De ce
pute-n România?
După
schimbarea unui sistem politic, prin arme sau prin revoluţie, în
orice ţară de pe Terra noua ordine suferă destul de iute asaltul
decidenţilor din rândul doi al vechiului regim, regrupaţi în
diverse partide, asociaţii, ONG-uri etc. Asta dacă nu cumva, mimând
„revoluţia” şi mânjind cu sînge mecanismul democratic,
indivizii - experţi în adaptarea la orice condiţii şi imuni la
microbul demnităţii - nu s-au înfipt deja în fruntea bucatelor,
cum s-a petrecut în România după răsturnarea din decembrie 1989.
Deşi miroase neplăcut, dacă nu chiar pute, restauraţia pare un proces inevitabil. Şi de dragul cui ar fi pregetat, bunăoară, bătrânii
proletcultişti să restaureze atmosfera tinereţilor, în care
„lucrurile erau bune şi-aveau gust”, vorba poetei Nina Cassian,
recent plecată pe lumea cealaltă? La vremuri noi, tot noi, proaspăt
vopsiţi şi vioi, nu?
Politrucii
noştri de toate vârstele s-au adaptat admirabil. Mulţi sunt academicieni şi
profesori universitari cu lucrări larg recunoscute la nivel
judeţean. Unii au devenit rentieri şi ţin conferinţe
nostalgicilor, alţii trăiesc de pe urma băncilor, pe care le-au
jefuit după ce le-au privatizat sau viţăvercea, destui au obosit
de-atâtea onoruri, conducând instituţii de stat, ziare şi
televiziuni. Politicieni sunt toţi, şi doar cine n-a vrut nu „s-a
ales” senator sau deputat. Istoricul de mâine al perioadei de azi
se va cruci de uimire, constatând prezenţa nomenclaturiştilor de
rangul doi, trei şi patru în primele rânduri ale „democraţiei
originale” ce ne sufocă de-un sfert de secol. Faptul că îşi
aleg „urmaşii” după chipul şi asenănarea lor, e la mintea
cucuvelei, nu? Cum de persistă nenorocirea chiar şi-n situaţia în
care statul român este integrat în UE şi NATO? Simplu, observa
cineva: acelaşi Bilă, care la începuturile comunismului ţinea
legătura cu URSS-ul, acum ţine legătura cu UE, racordat fiind la
fonduri nerambursabile! Bilă sau fiu-su, Biluţă, poreclit
Băşinaru, zis şi Creţu, să precizăm pentru acurateţe...
Deunăzi,
la o emisiune a TVR2, deci la un post public plătit din banii
noştri, se discuta despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga, profesoara
universitară călugărită la senectute, binecunoscută în cultura
băştinaşă ca puitoarea semnului egal între epoca lui Ceauşescu
şi epoca lui Pericle. Invitat în studio, între alţii, un „critic
literar”, cum îşi zice, ale cărui opinteli în domeniu s-au
soldat cu pârţuri luate în serios doar de amatori într-ale
literelor. Beneficiar al înţelegerii pentru teribilismul puştesc,
înţelegere pe care profesoara Buşulenga o arătase faţă de el în
perioada 1966-1968, când metodele Securităţii se rafinau (de la
arestare şi represiune la convingere şi favoruri), insul a parcurs
traseul tipic slujitorilor talentaţi ai comunismului. Profesor de
ţară timp de nici un an şcolar întreg, e mutat redactor de
revistă la Constanţa, unde primeşte imediat apartament (în vreme
ce colegii găsiţi şi părăsiţi acolo n-au căpătat nici până
la desfiinţarea publicaţiei). Redactor la Scânteia
tineretului, pepiniera politrucilor de viitor, trece redactor-şef-adjunct la România liberă după eliminarea
lui Octavian Paler şi ajunge redactor-şef la revista Magazin,
cea mai bine vândută publicaţie din perioada anilor 1980. Acolo scria texte ce proslăveau cuceririle „ştiinţifice” ale ţărilor comuniste! Redactor-şef, funcţie prevăzută în nomenclatura partidului, l-a
prins schimbarea din decembrie 1989. După „revoluţie” primeşte,
între alte sinecuri, un loc de membru în consiliul director al
televiziunii naţionale, instituţie de la care a încasat ca
„drepturi de autor”, exact în aceeaşi perioadă, sume sfidând
bunul simţ. Azi, ajuns cam pe linie moartă, când i se reaminteşte trecutul se plânge că e
ponegrit din motive... estetice! De parcă funcţiile bine situate pe
care le-a ocupat în regimul (post)comunist s-ar datora
dexterităţilor de „critic literar”, şi nu abilităţii de-a se
strecura pe sub pielea puternicilor zilei (vezi jenantele linguşiri pe
lângă Nicolae Manolescu, Emil Constantinescu, Elena Udrea, Elena
Băsescu etc.). În loc să-şi recunoască abilitatea pentru care
nu-l condamnă nimeni, îşi atribuie merite ce ţin de-o mentalitate
stupidă, căreia e se spune şi negaţionism. Şi s-ar putea să fie
chiar negaţionism, fiindcă publicistul acesta proclama fudul că
nu-şi asumă faptele înaintaşilor noştri români (cele petrecute
în ultimul război mondial), deoarece nu era el născut atunci!
În
emisiunea pomenită susţinea că scriitori de genul fostei profesoare au
„dat obol stăpânului” ca să fie lăsaţi să-şi
facă meseria de intelectual, eventual să-şi publice cărţile.
Afirmaţia denotă o ignoranţă crasă în ce priveşte statutul
intelectualului, dar poate fi valabilă pentru perioada anilor 1950,
când proletcultismul elimina pe oricine dădea semne de indiferenţă,
ca să nu mai vorbim de împotrivire. După 1965, doar trepăduşii
dornici să urce cât mai sus în ierarhie şi siluitorii talentului
se angajau la maşina propagandei. Asta dacă nu scriau ode la
vedere, deasupra notelor informative. Intelectualii oneşti s-au
afirmat fără să facă plecăciuni stăpânului. Unii, neputând
negocia cu cenzorii, au ales exilul, alţii au publicat chiar şi în
străinătate. Şi nu mă refer la scriitori numai, ci, de exemplu,
la matematicieni precum Solomon Marcus ori Gheorghe Păun. Nu i-am
văzut pe aceştia că se înfig, după revoluţie, la funcţii
publice! Ei constituie elita intelectualităţii, nu palavragiii care
se dau viteji pentru că au spus bancuri tovărăşeşti şi-au ascultat Europa Liberă cu plapuma pe cap şi draperiile trase!
Când
aranjaţii epocii ante-/post-decembriste năduşesc la rescrierea
biografiei, considerându-se dizidenţi sau opozanţi pentru
ce ar fi putut să păţească - dar n-au păţit
– devine retoric să te întrebi de ce pute-n România!
(text destinat cândva unei reviste curajoase, al cărei timp pare să fi apus...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu