LITERE - februarie 2015

MAGDA GRIGORE

Un alambic de gândire critică

Volumul semnat de Dumitru Ungureanu, Alambicotheca II (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013), se înscrie ca şi precedentul, apărut în 2008, în acelaşi demers critic adresat lucidităţii, ca stare de necesitate, şi libertăţii văzute printr-o lentilă camusiană, ca drept de a nu minţi.

Lecturi, polemici, amintiri, poezii, adunate laolaltă de autor sub un titlu ingenios şi sugestiv, cu extensie simbolică (alambic/ alambicat/ alambichează), sugerând în ansamblu o galerie de figuri umane care fierb - în - nebuloasa - distilării. Bun observator, eseistul îşi trece prin focul purificator personajele de poveste şi de viaţă, de poveste trăită şi de viaţă povestită, în speranţa că poate recupera prin semnalarea deraierilor morale/ comportamentale/ sociale şi prin investigaţie reportericească, normalitatea fiinţei umane rătăcite de la buna intenţie şi de la calea dreaptă, dar mai ales că poate (re)aşeza scriitorul, în extensie intelectualul, pe soclul moralităţii.

Răbdarea amănuntului şi o anume responsabilitate de martor neutru/ obiectiv/ incoruptibil sunt panoramic vorbind calităţile de fond ale cărţii, de altfel autorul mărturiseşte în mai multe rânduri că destinul unui scriitor trebuie să fie, oricât ar fi de greu, deasupra vremilor, limpede şi onest asumat: „Când eşti privilegiat, spune el, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii unui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă – elementar! – abandonarea moralităţii”.

Receptat în breaslă ca un eseist matur, cu stil deja format, recognoscibil, cu stilistică personală, Dumitru Ungureanu pune accent pe condiţia scriitorului şi deopotrivă pe complexitatea actului scris, răspunderea morală şi criteriul adevărului fiind în viziunea sa recuzita obligatorie a celui care aspiră la profesia de scriitor. Subiectele vin de la sine, fie se insinuează în gândirea meditativă a autorului, fie îl surprind şi îl agresează, oricum, ele îl caută, provocându-l şi obligându-l la atitudine. Uneori eseurile se coagulează din reflecţii care au la bază lecturi, cărţi şi autori, alteori iau naştere din abilităţi de investigaţie sau ca reacţie transparentă la (un) eveniment.

Galeria de personaje a volumului este bogată, trecutul este prezent din punct de vedere cultural, iar prezentul îşi cerne tăios valorile. Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Sadoveanu, Barbu Cioculescu, Marin Mincu, Gh. Grigurcu, Ion Caraion, Lucian Raicu, Vladimir Streinu, Mircea Zaciu, Eugen Barbu, Mircea Horia Simionescu, Aurel Dumitraşcu, D.R.Popescu, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Herta Müller, Alex Stefănescu, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu, Tudor Cristea, H.R.Patapievici, Al. George, Varujan Vosganian, Constantin Stan, Stefan Agopian, Tudor Octavian, Daniel Cristea-Enache, C.Rogozanu, Sânziana Pop, Flori Stănescu etc, constituie împreună, fiecare cu motivaţii diferite, părţi din universul reflexiv al lui Dumitru Ungureanu. Alături de aceste chipuri, vitralii scriitoriceşti, întâlnim eseuri intransigente politic (Cadavre vii, Primarele, Perenitatea tipului infect, … Mulţi. Şi nu proşti, Onoarea pierdută a ,,ziaristului” român, Cartea neagră a Românităţii, Când peştele de la cap se strică etc), eseurile- pamflet, comice şi moraliste, cu accente sociale (Rezistenţa prin băutură, Debutul unui om de ,,succesuri”, Guguguţă etc), eseurile-reflecţii asupra condiţiei scriitorului (Scriitorul român faţă cu istoria, Locul intelectualului, Moartea prin cultură, Moralitate şi literatură, Dilema scriitorului etc). Uneori porneşte de la idei majore, controversate, alteori de la detalii şi aspecte subtile, de exemplu, unul din eseuri are ca punct nevralgic imaginea luminii lipsă din ochii bărbatului împietrit, regăsit de Maitreyi într-o bibliotecă, imagine pe care o întâlnise şi într-un roman de tinereţe al autorului (Lumina ce se stinge), fapt care-l determină să reflecteze la adevărata şi incerta investiţie a celebrului scriitor în frumoasa şi cunoscuta poveste de dragoste; pornind tot de la Eliade şi de la presupusul complex manolic (atribuit acestuia de nepotul său, Sorin Alexandrescu), Dumitru Ungureanu reface în sens invers traseul comparatistic, ajungând să (se) întrebe dacă Ana a fost doar o fiinţă de hârtie sau, altfel privind lucrurile, dacă Ana a fost o femeie în carne şi oase, atunci avem de-a face cu o crimă care nicicum nu ar putea fi trecută cu vederea; autorul interoghează, incluzând răspunsul fără rezervă în retorica propriu-zisă: ,,Ce lucrare pământească poate justifica o crimă? Ce operă nemuritoare poate dăinui pe temelia însângerată de jertfirea unui om?”. Eliade este o temă recurentă, ca şi Paul Goma cu toate controversele sale, dovedind preocupări constante ale eseistului, precum şi o anume insistenţă în recuperarea detaliului revelator. Este cert atras de modelele morale, pe care le promovează în orice împrejurare şi pe orice cale, de exemplu, la ideea revistei Argeş de a-i acorda un premiu lui Paul Goma, Dumitru Ungureanu se opune din simplu motiv că acesta merită mult mai mult (chiar premiul Nobel, cum aflăm dintr-un alt eseu al său). O remarcabilă confesiune găsim în Viaţa mea fără de Noica, text care rememorează, pe lângă descoperirea accidentală a filozofului (facilitată de un articol din ,,Opinia studenţească”, Wozu Noica?, semnat de Luca Piţu) traseul parcurs de el însuşi, ca tânăr cititor bâjbâind pe aria literară, confesiune interesantă inclusiv din punct de vedere al valenţelor lirice, mai puţin lăsate la vedere de autor: ,,…am cumpărat unul din cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sunt acolo şapte dialoguri ,,minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile. Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu-mi ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un ,,îndrumător’’, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe apele înşelătoare ale culturii".

Pe aceste planuri, Dumitru Ungureanu se mişcă dezinvolt, cu elasticitatea lexicului şi cu dinamica argumentului, ceea ce dă savoare scriiturii. Textele au ritm, au umor şi sarcasm, au mirare şi întrebare, au învăţătură şi detaşare critică (cartea ar putea avea ca motto cuvinte lui Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, amintit la un moment dat), fiind, de fapt, detaşarea cu care te adresezi lucidităţii şi normalului. Detaşarea ca distanţă între moralitatea asumată şi contextul compromiţător, indiferent de consecinţe: ,,Numai că artistul care face pe gustul publicului, este un măscărici, un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă, e viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul, negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări, nu alta decât cele ce-au determina mutaţii esenţiale în decursul istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în detrimentul confortului”. Aproape toate textele au o discretă intenţie moralistă, o morală de/a bun(lui) simţ, prin demistificare, prin adevărul rostit răspicat, prin tuşa finală a convingerilor personale, prin apelul la conştiinţa din celălalt.

Mesajul eseistic trădează, dincolo de text, relieful psihologic al unui autor care nu face rabat de la valori şi de la principii, el însuşi părând a fi semnat pactul cu adevărul (de remarcat faptul că în 1975, tânăr fiind, Dumitru Ungureanu, participa la editarea revistei de cultură Adevărul – apărută doar în 5 exemplare dactilo, urmate de o anchetă a securităţii!). Acest amănunt biografic, poate elucida câte ceva din caracterul vehement al eseistului de azi, al publicistului nonconformist, de atitudine, care îşi asumă menirea din convingere, distilând realitatea într-un alambic de gândire creativă, pentru că a învăţat de la Herr Heidegger că justeţea răspunsului depinde în primul rând de corectitudinea întrebării.

UN ARTICOLAŞ MAI VECHI

OMAGIU LUI

NICOLAE MANOLESCU-ZORBA

    Aproape tot poporul literar a sărit pe Istoria... manolesciană, care cu lauda, care cu bâta, care cu critica obiectiv-justiţiară! Aşteptările s-au dezumflat pe măsură ce lectura producea constatarea că textul e o însăilare de cronici, o formă de lichidare a diverşilor adversari, o modalitate de exprimare a înaltelor (dez)gusturi. Frustrarea unora că n-au fost incluşi nici între numele de dicţionar n-a depăşit amărăciunea altora că sunt prezen(ta)ţi neconvenabil. Ciracii şi (e)mulii lui Manolescu n-au putut să afirme clar şi cu majuscule că este cartea secolului, ce să mai vorbim de oponenţi! Discutabilă fiind, victoria mediatică nu mulţumeşte nici pe editorul său. Dovadă? Amănuntul că acesta, poet în timpul când era psiholog la o unitate de profil, s-a retras din filiala piteşteană a Uniunii Scriitorilor, pe motiv că l-au supărat... supărările condeierilor locali nebăgaţi de Manolescu pe listele sale! Supărarea de văcar pe sat i-a deturnat atenţia de la acurateţea redactării propriu-zise. Dar ce mai contează redactarea, când prostimea culturală înghite, nu-i aşa, orice ştift, numai să fie venit de la iluminaţii neamului! Opul este o capodoperă de neglijenţă tehnică, face faimă fuşărelilor editurii, paralelă cu lucrul temeinic şi cinstit, e un briliant de pus în panoplia ratărilor tipografice de anvergură. Asta dacă rezistă între coperţi şi nu se dezghioacă la o simplă răsfoire! Să trecem însă de supărări, că produc apoplexie...

   Cine, în locul lui Manolescu, n-ar vrea să-şi impună Istoria... ca o catedrală indiscutabilă a culturii române, căreia i se cuvin doar osanale? Enoriaşii nerecunoscători & invidioşi o consideră glosa bisericuţei din Răzoare. Dau la o parte chestiunea alegerii materialelor de construcţie de proastă calitate ce, inevitabil, provoacă surpături. Nu discut nici gustul autorului pentru arhitectura tipică mahalalelor de-acum un veac, în care înjghebarea unei locuinţe se făcea prin înnădire de camere când, cum şi din ce da Domnul. Las altora studiul amănunţit al ideilor împrumutate de criticul-istoric de la contemporanii săi mai puţin celebri (e strident cazul George Geacăr, din a cărui lucrare, Marin Preda şi mitul omului nou, Manolescu ia cu toptanul). Eu nu contest remarcabilele merite ale paralelipipedicei cărţi, nici pe-ale descurcăreţului comerciant al ei. Eu aduc aici un elogiu lui Nicolae Manolescu, Omul Deplin al culturii române postbelice, post-comuniste, post-moderniste, post-politicianiste şi-alte post-posturi & postúri de mare audienţă populară!

    Este evident că Nicolae Manolescu se înscrie într-o tradiţie de cel puţin 500 de ani de cultură şi civilizaţie valahă, anume în şirul celor care au iniţiat mari proiecte, de largă cuprindere şi universală întindere, expresie şocantă a genialităţii poporului nostru! După ce-au demarat proiectele, au deschis şantierele, au ras tot ce era în jur, au călcat în picioare sau cu buldozerele tradiţia şi cutumele, înălţând care un monument, care o mânăstire, care un palat, care o istorie piramidală a omenirii sau a literaturii mondiale. Şi toţi au eşuat apoteotic. Neagoe Basarab, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Moxa, cărturarii Şcolii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Densuşianu, Iorga, Noica, Eliade şi mulţi, mulţi români au năzuit la opere atotcuprinzătoare, gigantice, inexistente în alte spaţii geopolitice. Manolescu nu vrea şi nu izbuteşte altceva. Excepţionala sa Istorie..., cântărind câteva kilograme de hârtie uscată, poartă pecetea inconfundabilă a geniului carpatin şi va dăinui peste veacuri ca o mostră de nezdruncinat a hei-(sau mi-se-)rupismului în cultură. Rivala Casei Poporului (prostit) şi precursoarea Catedralei Neamului (prost), Istoria... lui Manolescu recoltează deja metri liniari de comentarii aplicate, mărturii ale interesului viu trezit în masele largi de cronicari profesionali şi profesori cu lecturile oprite acum două decenii.

    Omul Nicolae Manolescu este, în sine, un şablon pentru viitorime. Strălucit student şi favorit al unui turnător legal(izat), profesor de liceu şi cronicar literar ce-a făcut cu iscusinţă politica proprie în perimetrul şi-n conjunctura la îndemână, când elogiind un politruc sus-pus, când denunţând un plagiator căzut în dizgraţie, când folosind pro domo citate din Marx, dar îndeobşte elogiind acel gen de cărţi despre care se poate spune că reprezintă o victorie a cenzurii asupra autorului, universitar ce-a trasat conturul perpetuu al unui fel adaptabil de-a convieţui cu organul ideologic totalitar, coleg ideal, soţ mult(in)fidel şi tată la vârsta când era bunic (treabă ce va fi trezind gelozie în rândul nu puţinilor congeneri, ba chiar şi-a altora mai tineri), politician de bună tradiţie băştinaşă, dintr-aceia care duc de râpă tot ce pun alţii pe picioare – oare ce lipseşte portretului? Lipseşte un model cu care să-i putem compara personalitatea pantocratoare, ca să o înţelegem parţial!

    L-am enunţat în titlul articolului. Faptele publice ale noului Om Universal, picat la titularizare academică, au devenit istorie. Precum Zorba funicularul, Manolescu a prăbuşit grandios, cu Partidul Alianţei Civice, speranţa de normalitate şi-a alungat idealul de cinste existent într-o bună parte a cetăţenilor români. E drept, nu singur. Cinstit judecând însă, Manolescu a avut intuiţia (sau a primit indicaţia?) să se retragă la timp dintr-un domeniu unde îl mânaseră picioarele, nu capul. Situaţia funicularului grecesc e pe cale de a se repeta în cazul Istoriei... Nimeni nu va mai putea prăbuşi o astfel de carte, fiindcă a făcut-o cu succes deplin Cârmaciul scriitorimii băştinaşe, Cronicarul cel mai iubit al Epocii de aur din istoria României, tizul şi echivalentul întru spirit al Marelui Ceauşescu! Acesta e al doilea model, care explică restul personalităţii manolesciene. Marile Spirite ale României comuniste se întâlnesc la edecuri şi-n eşecuri, dar mai ales în refuzul obstinat al opiniei contrare!

    Pe tiparul intuiţiei politice sus-pomenite, aşteptăm din partea mult-stimatului şi iubitului nostru actual Preşedine un gest asemănător la viitoarele alegeri de la Uniunea Scriitorilor. Să mai spun de ce?

(P.S.: Nu doar că N. Manolescu a candidat şi-a înfrânt concurenţa, dar a şi modificat Statutul USR ca să poată fi reales. Fără alte comentarii! - notă din 2013)

(Argeş, februarie 2009)

ALAMBICOTHECA - august 2013

Radiografii exemplare

    Nu cunosc un moment mai crud pentru publicistul ale cărui rânduri tocmai le citiţi decât clipa când constată că observaţiile sale sunt „atestate” de scrisele altor autori, mai celebri, din trecut. Este greu de suportat realitatea că „în scumpa noastră ţărişoară” nimic nu se mişcă în sensul normalităţii, ci parcă numai pe dos. Răul a devenit mai rău, demnitatea şi cinstea sunt ţinte de ocară şi de rânjet superior, furtişagul e aplaudat şi invidiat, nesimţirea stă în fruntea ierarhiei „calităţilor” de persoană publică, zisă şi politician... Încât ajungi să te întrebi dezolat: la ce bun să mai scrii despre chestii pe care n-ai cum să le îndrepţi scriind? Şi totuşi, ca să ne păstrăm sănătatea mintală, punem în circulaţie gânduri sincere, cu aer dojenitor sau numai simple consemnări. A face altfel este echivalent cu a dezerta din armata neoficială în care ne-am încadrat conştienţi. Să-i spun „armata binelui” sună cam teatral, însă e aproape de adevăr. Dacă nu vrei să întăreşti, cu o nuanţă măcar, binele general, pentru ce să-ţi toceşti nervii şi să pierzi timpul?

    Poţi, înrolat unei formaţiuni oarecare, „să combaţi pentru ciolan”, cum circulă prejudecata curentă. Modalităţile de angajare în asemenea daraveli sunt subtile şi de multe ori invizibile. Scriitori, publicişti pe care îi credeam idealişti şi independenţi capătă deodată funcţii de reprezentare, gras plătite, pentru vreun partid(uleţ) trecător prin parlament, sau chiar pentru guvern. Nu-i mai cinstită opţiunea deschisă? Onestitatea poate fi exercitată şi-n cadrul unei grupări ce militează clar pentru câştigarea şi deţinerea puterii. Pilda pe care o invoc e dată de Vladimir Streinu. Înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, deputat în anii 1930, profesorul a fost militant onorabil, fără să-şi mozolească scrisul de la culoarea politică. Şi asta pentru că, în conduita publică, avea un exemplu strălucit după care se ghida: Titu Maiorescu.

    Iată cum comenta Streinu, la 15 iunie 1837, activitatea maioresciană: „...lipseşte vieţii noastre publice contemporane exemplul de moralitate, ce a reprezentat Maiorescu în vremea sa./.../Dat afară în chip politicianist din învăţământul superior, acest mare profesor refuză ca ministru să-şi ia reparaţia care i se cuvenea. Iar ani şi ani de zile, după ce deţine însărcinarea de ministru al Justiţiei, avocatul, care ajunsese înainte de a fi ministru să câştige cu avocatura 8000 fr. pe lună (cam 300.000 de lei azi), nu mai pledează din motive de «legitimă suspiciune» niciun proces. Pentru a sublinia încă o dată înalta sa ţinută morală în viaţa publică, să ne mai servim de contrastul cu miniştrii vremurilor noastre? Nenorociţii!, nici un cuvânt de laudă nu va avea istoria noastră politică pentru ei!”

    Inutil, desigur, să facem comparaţie cu miniştrii perioadei post-comuniste. Vladimir Streinu parcă trăieşte încă şi observă laolaltă cu noi aberaţiile comportamentale. Ce-ar fi zis, mă întreb, legat de actele publice impardonabile pe care le comite nonşalant cel care îşi revendică mai mult ca oricine dreptul de-a fi considerat continuatorul lui Maiorescu - pe Nicolae Manolescu îl am în vedere? Funcţiile recente deţinute simultan - preşedinte remunerat al Uniunii Scriitorilor şi ambasador la fel de remunerat al României la UNESCO - îl descalifică să dea lecţii de etică, aşa cum a făcut deunăzi televizual, şi cum face în programul pentru al treilea mandat de prezident al USR. Exemplul prost al intelectualului care putea fi exemplu bun ne afectează pe toţi într-o grea măsură. Simptomatic pentru „profesionistul culturii” Manolescu va rămâne gestul interzicerii articolului despre un plagiat notoriu, într-un moment când intervenţia sa putea limpezi o problemă de moralitate intelectuală. Dacă mai avea cineva dubii asupra „moralităţii” lui Manolescu, atunci se va fi lămurit.

    Articolele lui Vladimir Streinu, iniţial publicate la „Gazeta”, în 1936-1937, au fost adunate cu grijă de Ileana Iordache-Streinu şi republicate în volumul „Radiografii politice” la Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013. Nimeni n-ar fi putut prezenta textele mai bine decât Barbu Cioculescu, iar satisfacţia lecturii se împarte în mod inegal - datorită numărului de pagini - între autor şi prefaţator. 

LITERE - iulie-august 2013 

ALAMBICOTHECA - IUNIE 2013

D-ale scriitorilor

    În numărul pe aprilie 2013 al revistei Litere, Tudor Cristea pune pe tapet câteva chestiuni ce ţin de năravurile scriitorilor din regimul trecut, cu trimitere la moravuri actuale. Şi năravurile, şi moravurile (oricât de sinonime, cuvintele acestea nu definesc aceleaşi simptome!) se aşază inevitabil sub eticheta lui Caragiale: machiaverlâcuri! Voi lăsa plăcerea descoaserii lucrăturii (eventual a destrămării ei) celor cu acces la „dosare”. Asta, fireşte numai dacă vor primi altceva decât fleacuri prelucrate prin aşchiere, polizare sau retuşare pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale! Hârtiile prăfuite şi confuze, greu înmânate cercetătorilor acreditaţi la CNSAS, pot fi taxate ca diversiuni. Aproape tot ce-a scăpat din arhive pare menit să închidă gura neştiutorilor bine-intenţionaţi, să propulseze în prim-plan trepăduşi cu titluri universitare obţinute prin fraudă, să reducă la tăcere vocile puţine ale istoricilor de probitate şi competenţă. Aceştia sunt rău văzuţi nu doar de vinovaţi, ci şi de anonimii care, nefiind capabili să-şi înghită onest broasca laşităţii de-o viaţă, se simt jigniţi că notele informative semnate de alţii nu le ridică statuie. Căci, după tipicul celuilalt regim, când funcţiona teorema „cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”, acum lucrează directiva „noi decidem cine a fost opozant sau dizident”, că rezistent prin cultură s-a nevoit şi (s-)a ajuns să fie tot scriitorul român! Mai ales cel care, numit într-un post de redactor-şef, să zicem, musai că era un aprig duşman al regimului, combătut prin glorioase editoriale encomiastice! Păi, să nu-i apreciem împricinatului excepţionalele contribuţii?!

    Apelez iarăşi la mărturia profesorului universitar Mircea Zaciu, prezent la întâlnirea evocată de T. Cristea şi lăsată în suspensie din lipsă de material documentar. Cele spuse/scrise de Mircea Zaciu sunt publicate în Jurnal, vol. I, Editura Dacia, 1993, pp. 232-241. Fiind vorba de audienţa acordată de Ceauşescu „celeilalte părţi”, iată cum se organizează comitetul USR, la 13 martie 1981, pentru confruntarea cu El, Supremul: „Se fac recomandări să nu ridicăm probleme personale stricte şi, pe cât se poate, să nu se facă raportări la grupul B. & Co., pentru a lăsa spaţiu discutării problemelor de interes general, pentru bunul mers al literaturii şi al vieţii literare. Se fixează ordinea intervenţiilor, care e: 1. Doinaş vorbind în deschidere să facă un cadru al problemelor; 2.  N. Manolescu; 3. Iorgulescu; 4. Caraion ş.a.”.

    Strategia (recomandată de cine?), cum se va dovedi ulterior, este complet eronată, fiindcă scriitorii aleşi responsabili ai USR voiau să obţină... Ce să obţină? Asta nici ei nu ştiau! Dar sperau, temându-se că vor fi refuzaţi! Absurdul situaţiei e limpede azi. Atunci, în zarva bătăliei cu preopinenţii protocronişti, membrii ultimului comitet director liber ales al USR păreau convinşi că „dă-i şi luptă” vitejeşte pentru cauze măreţe. Niciunul nu sesiza că „problemele de interes general” - deci, nimic concret! - erau specialitatea sistemului reprezentat de Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Suzana Gâdea etc. Dar scriitorii ce reprezentau? Răspunsul e conţinut în formularea: „bunul mers al literaturii şi al vieţii literare”! Or, literatura şi viaţa literară de atunci traduceau în termeni proprii cerinţele sistemului socialist (sau comunist, ceauşist şi cum mai poate fi el categorisit). Mai toţi delegaţii erau membri ai PCR (cât de sinceri, nu contează!), unii chiar ilegalişti, alţii vechi proletcultişti.

    Erau ei uniţi? Nu. Asta nici nu intră în firea scriitorilor, nici nu e de bun augur - când viaţa societăţii e liberă şi pluralitatea e garantată nu de vreo constituţie şchioapă, ci de exerciţiul democratic. Dar în condiţiile dictaturii, diferenţa de opinii, de priorităţi şi de stil dintre scriitori, membri ai USR, a fost o slăbiciune. Că regimul a exploatat diferenţele sui-generis existente de-a pururi între artişti, e banal. Că scriitorii n-au reuşit să fie uniţi măcar în faţa primejdiei comune, e tragic. Te-ai fi aşteptat ca măcar „conştiinţa” naţiei să fie trează, în ciuda băuturii consumate. „Dar n-a fost, n-a fost aşa...”. Şi e jenant să vezi cum toţi aceia ce frazau pompos despre libertate şi alte idealuri comuniste se comportă ca şi când pălăvrăgeala de atunci le-ar fi adus altceva decât o veştedă bunăstare proprie.

    Ceauşescu era abil, cum avertiza Ion Ianoşi. Manipularea discuţiei în sensul dorit de partid a pornit însă din interiorul taberei considerate cea bună. Recitiţi lista primilor patru vorbitori. Trei dintre ei au fost devoalaţi ca informatori sârguincioşi. Al patrulea... E azi cel mai iubit preşedinte al U.S.R.!

(LITERE - nr. 6/ iunie 2013)