Un prieten
mai mult imaginat
Nu uit
nici astăzi sentimentul de bucurie pe care mi l-a trezit neaşteptata
întâlnire cu o carte a lui Mihail Grămescu, tipărită la Editura
Albatros, 1981. Era întâiul - după ştiinţa mea - dintre membrii
cenaclului „3,14” (varianta funcţională după rămânerea la
Paris a iniţiatorului, Ion Omescu) care debuta cu volum propriu,
într-o vreme când debutul devenise aproape imposibil fără
susţinere puternică şi cu sacrificii textuale mutilante &
mutilatoare (a se revedea patimile lui Aurel Dumitraşcu, tot
pe-atunci). Existenţa furtunoasă a grupării „3,14” se
desfăşurase underground şi trecea în amintire, apoi în
mitologia nescrisă, de circulaţie restrânsă. Nu-i vorbă, câţiva
dintre noi căutau şi prin alte locuri gloria efemeridei literare;
aveam însă certitudinea că doar între cei „3 şi 14” o putem
găsi pe unica durabilă, adevărată. Pentru că acolo se dădeau
verdicte fără complezenţă, acolo se citeau texte de necitit
altundeva, bunăoară, Stanţele lui Liviu Ioan Stoiciu, sau
Extramuros, proza lui Mihail Grămescu, publicate peste vreo
trei decenii, de nu greşesc...
Aporisticon,
aşa se numeşte prima carte a lui Mihail Grămescu, subintitulată
Glosar de civilizaţii imaginare. Înscrisă în colecţia
„Fantastic Club”, mi s-a părut, la standul librăriei, o
stratagemă meritorie a redutabilului şahist (nu doar în timpul
liber, fiind câştigător de turnee oficiale), poet, prozator,
pictor şi muzician, care a fost Mihail Grămescu. Dar apoi, citind
Aporisticon, am priceput lejer că sub textul
ştiinţifico-fantastic pulsează arterele unei realităţi foarte
palpabile: lumea socialistă în care trăiam atunci. Inteligenţa
strălucitoare a lui Mihail găsise modalitatea să vorbească despre
sine şi despre cei din jur. Şi n-o făcea de complezenţă, textele
sunt martore! Şi nu mă miră că n-au fost „validate” de
vătafii criticii literare autohtone. Mihail Grămescu a fost mereu
un tip cu probleme, un extramuros. A făcut asta cu metodă, aş
opina azi...
Scriu a
fost, pentru că din 13 mai 2014 nu mai este printre noi, în
viaţa banală, ci a trecut în lumea imaginară, probabil cea mai
bună dintre toate, deoarece nimeni n-a revenit de acolo în forme
cognoscibile. L-am admirat pentru reuşita din 1981, şi aş fi vrut
să i-o pot spune direct. Pierdusem legătura, odată cu plecarea mea
din Bucureşti. Ne-am regăsit întâmplător tocmai prin 1997, eu
autor a trei cărţi, el a vreo 5 sau 6. Mi-a dăruit-o pe cea mai
recentă, Pleniţa memoriei noastre, scoasă la Editura
Hyperion, al cărei consilier editorial prietenul meu era. După
Moara de apă, de la Cartea Românească, 1989, nu mai ştiam
ce tipărise, iar el, discret din fire, nu s-a lăudat deloc - dar
absolut deloc! - cu recunoaşterea internaţională şi cu premiile
dobândite ca autor de SF. Ne-am întâlnit apoi, anii următori, tot
sporadic, dar cu o anumită precizie ce ţine parcă de metafizică,
la mai toate bookfest-urile şi gaudeamus-urile la care am ajuns, cu
sau fără treabă. De fiecare dată ne propuneam întâlniri într-o
iminentă zi, ca să punem la punct detaliile unor colaborări
diverse. Una am reuşit s-o închegăm: l-am determinat să scrie
periodic la revista unde figuram drept „consilier”. Nefiind
plătit - iar în perioada respectivă Mihail Grămescu avea chiar
nevoie de surse de trai -, a renunţat. Mi-am asumat vina, dar asta
nu l-a consolat. Mă simţeam dublu responsabil: o dată pentru
chestia de la revistă, a doua pentru că îi eram dator cu... o
bere, tocmai din 1976!
Ne
întâlniserăm atunci în Sala oglinzilor din sediul, azi pierdut,
al USR. Acolo se reluaseră şedinţele cenaclului Luceafărul;
le frecventam, îndemnat de Sânziana Pop, ca antrenament pentru
eventualul debut. Citise Mircea Diaconu, actorul actualmente
europarlamentar contestat, un fragment din proza-i reeditată
deunăzi. După deverul oficial-ceremonios (Diaconu era binecunoscut
din filme), participanţii s-au risipit care încotro, conduşi de
afinităţile reciproce. Mihail m-a invitat să bem o bere, la
restaurantul Athenee Palace, aflat aproape. Probabil era bere
străină, al cărei preţ pentru două sticle mi-a surprins
prietenul, fiindcă s-a uitat neîncrezător de vreo trei ori pe nota
de plată: 115 lei!
Imaginarul
scriitoricesc nu admitea realitatea. Inventa alta!
(LITERE - iulie-august 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu