină? Asta nici ei nu ştiau! Dar sperau, temându-se că vor fi refuzaţi! Absurdul situaţiei e limpede azi. Atunci, în zarva bătăliei cu preopinenţii protocronişti, membrii ultimului comitet director liber ales al USR păreau convinşi că „dă-i şi luptă” vitejeşte pentru cauze măreţe. Niciunul nu sesiza că „problemele de interes general” - deci, nimic concret! - erau specialitatea sistemului reprezentat de Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Suzana Gâdea etc. Dar scriitorii ce reprezentau? Răspunsul e conţinut în formularea: „bunul mers al literaturii şi al vieţii literare”! Or, literatura şi viaţa literară de atunci traduceau în termeni proprii cerinţele sistemului socialist (sau comunist, ceauşist şi cum mai poate fi el categorisit). Mai toţi delegaţii erau membri ai PCR (cât de sinceri, nu contează!), unii chiar ilegalişti, alţii vechi proletcultişti.

    Erau ei uniţi? Nu. Asta nici nu intră în firea scriitorilor, nici nu e de bun augur - când viaţa societăţii e liberă şi pluralitatea e garantată nu de vreo constituţie şchioapă, ci de exerciţiul democratic. Dar în condiţiile dictaturii, diferenţa de opinii, de priorităţi şi de stil dintre scriitori, membri ai USR, a fost o slăbiciune. Că regimul a exploatat diferenţele sui-generis existente de-a pururi între artişti, e banal. Că scriitorii n-au reuşit să fie uniţi măcar în faţa primejdiei comune, e tragic. Te-ai fi aşteptat ca măcar „conştiinţa” naţiei să fie trează, în ciuda băuturii consumate. „Dar n-a fost, n-a fost aşa...”. Şi e jenant să vezi cum toţi aceia ce frazau pompos despre libertate şi alte idealuri comuniste se comportă ca şi când pălăvrăgeala de atunci le-ar fi adus altceva decât o veştedă bunăstare proprie.

    Ceauşescu era abil, cum avertiza Ion Ianoşi. Manipularea discuţiei în sensul dorit de partid a pornit însă din interiorul taberei considerate cea bună. Recitiţi lista primilor patru vorbitori. Trei dintre ei au fost devoalaţi ca informatori sârguincioşi. Al patrulea... E azi cel mai iubit preşedinte al U.S.R.!

(LITERE - nr. 6/ iunie 2013)