Şleauri înzăpezite
Magia vieţii la ţară este, dacă nu o iluzie întreţinută de
oameni crescuţi la oraş, cel puţin o ficţiune culturală proprie
societăţilor disfuncţionale. Literatura, filmul, muzica, pictura,
mai nou televiziunea aşa-zis documentară - toate propagă ideea că
a trăi din munca pământului, într-o aşezare cât mai depărtată
de centrele civilizate înseamnă şi aduce o bucurie fără egal.
Sunt destui orăşeni cu situaţie bine definită în mecanismul
statului, care cumpără şi dezvoltă proprietăţi rurale,
productive, întreţinute însă de lucrători aproape anonimi. Cu ce
preţ şi în ce măsură sunt sprijinite din venituri
extra-agricole, asta nu prea se spune, nici nu se bagă în seamă de
obicei. Exemple din rândul fostei „clase burghezo-moşiereşti”
(vorba marxistului) se găsesc în zilele noastre post-revoluţionare.
Ba avem şi ceva oarecum inedit - vezi investiţiile prinţului
Charles, moştenitorul tronului Marii Britanii, într-o comună din
Transilvania. Un exemplu am şi-n satul meu de baştină: fiul
medicului Dimitrie Gerota, fostul proprietar de moşie confiscată de
comunişti şi transformată în IAS, a revenit după 1990 din
Elveţia, unde îşi câştigase un statut profesional impecabil, a
recuperat terenul şi a finanţat o fermă de cereale, prosperă o
perioadă.
Şi pe mine m-a tentat, la tinereţe, să devin un fel de mic
fermier, cu toate plăcerile şi nevoinţele specifice. O lungă
serie de inadvertenţe în relaţiile cu ceilalţi, plus hernia unui
disc, operată exact în perioada în care puteam să muncesc fără
odihnă, mi-au stopat, cu greu, elanul cultivator. Am rămas un
chibiţ, iniţiat cât de cât în ceea ce azi se cheamă agricultură
ecologică. Ştiu ce înseamnă să ari, să semeni, să uzi, să
sapi, să coseşti, să culegi roadele şi aşa mai departe. (Nu ştiu
să vând ce produc, dar asta e altă poveste!) Am crescut cu astfel
de treburi, pe care le consideram parte din viaţa mea, ca mai toată
lumea satului natal. Nimănuia dintre rude, vecini, prieteni sau
duşmani nu-i trecea prin minte că a munci pământul este altceva
decât obişnuinţă. Chiar şi în deceniul ce-a urmat
colectivizării forţate, când satul nu începuse încă a se goli
de oameni, iar prezenţa la CAP devenise obligatorie, a te hrăni din
produsele curţii era ceva normal. Azi, cu mentalitatea schimbată în
mare măsură, pot admite, din punct de vedere cultural, că
obţinerea celor necesare traiului zilnic seamănă unui fel de lucru
sfânt. Mai sfânt chiar decât sărbătorile bisericeşti - fiindcă
religioase nu le pot spune, religia nefiind o noţiune folosită de
consăteni.
Pe atunci, la jumătatea anilor 1960, în satul nostru fără lumină
electrică, a merge la biserică era un alt lucru de la sine înţeles,
fără ca vreun om să caute explicaţii metafizice ori ideologice
pentru asta. Nimeni nu era considerat mistic dacă se închină, nici
nu credea despre sine că se împotriveşte comunismului sau că
„rezistă prin credinţă”, aşa cum se laudă în spaţiul
public, de vreun sfert de secol încoace, tot soiul de ipocriţi
sfertodocţi (sau sfertodocşi...?). Persecuţii
antireligioase comise de comunişti nu ştiu să se fi făcut, popa
Bucurescu, la fel ca popa Roşulescu, din Morteni, erau devotaţi
regimului nou, se vădise la colectivizare. Sectanţi ori credincioşi
de alt rit decât cel ortodox nu aveam în comună. E drept, la un
moment dat, prin anii 1950, când comuniştii satului - oportunişti
fără ruşine obrazului - se închipuiau cocoţaţi pe cai
invincibili, se găsise unul, Marin al Saftei lui Nirlă, zis Călică,
dispus la gesturi demolatoare. Într-o zi, fiind complet beat, a
înhăţat securea şi s-a oprit în faţa crucii de lemn ce străjuia
centrul satului, la Răspântie. Scuipând în palme, a cuvântat
astfel, privind tulbure la obiectul masiv, înalt de peste doi metri:
- Pân-aci, Cristoase, că te tai!
Pe cruce era gravat conturul unui Iisus răstignit, iar Călică,
tânăr plăvan pulos, căzuse cu tronc unei activiste, celebră în
epocă şi-n raion, poreclită - sau chiar purtătoarea numelui -
Marianca, mare consumatoare de bărbaţi. Fără prea multă
ideologie revoluţionară în cap, Călică n-avea nimic de împărţit
cu Iisus ori cu religia, dar socotea, pesemne, că dacă sfărâmă
crucea îi dovedeşte înfocatei comuniste bărbăţie politică.
Numai că, înainte să ridice securea, a apărut Safta, mama lui
Călică, subţire şi aţoasă, cu un ciomag în mână. Ce s-a
petrecut, e lesne de ghicit. Nu doar că Marin a uitat pornirea
asasină; peste câteva luni, întors la nevastă, înjura de zor
comuniştii şi binefacerile aduse de ei. Ce-i drept, fusese tras pe
linie moartă de organizaţie, iar amanta îl părăsise...
Satul nostru este aşezat pe malul Neajlovului. Străbătut de
drumul principal ce vine dinspre Găeşti şi, trecând prin Morteni,
ajunge la Ciupa şi Teiu, Cacova are centrul în Poiană, la
Răspântie sau Răscruce, acolo unde se întâlnesc patru uliţe,
zise şi Linii. Porţiunea de drum principal, de la intrare în sat,
se cheamă Linia Bisericii, din motive evidente. Continuarea, ieşirea
din Cacova spre Morteni se numeşte Linia Ungurenilor, dat fiind că
multe gospodării aparţin celor din acest neam. Spre dreapta este
Linia Broscanilor, scurtă şi înfundată, cu denumirea luată de la
balta plină de broaşte într-o vreme, situată chiar lângă
Răspântie. Cealaltă uliţă se crapă în două şi se cheamă
Linia Sârbilor. Numele vine de la satul vecin, Sârbi (în fapt,
bulgari strămutaţi acolo pe vremea lui Mihai Viteazul), către care
duce un braţ; celălalt braţ străbate - şi se împarte în
numeroase ulicioare - cea mai populată zonă a satului. E ca o ţară
în miniatură, locuită de mai multe neamuri, purtătoare de nume şi
porecle frumoase: ai lui Mocanu, zis Bolovan; ai lui Uţă, ai lui
Trandafir, zis Procororu; ai lui Olteanu, zis Moşradu; ai lui
Micşonelu; ai lui Nicolae, zis ai lui Bertea, şi ai fratelui său,
German; ai lui Birişcă, ai lui Gogu Sticlă; ai lui Iordache; ai
lui Colăcel; ai Oanţei, sora bunicului meu, măritată cu unul
dintr-ai lui Colivaru; ai lui Tiu, zis Bubulică; ai lui Piciu, zis
Dighiban; ai lui Ghidarcea; ai lui Niţă, zis Nenecea şi câţi,
Doamne, alţii, trecuţi în ţărâna uitării, îngropaţi într-un
cimitir pe care actualmente un popă nedemn de statutul său încearcă
să-l strămute ca să-şi lărgească bătătura! Curios, niciodată
partea asta de sat n-a primit numele după al unui neam, probabil
fiindcă erau prea multe şi egal de faimoase. Nici măcar fraţii
Gheorghe şi Marin Onete, zişi ai lui Velea, n-au transferat
cartierului ceva din aura lor invincibilă; fiul lui Gheorghe, Nicu,
a fost în anii '70-'80, şi chiar până la moarte, liderul
necontestat al flăcăilor satului; însurat şi tată a trei băieţi
el însuşi, se purta mereu ca un fecior liber şi petrecăreţ...
Ieşirile din sat, prin oricare uliţă din partea fără nume,
ajung în câmpia unde se aflau, până în 1962, la colectivizare,
majoritatea pogoanelor muncite de cacoveni, un islaz primit de obştea
satului după reforma agrară din 1921 şi o pădure de fagi şi de
stejari, zisă a lui Vodă - în fapt, proprietatea sătenilor (şi
familia mea deţinea o fâşie acolo, n-am revendicat-o nici până
azi, neavând cum să o „exploatez”!). Pe timpul copilăriei
mele, după 1956, cea mai mare suprafaţă de pământ, confiscată
proprietarilor în 1945, era gestionată de IAS, fostă GAS.
