marți, 3 martie 2015

LITERE - februarie 2015


MAGDA GRIGORE
Un alambic de gândire critică


Volumul semnat de Dumitru Ungureanu, Alambicotheca II (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013), se înscrie ca şi precedentul, apărut în 2008, în acelaşi demers critic adresat lucidităţii, ca stare de necesitate, şi libertăţii văzute printr-o lentilă camusiană, ca drept de a nu minţi.
Lecturi, polemici, amintiri, poezii, adunate laolaltă de autor sub un titlu ingenios şi sugestiv, cu extensie simbolică (alambic/ alambicat/ alambichează), sugerând în ansamblu o galerie de figuri umane care fierb - în - nebuloasa - distilării. Bun observator, eseistul îşi trece prin focul purificator personajele de poveste şi de viaţă, de poveste trăită şi de viaţă povestită, în speranţa că poate recupera prin semnalarea deraierilor morale/ comportamentale/ sociale şi prin investigaţie reportericească, normalitatea fiinţei umane rătăcite de la buna intenţie şi de la calea dreaptă, dar mai ales că poate (re)aşeza scriitorul, în extensie intelectualul, pe soclul moralităţii.
Răbdarea amănuntului şi o anume responsabilitate de martor neutru/ obiectiv/ incoruptibil sunt panoramic vorbind calităţile de fond ale cărţii, de altfel autorul mărturiseşte în mai multe rânduri că destinul unui scriitor trebuie să fie, oricât ar fi de greu, deasupra vremilor, limpede şi onest asumat: „Când eşti privilegiat, spune el, mai greu vezi în jur obidă şi frustrare, nedreptate şi anomalie, asuprire şi dezumanizare. Strategiile de supravieţuire joacă feste chiar şi celui mai acut observator. Şi nu toţi oamenii pot renunţa la confortul propriu doar pentru luxul de-a rosti răspicat un adevăr universal. Totuşi, când ţi-ai asumat destinul de scriitor, de martor al timpului paranoic, trebuie să-ţi asumi şi riscul de-a spune lucrurilor pe nume, fără perifraze sau metafore. Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar (iar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii unui regim, indiferent de isteţimea încifrării şi de luxurianţa stilului. Iar complicitatea înseamnă – elementar! – abandonarea moralităţii”.
Receptat în breaslă ca un eseist matur, cu stil deja format, recognoscibil, cu stilistică personală, Dumitru Ungureanu pune accent pe condiţia scriitorului şi deopotrivă pe complexitatea actului scris, răspunderea morală şi criteriul adevărului fiind în viziunea sa recuzita obligatorie a celui care aspiră la profesia de scriitor. Subiectele vin de la sine, fie se insinuează în gândirea meditativă a autorului, fie îl surprind şi îl agresează, oricum, ele îl caută, provocându-l şi obligându-l la atitudine. Uneori eseurile se coagulează din reflecţii care au la bază lecturi, cărţi şi autori, alteori iau naştere din abilităţi de investigaţie sau ca reacţie transparentă la (un) eveniment.
Galeria de personaje a volumului este bogată, trecutul este prezent din punct de vedere cultural, iar prezentul îşi cerne tăios valorile. Eminescu, Arghezi, Marin Preda, Sadoveanu, Barbu Cioculescu, Marin Mincu, Gh. Grigurcu, Ion Caraion, Lucian Raicu, Vladimir Streinu, Mircea Zaciu, Eugen Barbu, Mircea Horia Simionescu, Aurel Dumitraşcu, D.R.Popescu, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Herta Müller, Alex Stefănescu, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu, Tudor Cristea, H.R.Patapievici, Al. George, Varujan Vosganian, Constantin Stan, Stefan Agopian, Tudor Octavian, Daniel Cristea-Enache, C.Rogozanu, Sânziana Pop, Flori Stănescu etc, constituie împreună, fiecare cu motivaţii diferite, părţi din universul reflexiv al lui Dumitru Ungureanu. Alături de aceste chipuri, vitralii scriitoriceşti, întâlnim eseuri intransigente politic (Cadavre vii, Primarele, Perenitatea tipului infect, … Mulţi. Şi nu proşti, Onoarea pierdută a ,,ziaristului” român, Cartea neagră a Românităţii, Când peştele de la cap se strică etc), eseurile- pamflet, comice şi moraliste, cu accente sociale (Rezistenţa prin băutură, Debutul unui om de ,,succesuri”, Guguguţă etc), eseurile-reflecţii asupra condiţiei scriitorului (Scriitorul român faţă cu istoria, Locul intelectualului, Moartea prin cultură, Moralitate şi literatură, Dilema scriitorului etc). Uneori porneşte de la idei majore, controversate, alteori de la detalii şi aspecte subtile, de exemplu, unul din eseuri are ca punct nevralgic imaginea luminii lipsă din ochii bărbatului împietrit, regăsit de Maitreyi într-o bibliotecă, imagine pe care o întâlnise şi într-un roman de tinereţe al autorului (Lumina ce se stinge), fapt care-l determină să reflecteze la adevărata şi incerta investiţie a celebrului scriitor în frumoasa şi cunoscuta poveste de dragoste; pornind tot de la Eliade şi de la presupusul complex manolic (atribuit acestuia de nepotul său, Sorin Alexandrescu), Dumitru Ungureanu reface în sens invers traseul comparatistic, ajungând să (se) întrebe dacă Ana a fost doar o fiinţă de hârtie sau, altfel privind lucrurile, dacă Ana a fost o femeie în carne şi oase, atunci avem de-a face cu o crimă care nicicum nu ar putea fi trecută cu vederea; autorul interoghează, incluzând răspunsul fără rezervă în retorica propriu-zisă: ,,Ce lucrare pământească poate justifica o crimă? Ce operă nemuritoare poate dăinui pe temelia însângerată de jertfirea unui om?”. Eliade este o temă recurentă, ca şi Paul Goma cu toate controversele sale, dovedind preocupări constante ale eseistului, precum şi o anume insistenţă în recuperarea detaliului revelator. Este cert atras de modelele morale, pe care le promovează în orice împrejurare şi pe orice cale, de exemplu, la ideea revistei Argeş de a-i acorda un premiu lui Paul Goma, Dumitru Ungureanu se opune din simplu motiv că acesta merită mult mai mult (chiar premiul Nobel, cum aflăm dintr-un alt eseu al său). O remarcabilă confesiune găsim în Viaţa mea fără de Noica, text care rememorează, pe lângă descoperirea accidentală a filozofului (facilitată de un articol din ,,Opinia studenţească”, Wozu Noica?, semnat de Luca Piţu) traseul parcurs de el însuşi, ca tânăr cititor bâjbâind pe aria literară, confesiune interesantă inclusiv din punct de vedere al valenţelor lirice, mai puţin lăsate la vedere de autor: ,,…am cumpărat unul din cele 9.100 de exemplare ale volumului II din operele lui Platon, publicate de Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Sunt acolo şapte dialoguri ,,minore”, a căror lectură, zilele următoare, m-a expediat într-o nedumerire colorată albastru. Asta e prima şi singura impresie: se deschidea dinainte-mi cerul fără nori, deasupra unui relief abstract peste care n-am reuşit încă să-mi plimb tălpile. Interesul meu de cititor flota, deja supraîncărcat, pe oceanul literar. Nu-mi ajungea timpul să citesc tot ce doream, nu-mi ajungeau banii să cumpăr tot ce găseam. Îmi lipsea un profesor, un ,,îndrumător’’, un magistru care să-mi ghideze plutirea pe apele înşelătoare ale culturii".
Pe aceste planuri, Dumitru Ungureanu se mişcă dezinvolt, cu elasticitatea lexicului şi cu dinamica argumentului, ceea ce dă savoare scriiturii. Textele au ritm, au umor şi sarcasm, au mirare şi întrebare, au învăţătură şi detaşare critică (cartea ar putea avea ca motto cuvinte lui Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, amintit la un moment dat), fiind, de fapt, detaşarea cu care te adresezi lucidităţii şi normalului. Detaşarea ca distanţă între moralitatea asumată şi contextul compromiţător, indiferent de consecinţe: ,,Numai că artistul care face pe gustul publicului, este un măscărici, un circar, un lăutar. Un entertainer. A-i da importanţă, e viciul vremii noastre. O vreme în care nu dramaturgul, ci actorul e aplaudat şi adulat, editorul e mai important ca scriitorul, negustorul poartă moţ, nu meseriaşul. Dinaintea acestei provocări, nu alta decât cele ce-au determina mutaţii esenţiale în decursul istoriei omenirii, artistul trebuie să spună adevărul în detrimentul confortului”. Aproape toate textele au o discretă intenţie moralistă, o morală de/a bun(lui) simţ, prin demistificare, prin adevărul rostit răspicat, prin tuşa finală a convingerilor personale, prin apelul la conştiinţa din celălalt.


Mesajul eseistic trădează, dincolo de text, relieful psihologic al unui autor care nu face rabat de la valori şi de la principii, el însuşi părând a fi semnat pactul cu adevărul (de remarcat faptul că în 1975, tânăr fiind, Dumitru Ungureanu, participa la editarea revistei de cultură Adevărul – apărută doar în 5 exemplare dactilo, urmate de o anchetă a securităţii!). Acest amănunt biografic, poate elucida câte ceva din caracterul vehement al eseistului de azi, al publicistului nonconformist, de atitudine, care îşi asumă menirea din convingere, distilând realitatea într-un alambic de gândire creativă, pentru că a învăţat de la Herr Heidegger că justeţea răspunsului depinde în primul rând de corectitudinea întrebării.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu