Prima amintire
Nu mai
reţin - şi se pare că nici nu s-a decis - cine a fost învingătorul
„întrecerii” dintre Mircea Eliade şi Carl Gustav Jung, pe tema
care dintre ei îşi aminteşte ceva de la o mai fragedă vârstă.
Este incitant gândul participării la un asemenea concurs. Dar
capacitatea creierului de stocare a informaţiilor – imensă, cum
spun specialiştii – nu poate fi valorificată dacă nu ştii cum.
Altfel zis, fără software, hardiscul din dotarea noastră naturală
este inutil. Însă, nu chestii ştiinţifice voiam să fierb azi în
alambicothecă...
Probabil
că următoarea întâmplare este „prima mea amintire”.
Era o zi
de iarnă nu prea geroasă, fiindcă mă jucasem prin curte cu sania.
Să fi fost luna ianuarie sau februarie, 1959? În martie urma să
împlinesc 3 ani, şi cum martie totdeauna deschide postul Paştelui,
aproape sigur petrecerea la care urma să fiu „vedetă” s-a
desfăşurat înainte. Aveam o sanie făcută de Taica şi-un
derdeluş natural în partea de vest a imensei noastre curţi.
Ninsese destul, fiindcă zăpada strânsă lângă poarta mare
depăşea înălţimea gardului. Cine bătătorise maldărul de omăt,
ridicând un soi de piramidă? Tata nu prea stătea pe acasă, având
serviciu la sonde, dar nu-i exclus să fi luat concediu, oferindu-mi
- expert în asemenea drăgălăşenii - mijlocul de a-mi frânge
gâtul pe gheţuş.
Taica să
fi fost constructorul? Parcă n-aş crede. Bunicul era fabricantul
saniei. Avea talent la conceperea şi execuţia obiectelor unicat, pe
care doar el ştia să le pună în valoare. Pentru construcţie
folosise materialul agonisit din belşug în gospodărie. Tălpicile
erau din cel mai dur salcâm, probabil tăiat cu decenii în urmă,
suficient de uscat ca să fie uşor. Cadrul susţinea trei uluci de
ulm pregătite să înlocuiască la nevoie vreuna ruptă în gard.
Peste ele, îmbrăcătoare, înfăşurase o bucată de cergă,
gri-cenuşie cândva. Nu pentru plăcerea mea meşterise Taica sania,
ci pentru a căra sacul cu boabe la moară, trăgând „tancul”
de-o funie. Scris-am tanc, fiindcă lungimea scârletelui
depăşea un metru şi jumătate. Imaginaţi-vă copilul de trei ani
luptându-se cu asemenea jucărie! Orice vă imaginaţi, nu va
corespunde realităţii!
În
odaia de toată ziua fusese aşternută o pânză de cânepă pe masa
înnădită, pe care adăstau străchini cu mîncare – ciorbă,
sarmale, piftii, fripturi, poate şi cozonac sau alte delicatese, gen
gogoşi, colarez ori pâsat. De voi fi remarcat bunătăţile sau nu,
greu să decid. Memoria mea s-a şters ori s-a rescris pe acele
porţiuni; să inventez nu-i greu, însă la ce bun? Cine era în
jurul mesei, stând pe cele două paturi laterale şi pe taburete de
diferite mărimi, ajustate cu perne? Ţin minte doar trei persoane:
tata, Taica şi naşul meu de botez, Dumitru Necula, zis Mitic-al
lu' Turcu. Era un bărbat trupeş, a cărui meserie nu ţinea de
spaţiul rural, ci se învecina cu a lui taică-miu: şi naşul lucra
la sonde, dar la extracţie, nu la foraj. Ciudat sau ba, nu-mi
amintesc din acea zi îndepărtată silueta niciunei femei. Parcă pe
undeva, pe laterala retinei, joacă umbra luminoasă a bunicii,
Maica. Ea mă „adunase” de pe-afară, momindu-mă către capul
mesei din fundul odăii, unde Naşul trona pe scaunul fără
spetează, cu spinarea la peretele pe care fusese bătut în cuie un
macat ţesut. Naşul era o Instituţie, încă. Nu doar naşul Mitică
al meu, ci naşii fiecăruia dintre sătenii acelui timp. Să te duci
de sărbători la Naşul cu plocon era o datorie sfântă, decăzută
azi, când termenul desemnează o legătură mai degrabă ilegală,
mafiotică, nu una legitimă, etnosofică, aş zice,
împrumutând conceptul lui Petru Ursache.
Soarele
după-amiezii inundase gălbui aerul încălzit al camerei.
Focalizarea se stabilizase pe genunchii Naşului. Acolo, pe un prosop
alb, jucau nişte covrigi şi bucăţi de zahăr cubic. Pesemne,
aveam un apetit imens pentru asemenea prânzuri (f)alimentare, de
vreme ce, năvălit asupră-le, nici n-am observat că Naşul mi-a
luat moţul... Veselia celor din jur m-a trezit la realitate.
„Aventura
conştiinţei mele” atunci a debutat. Plângând sau ba? Mai caut
prin memorie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu