Bârfe şi
antibârfe la Paris
Nu ştiu
cum se întâmplă că, în istoria noastră, personaje publice,
proeminente şi benefice la un moment dat, intră spre sfârşitul
vieţii în situaţii care nu le onorează statutul câştigat.
Exemplu notoriu este Regele Mihai, dar nici alte nume trecătoare
n-au ratat şansa de-a se face de băşcălie. Inclementă,
societatea românească prinde din zbor asemenea clipe de răsfăţ
bârfologic şi râde cu lacrimi (deseori amare) pe seama unuia sau
altuia dintre actorii scenei cultural-politice. Consemnate în cărţi
de memorii şi jurnale, tărăşeniile devin desertul gurmanzilor
literari şi nu rareori substanţa „lucrărilor” serioase. Într-o
cultură unde zvonul ţine loc de ştire oficială, şi nu de pe
vremea comunismului biruitor la oraşe, sate şi uniuni de creaţie,
ci încă din illo tempore, cum ar fi zis Mircea Eliade, până
şi „istoria precisă” a vreunui domeniu spiritual este în fapt
„viziunea personală” a autorului ce se încumetă la o atare
muncă. Pas de-i atrage atenţia că în cutare chestiune bate
câmpii, iar în alta fabulează. Gruparea căreia îi aparţine te
taxează imediat de invidios, lipsit de talent, nerecunoscător etc.
Exact
aşa păţesc, între alţii, Paul Goma şi Dan Petrescu în Jurnalul
inedit, 2001 - 2002, pe care editura Humanitas îl editează
Monicăi Lovinescu, în 2014. Dan Petrescu „îndrăznise” cândva
să semnaleze că o carte semnată de Doina Jela, tot la Humanitas,
nu putea fi un Lexicon al torţionarilor comunişti,
handicapată cum era de aparatul critic necesar unei asemenea
lucrări, şi încropită mai mult după ureche decât după
documente. Că Doina Jela folosea aproximaţia ca metodă de lucru,
observă chiar Monica Lovinescu pe propria piele, să zic aşa, când
înţelege că favorita sa nu i-a citit cartea despre care se
pronunţă cu aplomb (vezi pagina 93). Asta n-o împiedică pe
consecventa opozantă a comunismului, ajunsă la vârsta socotelilor
cu trecutul, să o aleagă pe superficiala publicistă drept redactor
al propriilor Jurnale ce vor fi editate la Humanitas de
„dragul de Gabriel” (Liiceanu). Lesne de imaginat acurateţea
ţâşnită din coabitarea asta zemoasă (iar la pag. 286 se şi
citeşte „execuţia” rece administrată filoloagei Jela).
Volumul
de faţă e „îngrijit” de Astrid Cambose. În cuvântul
introductiv, aceasta spune că „autoarea a tăiat aproape o zecime
din text, autocenzurându-se din două motive...” (pag. 12). Mai
contează motivele autocenzurii, când textul e trunchiat cu bună
ştiinţă? Despre ce fel de text e vorba atunci? Fără îndoială,
unul sincer, în care autoarea îşi expune opiniile, impresiile,
idiosincraziile, durerile şi bucuriile. Nuanţat însă! Desigur,
nimeni n-ar fi avut neobrăzarea să-i pretindă abţinere acolo unde
a ripostat pe bună dreptate virulent (ca în cazul plagiatoarei şi
mistificatoarei Lavastine), nici să-i deplângă sensibilitatea
feminină, ca-n cazul „iertării” acordate Gabrielei Adameşteanu,
brusc „orientată bine” în problemele interbelicului (amănunte
la pag. 85). Numai că Monica Lovinescu ajunge, în ineditele pagini,
purtătoarea de drapel a mentalităţii ce desfigurează cultura
română de la nebuloasele-i origini până după prezentul confuz şi vâscos: cei
din gaşca noastră vor fi apăraţi, indiferent ce-ar greşi; cei
din tabăra opusă vor fi combătuţi, inclusiv în ce fac bine. Un
exemplu la pag. 243: Nicolae Manolescu, scriind despre Doinaş,
comite câteva gafe de istorie literară. Monica Lovinescu îl
corectează, dar numai în Jurnal, mângâindu-l postum pe
nărav...
Dincolo
de toate umorile şi bârfele vehiculate, paginile jurnalistei se
citesc lejer, cu multă plăcere şi chiar cu folos. Monica Lovinescu
avea harul „formulei şfichiuitoare”, talentul observaţiei
acute, privirea nemiloasă a ornitologului îndrăgostit de vietăţile
studiate. Mai presus de reproşuri, amuză (şi, într-un fel
nedrept, anulează pretenţia de seriozitate a celor scrise) detaliul
că „infracţiunile” aprig amendate derivă din convorbirile
telefonice neîntrerupte nici pe masa de examinare medicală. Tot
timpul cineva „cheamă” pe altcineva, de la Paris la Bucureşti,
de la Ierusalim la Paris, de la Heidelberg (cine altul, decât
„dragul Gabi”?) la Paris, de la Londra la Nisa etc. etc. Iar
diarista, cu sănătatea şubredă, ştie să consemneze în aşa
fel, încât ai senzaţia halucinantă că lumea asta n-are altă
treabă, decât să pălăvrăgească la infinit...
(LITERE - iunie 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu