Împărtăşanii
Dacă stau chinuit pe scaun şi îmi amintesc fără părtinire, tatăl
meu a practicat din greu - şi cu mai multă consecvenţă decât
orice altceva - meseria de beţiv, din care i s-a şi tras
neverosimilul, fragedu-i sfârşit. Băutul fără noimă, pierderea
timpului în discuţii aburoase pe la bufetul sătesc ori prin
cârciumile răsărite după colectivizare, fabricarea ţuicii în
alambicul propriu, improvizat din te miri ce vase, ţevi şi butoaie
cărora nimeni nu le-ar fi găsit vreo întrebuinţare - toate astea
ţineau loc de treburi serioase pentru generaţia părintelui meu,
constituind parcă şi-un fel de palmă dată generaţiei precedente,
cea care prin muncă îndârjită şi spirit econom adunase o avere,
acum inutilă. A nu se uita că, pentru ţăranul român, aşa cum îl
găsim configurat în opere literare, dar şi-n studii sociologice, a
avea pământ era dorinţa cea mai fierbinte şi împlinirea ce-i
rotunjea viaţa. Eu n-am nevoie să citesc documente găsite prin
arhive ori pagini epico-lirice scrise de marii noştri literaţi; am
văzut destui oameni care, cuprinşi de febra creşterii porumbului
muştruluiau cernoziomul cu palmele jupuite, trăgând la rădăcina
plantelor ţărâna moale, umezită de vreo trecătoare ploaie. Am
lustruit amar de ani clasica unealtă şi cu ea mi-am câştigat
primii bani de la IAS - cu sapa folosită de atâţia săteni, între
altele şi pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre ei. Ca un
sculptor în lut sau poate ca un olar inconştient, am utilizat în
diferite împrejurări tălpile pentru retuşarea estetică a
cuibului anevoie strâns pe lângă vreo tulpină fragilă, crescută
ponciş. Multora dintre consăteni, colectivizarea le-a tras,
efectiv, pământul de sub picioare, lăsându-i de-a dreptul în aer
într-un mod foarte puţin metaforic şi destul de crunt ca să piară
de pe faţa planetei după o fragilă împotrivire. Dar au fost şi
unii a căror minte era suficient de sprintenă să priceapă că
vântul ce bătea dinspre Est nu-i teribilul, însă trecătorul
Crivăţ; şi că, dacă ai chef să trăieşti, ori te pliezi
curentului, ori te laşi purtat de el până dincolo de fruntarii,
dincolo de Cortina de Fier sau chiar dincolo de Atlantic. Aşa au
procedat Niculae al lui Diliba şi fiul său, Gigel. Primul a vândut
pe nimic pogonul de pământ din care abia se arănea şi-a găsit o
slujbă la fosta uzină Malaxa; al doilea a părăsit Bucureştii, în
care se supravieţuia totuşi comod prin anii 1965-1975, şi s-a
exilat în Canada.
Rămaşi doar cu grija, deseori nesemnificativă, a curţii şi a
grădinii din jurul casei, aproape toţi cacovenii valizi s-au
calificat „la locul de muncă” în uzinele din orăşelul
apropiat, Găeşti. De acolo s-au şi pensionat, cei mai „norocoşi”
dintre ei chiar înainte de vârsta legală, din cauza vreunei boli
căpătate la serviciu. Neîndoielnic, alcoolul - mai ales din cel
prost, abundent şi specific anilor 1980 - ajutase la îmbunătăţirea
calităţii de bolanv, cu care bietul om se pricopsise fără mult
efort. Iar alcoolismul - acum mă refer la populaţia României - nu
era ceva „perfect bărbătesc”, vorba unei reclame inepte. Şi
femeile cedau ispitei bahice, zeitatea antică bântuind - cum se
ştie - meleagurile astea, binecuvântate în secolul XX cu
stăpânirea - prin reprezentanţi - de către populaţiile
balcanice. Să bei până uiţi de tine, să bei fără oprire nu
ştiu câte zile, să bei orice fără să-ţi facă rău, să bei
din zori, ca băieţii buni, să iei la intrarea în fabrică un ceai
afurisit la cârciuma din colţul platoului industrial, să guşti la
prânzişor o ceaşcă de ţuică doar ca să nu uiţi încotro ai
plecat, să sorbi la prânz vreo două cinzeci de grijanie ca să-ţi
faci poftă de mâncare, să ieşi din şut pe la chindie, uscat
de-atâtea rugăciuni, şi să-ţi stingi setea „La Florică
gogoşarul”, cum i se spunea dughenei unde Florică vindea, pe
lângă faimoasele sale gogoşi găurite, suc la sticlă, colorat
galben şi întărit cu alcool din prunii combinatului - iată
adevăratele preocupări pe care generaţia părinţilor mei ni le-a
lăsat moştenire nouă, cei veniţi pe lumea asta crudă între 1950
şi 1960, fără să-i excludem şi pe mai tinerii ca noi, de până
la pleiada celor numiţi ulterior „decreţei”, cu a căror
naştere s-a schimbat paradigma. Mentalul comun din zilele
post-comuniste (folosesc un termen ce mă scapă de complicate
precizări), edificat de-o presă mai degrabă analfabetă, plasează
în judeţele Moldovei epicentrul beţivănelii, dând şi de înţeles
că ar fi un fenomen tipic românesc. Fals. Nu vreau să demontez
mistificarea, ci doar trimit lucidul cititor la o carte, ameţită de
englezul Malcolm Lowry – La poalele vulcanului, sau la alta,
a rusului Venedikt Erofeev - Moscova-Petuşki. Cârcotaşii
pretenţioşi pot găsi la celălalt rus Erofeev, Viktor, un eseu -
Filosofia vodcii - selectat din volumul Buricul şi
publicat la noi chiar de revista România literară, bastionul
rezistenţei antietilice din patria literelor valahe.
A vorbi în acest context de „religie”, „grijanie”,
„împărtăşanie”, „prescură”, „pomană”, „cristelniţă”
şi alţi termeni bisericeşti nu-i, de bună seamă, ceva natural,
ca şi când ai discuta, impersonal şi simplu, despre viaţă şi
despre vulgarităţile ei aspectuoase. Exista, până nu demult, o
anumită pudoare în a numi, de pildă, organele sexuale şi
îndeletnicirile lor specifice, folosind cuvinte din limbajul colorat
al străzii, care nu de multe ori coincide în vocabule - însă nu
şi-n tonalitate - cu limbajul intelighenţiei mai mult sau mai puţin
artistice. Similar, pentru lumea rurală în care am crescut, a spune
că „beau până cad pe jos” era cel puţin jenant, astfel că de
obicei auzeam expresii precum „m-am împărtăşit la Pielan şi-am
ajuns acasă lemn de-atâta agheasmă” (Pielan fiind gestionarul
magazinului sătesc în care se găseau de toate, şi mai cu seamă,
cam de prin 1965, băuturi de orice fel, inclusiv din import). Dacă
aş istorisi aici diverse întâmplări legate de băutură, pagina
s-ar colora fără efort, ca un clişeu fotografic analog developat
manual în condiţii de laborator improvizat. N-aş îndrăzni să
comit asemenea liturghie; dar cum să vorbeşti despre băutură fără
să pomeneşti măcar o sfeştanie sau două, cât de cât epice?
Slavă Domnului, n-au lipsit nici din propria-mi viaţă! Ba unele
s-au întâmplat înainte ca memoria mea să acumuleze amintirea
faptelor şi să o păstreze până spre zilele astea translucide...
De prima am auzit, îmi închipui, de la Maica, bunica din partea
tatălui, cea care ne-a crescut, pe mine şi pe soră-mea. Isprava mi
s-a părut cumva imposibilă, însă Maica nu obişnuia să-mi spună
minciuni, ci poveşti, unele în versuri, semnate de scriitori
uitaţi, cum e Vasile Militaru. Confirmarea mi-a parvenit de la tata,
pe când aveam vreo 20-şi-ceva de ani, venisem în concediu din
serviciul militar (executat la marină, în Constanţa, Mangalia şi
2 Mai), şi irigam cu ţuică proaspătă iluzia că vom locui
împreună - el, văduv, şi cu mine, neînsurat -, plănuind
îmbunătăţiri la casă şi noi construcţii în curtea noastră de
5000 m2. Era
septembrie 1978 şi ziua semăna cu aceea din septembrie 1956, când
făptaşul fusese la depărtare de-un ţoi să mă omoare cu extract
de zarzăre. Pe atunci, genitorul meu „lucra la sonde”, cum
ţărăneşte era desemnat statutul lui de electrician la schela de
foraj petrolier ce împânzise dealurile dintre Cobia şi Leordeni.
Calificat la şcoala profesională, absolvită imediat după armată
- sau concomitent cu perioada-n uniformă, pentru mulţi definitorie
- Andrei Ungureanu se număra printre cei, nu puţini, care opinteau
să plece din mediul rural, văzând încotro evoluează societatea
românească. N-a plecat; pesemne că-n suflet nutrea visul că
lucrurile se vor întoarce. Dovadă am şi opinia lui - rostită cu
aerul că-i vorbă scăpată la beţie: „Comunismul nu prinde anul
2000!”. Ce folos că a avut dreptate, dacă el, tata, n-a prins
acel an?!
Era o zi senină, neobişnuit de caldă, eu abia împlinisem şase
luni de viaţă şi mă zbenguiam într-o copaie scobită în lemn de
plop, protejat de-a curmezişul cu nişte bete, abandonate probabil
de Taica. Leagănul ăsta improvizat adăsta pe jos, la umbră, sub
mărul din faţa casei. Maica alerga după toate treburile
gospodăreşti, lăsate în grija ei de restul familiei - Taica,
mama, mătuşă-mea Florica, zisă Dada, unchiul Ioniţă şi
cealaltă Florica, nevasta lui, căreia îi ziceam Mama Fica.
Toţi aceştia plecaseră la câmp, cred că la culesul porumbului,
aşa dă de bănuit situarea temporală. Cele 18 pogoane greu
cumpărate de Taica şi egal împărţite copiilor săi solicitau
forţă de muncă, nu glumă. Sosit acasă cu teancul de bani pentru
achitarea taxelor impuse de „regimul puterii populare”, tata era
binişor aghesmuit, fiindcă-şi permitea, la salariul lui, în ciuda
obiecţiilor dialectic-absconse ale inclementului Taica şi a
palmelor îndesat administrate de fratele său mai mare, nemilosul
Tatoniţă. Ce fel de ţuică băuse, şi cu cine, nu-şi mai amintea
după 20-şi de ani. Fără să pară că observă starea lui, ori
poate îngăduitoare din fire, cum era de fel, Maica l-a rugat să
legene copaia, sperând că eu voi adormi, iar el se va trezi.
Bucuria că mă are şi că mă vede, după cât timp o fi stat la
sonde, l-a împins pe tata să împărtăşească - în lipsa altui
tovarăş - fix cu mine licoarea ce-l înaripa! A turnat din sticlă
într-o lingură, tot de lemn, şi mi-a dat să beau, convins că în
felul ăsta voi înceta să mă agit o bună perioadă de timp.
Eroare! Alcoolul m-a congestionat; m-am înroşit ca pus la fiert, am
început să urlu, mă sufocam de plâns, bestecăiam din mâini şi
din picioare ca oaia căpiată, scoteam pe gură clăbuci - în fine,
toată gama de gesturi ale intoxicatului precoce. A venit Maica şi,
văzând situaţia, m-a scăpat dându-mi să beau lapte - de unde,
pesemne, am rămas până acum cu apetenţă pentru hrănitorul
lichid.
- Mă, nesocotitule, era să omori copilul! - spunea tata că i-ar
fi zis Maica, şi n-am motive de îndoială, ştiindu-i bunicii un
suflet ca pâinea caldă. Blândeţea ei nu l-a scutit pe entuziastul
meu părinte de pedeapsă. Care nu mai ştiu în ce-a constat...
Altă ispravă a tătânelui s-a consumat în primăvara lui 1965.
Pe atunci lucra în Balastiera Ioneşti, unde ajungea cu bicicleta în
toate zilele fără zăpadă. Erau mai mulţi din Cacova şi Morteni,
toţi pedalând zorit la plecare şi alene la întoarcere. Sau
invers? Ca să ajungă mai repede, se iviseră două posibilităţi:
motoreta sau motocicleta (nu sunt acelaşi lucru!). Motoretă
cumpărase Marian, zis Boască, din Morteni, motocicletă nea Aurică
al lui Zamă, vecinul nostru, care se îndura câteodată să-l ia şi
pe tata. Veneau amândoi cu chiu, cu vai şi cu vreo sticlă prost
ascunsă de ochii didactic-osânditori ai Doamnei învăţătoare
Jeni, soţia lui nea Aurică. Cum-necum, vecinul l-a convins pe tata
să-şi ia şi el motocicletă - sau motoretă, nu pot preciza ce. De
la cine cumpărase drăcovenia, chiar că n-am întrebat vreodată,
dar e sigur că proprietarul avea aceleaşi gusturi ca părintele meu
şi ca vecinul nostru, erijat în consilier de achiziţie. Odată
târgul încheiat, se cuvenea să-l cinstească tradiţional, drept
care s-au oprit tustrei la cârciuma gestionată de faimosul şi
unsurosul (de la „uns cu toate alifiile”) Iţic, personaj deloc
inventat, deloc evreu, cum ar lăsa numele să se înţeleagă, şi a
cărui existenţă poate fi atestată documentar de crucea din
cimitirul satului Ghergheşti. Suculenţa împărtăşaniei a fost de
netăgăduit. Micii serviţi drept anafură n-aveau niciun zgârci.
Vinul şi ţuica nu suferiseră botezul apei de fântână. De gheaţă
nu era nevoie, luna aprilie încă răbufnea răcoroasă. Aldămaşul
a turuit rotund, iar plecarea a dat rateuri. Însă odată urcaţi pe
biciclete, nu s-au poticnit decât în valea Neajlovelului, în
preajma unei grămezi de balast, puse în drum pentru a fi
împrăştiată ca pavaj cândva, înainte de-a fi furată. Tata s-a
oprit drept în mijlocul muşuroiului, analizând consistenţa
pietrelor cu nasul, obrazul stâng, coatele şi genunchii. Căzătura
nu l-a frânt. A ajuns acasă pe post de proptea lui nea Aurică,
mult mai tămâiat. Juliturile, sângele ce-i mânjea faţa, ruptura
hainelor grăiau elocvent ce păţise. Întâmplător aflat în
curtea noastră, într-o criză de trezie după lungi sesiuni de
înecare în băutură a durerii că-i murise nevasta cu vreun an
înainte, Tatoniţă i-a cârpit o inutilă pereche de palme, absolut
fără niciun efect pedagogic asupra fratelui cel mic. Taica şi
Maica n-au comentat incidentul. Mama, ca de obicei în ocazii
de-astea, a preferat să tacă şi să înghită încă o dată
umilinţa situaţiei. Şi nu era prima oară.
Mi-amintesc bine figura lui tăticu (aşa îl alintam), afişată
zilele următoare. Îi desluşesc rănile roşii pe obraz şi pe nas,
ochii umflaţi şi atitudinea de câine bătut. Stătea pe treptele
prispei şi curăţa pantofii de noroi. S-a uitat la mine cumva
nedumerit, rumegând în minte un gând care pesemne că nu-i dăduse
pace în nopţile scurse de la incident. Şi-a cugetat cu voce tare
astfel:
- Băăăăă, dacă mergând eu cu bicicleta am căzut şi mi-am
rupt coatele, când oi cădea cu motoreta (sau motocicleta), precis
îmi rup gâtul! Îi fut sângele mă-sii de motoretă (sau
motocicletă), n-o mai iau!
Cum a decurs reversul târgului deja încheiat? Presupun că fostul
viitor navetist motorizat a pierdut o parte din bani, poate chiar pe
toţi. Nişte piese de motociclu au zăcut prin podul casei până în
1966, când familia - unită „spate-n spate” la greu - a
demolat-o, zidind alta nouă pe vechea fundaţie.
Împărtăşanii de felul celor schiţate deveniseră familiare. Nu
împiedicau munca asiduă pentru menţinerea unei situaţii care -
privită din perspectiva deceniilor fumate - scăpăta inexorabil, ca
ţuica prelinsă pe ţeava alambicului, fără să băgăm de seamă.
Şi, sincer să fiu, nici până azi nu discern ce-a fost mai benefic
- munca sau băutura?
(HYPERION - nr. 7-8-9/2017)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu