Doi sud-americani
A murit
Gabriel Garcia Marquez. Mare scriitor şi nedezminţit om de stânga.
Multă lume nu i-a apreciat opţiunea politică, socotindu-l un
comunist netrebnic fiindcă era prieten cu Fidel Castro. Prieteniile
nu pot fi judecate; dar, de-aş căuta o explicaţie, alta decât
imprevizibila empatie, probabil că aş găsi-o în dimensiunea
sărăciei şi exploatării celor mai mulţi dintre locuitorii
Americii de Sud. Noi, cei care am trăit realitatea socialismului,
ştim, desigur, ce însemna teoria distribuirii egale a beneficiilor
şi avuţiei întregului popor. Azi tindem să credem că reversul,
deci raiul, ar fi „societatea liberă”, eventual libertariană,
propagată de politicienii-giruete şi ziariştii veroşi, vuvuzelele
hrăpăreţilor de sub mustaţa cărora abia scoţi cuvinte opintite,
necum salarii decente!
Să nu
ne amăgim iarăşi! Lumea este mai plină de suferinţă decât de
bucurie, şi fericirea, când nu-i un surogat, poate să aibă
aspectul unui stat ideal, în care s-a văzut ce se petrece. Şi s-a
uitat! Oare să nu fi cunoscut columbianul toate astea? Să fi crezut
sincer că e posibilă, programatic sau ba, neglijarea trăsăturii
umane ce instigă la toate nenorocirile - rapacitatea?
L-am
descoperit pe Marquez acum patru decenii, prin capodopera sa, al
cărei titlu e inspirat tradus în română - Un veac de
singurătate. I-am citit apoi mai toate cărţile. Dintre ele,
doar Veacul... mi-a stârnit pofta recitirii, şi asta până
pe la 25 de ani. Plăcerea de-a urmări fabulaţii uitate după
fiecare lectură, mi-a dispărut pe neobservate. Trucurile
scriiturii, luxurianţa epică, verbozitatea, mitologia violentă a
continentului pe care visam odată să ajung, au devenit cu vremea
fade şi neinteresante pentru mine. Nu le contest valoarea; dar
modalitatea evazivă de-a vorbi despre o anume umanitate mi s-a părut
facilă şi la fel de artificială precum „realismul politic” cu
aprobare de la cenzură, care făcea furori în literatura română
din anii 1970-1980. (Nu-i de mirare că Marquez avea mare priză la
scriitorii noştri, mulţi copiindu-l fără jenă, ca Eugen Barbu!)
Tot în
1974, la vârsta când lecturile esenţiale, dacă sunt bine făcute,
formează intelectul tânărului pentru tot restul vieţii, am citit
Despre eroi şi morminte, romanul lui Ernesto Sábato. Un
veac de singurătate mi-l cumpărasem dintr-o librărie, îl am
şi acum. Pe celălalt îl împrumutasem de la Biblioteca Municipală.
Returnat la termen, nu l-am mai găsit niciodată, să-l recitesc.
Tânjeam să-l am în „comoara” personală. Nopţi la rând i-am
visat coperta fără ilustraţie, doar cu litere colorate negru,
violet şi verde, ca o icoană stranie. (Mi-am procurat, în
compensaţie, două exemplare din ediţia 1997, jalnic tipărită la
Editura Univers.) Din librării se epuizase; pe la anticariate,
zilnic scotocite, nu apărea nici în traducere franceză sau
engleză. Nu îndrăzneam, din păcate, să intru în vorbă cu
gestionarii tomurilor prăfuite, fiindcă niciodată nu-mi ajungeau
banii pentru câte cărţi doream. O singură lectură apucasem a
face; ani şi ani apoi, recapitulam în memorie principalele pasaje
ori scene, culminând cu finalul Raportului despre orbi.
Lumina rece şi neagră a romanului mi-a ţinut trează conştiinţa,
fără să fiu foarte conştient de motiv. Din Marquez am uitat până
şi scenele erotice, datorită cărora şi-a găsit cititori chiar în
mediul rural autohton. Din Sábato n-am uitat nimic. Am pus totul
deoparte, într-un săculeţ al creierului în care depozitez esenţe
ce-mi irigă neuronii, definindu-mă ca individ.
Pe
Marquez îl puteam relua oricând, aveam destule volume. Însă nici
nu l-am redeschis. Fiecare titlu era la fel de bun ca precedentele.
Şi la fel de previzibil. La Sábato am revenit abia cu Abbadon,
exterminatorul. Deşi publicat în acelaşi 1974, la noi a apărut
în 1986, aproape confidenţial. Nu caut explicaţii subtile unor
fapte ce ţin, nu-i aşa, de afacerile cu cărţi; dar e de consemnat
că tirajele lui Sábato în limba română n-au depăşit nici
sfertul celor atinse de Marquez ori alţi sud-americani, copios
traduşi. Să nu joace niciun rol amănuntul că în paginile sale
Sábato îşi mărturiseşte deziluzia produsă de comunismul la care
aderase ca tânăr sărac, comunism de care s-a dezis violent încă
din 1935?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu