IDEI FLOTANTE - IUNIE 2013

Drama unei conştiinţe

    Nu l-am cunoscut, din păcate, pe Aurel Dumitraşcu. Dacă l-aş fi cunoscut şi mi-ar fi acordat favoarea prieteniei, presupun că aceasta decurgea după tiparul specific cantonamentelor sportive în care s-au călit mulţi tineri. Dumitraşcu m-ar fi înghiontit în fiecare clipă să-mi perfecţionez bruma de talent prin lecturi multiple şi m-ar fi susţinut necontenit în efortul de-a nu ceda înlesnirii traiului, ştiind bine că îndestularea, zisă şi îmburghezire, se plăteşte.

    Citesc şi recitesc de mai bine de-un an „Carnete maro”, cele două volume ale Jurnalului său, îngrijite, adnotate şi publicate de Adrian Alui Gheorghe la editura Conta, 2011. Sînt pagini lirice, pagini lucide, pagini amare, pagini dureroase ce transcriu, aşa cum nici un altul n-a făcut-o, gîndirea şi trăirile unui om din generaţia mea. În 1990, cînd Aurel Dumitraşcu se lupta cu boala care l-a şi secerat, noi toţi eram zăpăciţi de lumina ce părea că se revarsă din belşug şi ne curăţeşte de toate păcatele. Era o amăgire. Unii s-au prins la timp, altora li s-a spus cum stă treaba, destui au fost „îndrumaţi” în chip discret, pe baza legăturilor stabilite anterior, încotro să (com)bată şi cum să se caţere în locuri de prim rang, cu vizibilitate, ştaif şi beneficii grase. Scutit de soartă să trăiască deziluzia post-comunistă, Aurel Dumitraşcu văzuse destule ca să nu admită nici un compromis. Definitorie pentru mentalitatea ce ne interesează este relaţia cu „bonzii” literaturii anilor 1980, care ocupau „funcţii de răspundere” fără să deţină şi puterea efectivă, care luau decizii numai după ce primeau indicaţii şi directive de la forul tutelar - aparatul de partid -, „secţia cultură” sau cum se numea în schema de funcţionare.

    D.R. Popescu, preşedintele „impus cu forcepsul” de partid la USR în 1981, îi aplică lui Dumitraşcu „politica” de ducere cu zăhărelul, publicîndu-i cîte o poezie la revistă, dacă nu era un text cu probleme, promiţîndu-i diverse intervenţii şi-alte fleacuri, dar nefăcînd efectiv mare lucru. Fulgerat, dar nu orbit de admiraţie pentru cel care îl premiase chiar, Dumitraşcu scrie (lui Octavian Paler): „La Bucureşti, D.R.-ul şi alte lampioane deteriorează condiţia scriitorului cu un entuziasm pe care istoria nu-l va ierta.” (vol. II, p. 281). Apoi, tot vol. II, p. 371: „...reacţia suficientă, chipurile «înţeleaptă» a lui D.R. Popescu... Era atitudinea unui om corect şi supus, care nu e de acord cu o discordanţă întemeiată pe opinia francă a unui scriitor tînăr. Reacţionase ca un funcţionar îmblînzit.” Şi, tot la p. 371: „D.R.-ul conduce şi «România literară». Nu-i ajungeau Uniunea Scriitorilor şi «Contemporanul». Atitudinea sa îl dezonorează pentru totdeauna. Nu poţi stima un talent care nu dovedeşte şi caracter.”

    Inevitabil, observ că mentalitatea lui D.R. Popescu a fost preluată cu succes de actualul prezident al Uniunii Scriitorilor din România, ba chiar dusă la cote absolut aberante. Încît devine stridentă constatarea că funcţia de conducere deformează oameni pe care îi ştiai de bună credinţă, de nu cumva chiar îi tîmpeşte. Iar dacă fenomenul e de înţeles la nivelul nulităţii ajunse director de instituţie, ministru ori politician, e cu totul impardonabilă şi păgubitoare cînd se manifestă în faptele şi vorbele publice ale unui - totuşi - spirit critic!

    Am menţionat cu altă ocazie aberaţia sistemului editorial comunist, datorită căreia volumul de debut al lui Aurel Dumitraşcu, premiat la concursul editurii Albatros, condusă la vremea aceea de Mircea Sântimbreanu, a fost publicat cu o întîrziere de vreo trei ani, după nenumărate intervenţii pe text, tăieturi în poeme şi schimbări de cuvinte ce modificau drastic versurile. Dumitraşcu acceptă ingerinţa redactorului de carte, cedînd presiunii pe care o simţea la nivel existenţial, fiind profesor suplinitor la o şcoală rurală, unde nivelul redus al elevilor era concurat cu brio de nivelul şi mai redus al profesorilor, iar poetul resimţit şi tratat ca intrus. A cedat ispitei de a-şi vedea numele pe o carte, fapt capabil să-i certifice statutul de om liber, aflat în pericol de sancţionare conform legislaţiei socialiste. Conştient de sacrificiul comis, Dumitraşcu spune: „Cartea aceasta nu e o revoluţie în poezia republicii lui. /.../ Pentru că nu a fost tipărită aşa cum a scris-o acest bărbat. Sînt atîtea versuri eliminate din texte! Şi-s atîtea greşeli de tipar! Bărbatul nu se plînge. E mulţumit. /.../ Cartea poartă un titlu pe care el nu-l dorea pe copertă...” (vol. I, p. 360). Trebuie să fi trăit cumplita perioadă ca să înţelegi felul de „mulţumire” experimentat de Aurel Dumitraşcu şi toţi cei care, ca şi el, voiau să exprime în scris durerea de-a exista... Să vorbească, să facă zgomot sau să tacă? Grea alegere pentru un scriitor aproape anonim! Dar: „...poţi să rămîi un om de caracter şi fără să vorbeşti. A nu vorbi, uneori, nu înseamnă să taci.” (vol. II, p. 242).

    Într-o scrisoare către Constanţa Buzea, Dumitraşcu spune: „Pentru unii, probabil, este foarte important să-şi scoată cărţile oricum. Eu nu admit una ca asta. Mi-e greaţă şi mi-e ruşine de ce-a ajuns să se-ntîmple în cultura noastră. Pînă şi domnul Noica se face că nu vede şi scrie despre degradarea tineretului occidental în plan cultural, de parcă aici, în grădina noastră, n-ar fi mult mai grav. /.../ Dacă scriitorii tineri ar avea întotdeauna şi caracter, nu-mi vine să cred că ar putea fi tolerată laşitatea aproape naţională în care se bizantinizează anumite drepturi sfinte.” (vol. II, p. 243).

    Limitată la scriitori, observaţia se potriveşte perfect întregului popor, a cărui flexibilitate de caracter se manifestă azi stupefiant. Dacă „poporul” se poate recondiţiona, cei care îşi asumă - chiar fără să recunoască - rolul de instructori ai conştiinţei publice, nu pot fi scuzaţi că au verticalitatea unei rîme. Dumitraşcu: „...în aceste vremuri în care e greu să prinzi o pîine chiar şi cu cartelă... iar fiinţa naţională riscă să se degradeze cum nu s-a mai întîmplat, pe mine nu mă interesează talentul unui scriitor, ci caracterul său. Altfel, în numele talentului, putem instaura dezmăţul minciunii, orbirea. Un om fără demnitate este o tîrîtură.” (p. 244, vol. II).

    Durerea poetului a devenit profeţie împlinită dincolo de măsură. 

Timpul - iunie-iulie 2013