Întreprinderea, cu sediul într-un conac boieresc de lângă oraşul
Găeşti, constituia principalul angajator al forţei de muncă
disponibile în sat. Fără să necesite calificare, lucrul la IAS
era totuşi evitat, fiind ceva temporar, potrivit mai degrabă
copiilor în vacanţe decât locuitorilor cu familie de întreţinut.
Acolo am câştigat primii mei bani, la 13 ani, după o vară de
săpat porumburi...
Drumul principal nu era asfaltat; de uliţe - ce să mai zic!
Pietruit, da, din răsputeri. Aproape anual se organiza muncă
voluntar-obligatorie pentru a înlătura blestemul noroaielor
eterne. Nu ştiu cum se făcea însă, că, după un timp, oricâtă
piatră s-ar fi adus, pe orice uliţă, se scufunda inexorabil în
pământ. Sub dinamica bătaie a ploilor, a zăpezilor, a copitelor
vacilor, a potcoavelor cailor şi a unghiilor boilor, multe prevăzute
cu blacheuri, pietrişul cărat cu căruţele, cu puţinele maşini
autobasculante sau cu roabele, se contopea cu ţărâna, iar drumul
se transforma în şleau, aşa cum fusese la începuturi, adică pe
la 1820, când ştim din hrisoave că s-a închegat satul Cacova.
Scriu „închegat”, nu „întemeiat, deoarece pe muchia văii
Neajlovului, în vecinătatea locului unde azi se află biserica,
fusese conacul boierilor (sau poate numai arendaşilor) Mitescu, nu
se ştie precis din ce an stabiliţi acolo. Unele uliţe, cocoţate
pe malul vijelioasei (doar primăvara) Vălcele (numite uneori şi
Cacuta sau Căcata - de la gunoaiele aruncate pe firul ei),
beneficiau de-un sol cât de cât pietros; exemplu era uliţa lui
Peciu. Altele, chiar circulate zilnic de atelaje ori vite, nu păreau
atinse vreodată de blestemul celui mai pipernicit bolovan de râu.
Ţin minte uliţa din spatele gospodăriei lui Bizdeche, ce ajungea -
tăind Vălceaua - la grajdurile CAP-ului şi continua, dincolo de
Puţişor, spre pământuri, pădure şi cătunul Vultureanca. Pe
acolo ieşeau căruţele din sat, vacile, oile, caii, ulterior
tractoarele, şi oricine avea treabă în partea aia. De atâta
umblet, solul se adâncise ca albia unui pârâu ori a unui torent
ghiftuit după vreo ploaie de vară. În fapt, chiar asta şi era,
fiindcă terenul în pantă înlesnea scurgerea apelor de pe linia
Sârbilor către Vălcea. Apele astea vremelnice cărau şi gunoaiele
aruncate de te miri cine exact în văzul şi picioarele tuturor, iar
uliţa ajungea deseori un fel de groapă de gunoi. Niciodată, în
pofida grămezilor de pietriş cărate acolo, mai cu seamă în anii
când funcţiona secţia zootehnică din grajdurile CAP-ului, la vreo
două-trei sute de metri distanţă, uliţa aia n-a săltat peste
statutul de şleau.
Şleau se făcea şi pe Linia Sârbilor, pricopsită cu două urme
prin mijloc, zilnic adâncite de roţile tractoarelor nărăvaşe ce
cărau remorci pline cu cereale de la IAS-ul situat la vreo doi
kilometri de Răspântie, în punctul numit Ţăvârlău. Era
suficientă o ploicică scurtă să umple şanţurile, iar dacă
sezonul ploios ţinea mai mult de trei zile, apoi să fi văzut
„bucurie” pe săteni! Cei mai mulţi umblau desculţi, fie că nu
aveau ce încălţa, fie că-şi protejau unica pereche de pantofi.
Atunci, în anii 1960, apăruseră sandalele de gumă, sau gumarii ce
fac şi azi grosul vânzărilor prin târguri provinciale. De-o
calitate cel puţin îndoielnică, se rupeau suficient de iute ca să
fie păstrate cât mai mult cu putinţă, nefiind chiar ieftine.
Opincile se răriseră, puţini purtători le afişau cu nonşalanţă,
fiind acum indicii ale sărăciei. Cizme de piele aveau numai
bărbaţii bătrâni, dar le purtau la fel de rar cum alţii purtau
opinci. Văzute ca semne ale unui trecut suspect, colorat verde,
dinainte de război, arătau bine, lustruite cu peria, cârpa de
postav sau bucata de pâslă, anume ţinute pentru asemenea
„operaţiune” sărbătorească. Sandale, zise romane, din
cureluşe încrucişate, purtau bărbaţii maturi, trecuţi prin
armată şi prin oraşele mari. Bocancii de iarnă, rari, păreau
predestinaţi sondorilor şi celor plecaţi la muncă pe şantiere,
de unde reveneau acasă încărcaţi. Pantofii, evident, erau
apanajul profesorilor şi-al liderilor oficiali, măcar că aceştia
fuseseră până mai ieri „bă, Ilie!” sau „nea Marine!” Noi,
copiii, purtam tenişi. Noi-nouţi, arătau şi miroseau minunat, cu
pânza albastră sau maro, cu găuri protejate de inele, cu şireturi
albe, trainice. După o zi de „bătut mingea”, erau praf! Nu doar
că se murdăreau, ci se şi dezlipeau pe laturi sau în bot, unde
era imposibil de cârpit. Cât dura să primim alţii? Dacă eu, că
aveam un tată electrician cu categorie maximă şi bani destui,
căpătam cel mult o pereche pe an, colegii mei nu aveau nici măcar
una la trei ani. Nu ştiu ce păţeau ei, dar eu simt şi azi apa
noroioasă clefăind în interiorul oricărei încălţări ce mi se
cumpăra. Şi nu excelam nici la fotbal, nici la ţurcă, nici la dat
cu piciorul în câini; cel mult, când mă lăsam cu sania la vale,
pe pârtia de la Vad, puneam frână cu vârful cizmelor de cauciuc,
abilitate ce-mi uşura strădania nestăpânită de-a rupe ce purtam.
Vai de curul meu, pentru aşa ispravă!
Cutreieram satul cu orice prilej. La Colindeţe îl străbăteam
complet, într-o singură seară. Porneam de la Biserică, unde popa
ne blagoslovea şi ne da câte un covrig, rămas de anul trecut,
vorba glumeţilor. Urmam dus-întors, pe fiecare parte, la rând,
linia Broscanilor, pe-a Ungurenilor, apoi tot hăţişul uliţelor
fără număr şi nume din sud-est, bucurându-ne când gospodinele
cu casa în deal, dincolo de Vălcea, coborau la uliţa principală,
scutindu-ne de căzături în genunchi, noroi în ciorapi şi
„plăcinte” pe turul pantalonilor. Eram toţi copiii strânşi
într-o ceată şi fugeam fără minte, motivaţi de ambiţia să
fim primii. Asta nu ne aducea vreun biscuit sau vreo nucă în
plus, ci numai transpiraţie, haine şi încălţăminte rupte, plus
răceală câteodată.
Din toată copilăreala Colindeţelor, îmi amintesc o seară când
- după câteva zile de burniţe şi ploi - ningea ca-n basme. Toată
ceata orbecăia prin întuneric pe Linia Sârbilor, pe unde zăpada
ne depăşea genunchii. Nu nimeream poteca firavă dintr-o margine
mai ridicată, alunecam în şleauri, ne udaserăm până sub
mintene, dar nu domoleam huietul. În dreptul gardului ce înconjura
părelnic bojdeuca lui Garabete, l-am întâlnit pe Gheorghe
Ungureanu, zis Pică, văr bun cu tata şi vecin cu noi. Să ne
ajute, ne-a arătat o dâră croită pe lângă uluci şi ne-a
îndrumat aşa:
- Luaţi-o, bă, p-icea!
Pică era numele său de alint, nimeni nu-i spunea pe cel de botez.
Picea sau Piceaua i-a rămas porecla cât a mai trăit.
(publicat în revista Hyperion - nr. 4-5-6/2017)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu