O fâşie de şorici
În fiecare an, când încep sărbătorile de iarnă, fiinţa fără
vârstă din mine se sufocă de regret, disperare şi furie. N-am
remuşcări că nu mai sunt copil, să mă bucur de eventuale daruri,
fiindcă nu-mi amintesc să fi primit prea multe în falnica-mi
juneţe. Şi chiar dacă voi fi primit, nu le-am dat atâta
importanţă ca să-mi rămână în memorie. E drept, păstrez încă
avionul de plastic adus de Taica după un sejur la băile din
Techirghiol, dar acela nu era prilejuit de vreo sărbătoare. Dacă
stau să (re)judec mai atent amintirile stârnite de cadouri, pot
afirma că la noi nu se aştepta ziua festivă ca să dăruim ceva
cuiva. Întocmai ca beţivii, pentru care orice moment e un prilej
bun de „făcut cinste” cu vreo sticlă de tărie, părinţilor
mei nu le trebuia prea multă pregăteală ca să-mi „cadorisească”
vreo sfântă de bătaie, drept răsplată pentru prostiile ce se
ţineau scai pe urma mea. Fiindcă astea mi-au rămas întipărite în
minte fără putinţa de-a le şterge, oricâte strădanii aş
cheltui ca să scot la iveală bucuria surprizelor solemne.
Şi-atunci, de unde regretul sufocant? Nu ştiu. Îl simt însă
acut, de fiecare dată când apar pe stradă nişte „colindători”
îmbrăcaţi în ceva ca ţolurile soioase pe care îşi fac somnul
câinii urgisiţi. Sunt vreo trei sau patru inşi, de vârstă
nedefinită şi de sex incert. Cel puţin unul arată a fi şi fată
(femeie?), şi băiat (bărbat). Cum umblă înfăşurat într-un soi
de cearceaf nespălat cu anii, ce-i acoperă capul, trupul şi
picioarele până sub genunchi, mi-a fost imposibil să-i ghicesc
genul, şi nici n-am îndrăznit să-l întreb. Pe cap duce un soi de
mecanism clămpănitor, compus din două bucăţi de lemn, îmbinate
la un capăt cu o sfoară, susţinute de un băţ. Pesemne că asta
vrea să fie botul caprei, fiindcă deasupra, drept moţ, stă un
petec de piele ce pare să fi aparţinut mai degrabă unei ovine
decât imaginarului animal totemic. Mi-e greu să acord acestor
fiinţe statut de colindători tradiţionali. Nu ştiu să recite
niciun colind, necum să joace sceneta consacrată. „Recitalul”
lor constă în baterea unui soi de tobă şi pocnirea biciului
confecţionat din şuviţe de frânghie ruptă, din pocnitul lemnelor
şi zbierarea cuvintelor: „ţac, ţac, ţac căpriţă, ţac”,
urmate de nişte hăulituri indistincte. Îmi asum riscul de-a fi
considerat un zgârcioman şi refuz să-i primesc, fiindcă mi se
pare că aş consimţi la o pângărire. Prefer să le torn un pahar
de vin şi să le dăruiesc o sumă de bani, cu condiţia să nu-şi
etaleze talentul. Câteodată nu reuşesc a-i opri, fapt ce-mi
stârneşte o indispoziţie - hai să-i spun metafizică...
Şi sintagma „bucuria sărbătorilor” mă face furios.
Sărbătorile au devenit, de un sfert de veac încoace, jalnic prilej
comercial, exploatat mai abitir ca în teoria marxistă a luptei de
clasă. Abia începe luna decembrie, că peste tot descinde „spiritul
sărbătorilor”, a cărui trăsătură dominantă este consumul,
măsluit în fel şi chip de industria sagace a reclamelor idioate.
Prea mult nu condamn această mentalitate nouă, ce (se) naşte fără
voia celor trecuţi prin chinga restricţiilor comuniste. Nu te
obligă nimeni să cumperi ce ţi se oferă. Şi este mai de admirat
cel care se poate abţine, având de unde alege, decât cel care se
făleşte că nu ia, neavând ce sau pe ce. Mă apucă disperarea
ştiind că în lumea de azi sunt atâţia dintre noi care chiar nu
au minimul necesar unei mese îmbelşugate. Se poate compara însă
cu disperarea brutală de ieri, când a avea minimul asigurat nu
însemna totuşi o bucurie? Câte sărbători tradiţionale se
prăznuiau firesc, legal şi liber în anii 1970-1980? Rămăsese
parcă doar Pluguşorul, transformat într-un fel de „cântare a
României”, după indicaţiile preţioasei cenzuri ideologice,
bătute-n cap de principială ce era...
Să te ghiftuieşti de Crăciun sau de Bobotează era şi visul
nostru de copii crescuţi în legea creştină, supuşi
tradiţionalului Post. Şi pentru că Postul, înainte de orice,
definea abstinenţa centrată pe alimentaţia compusă preponderent
din aspre vegetale ţărăneşte pregătite - fasole, varză, cartofi
-, sărbătoarea însemna, evident, posibilitatea de a înfuleca, fie
şi crudă, o bucăţică din carnea oricărui animal predestinat
sacrificiului pe altarul poftelor umane. A ciupi o frântură din
şoriciul porcului, în clipele de neatenţie ale lui Taica, era
pentru mine suprema ispravă de copil drăcos. A nu izbuti să fentez
vigilenţa bătrânului - iată adevăratul eşec! Nu eram atât de
naiv să cred că ieşeam victorios datorită şireteniei, iscusinţei
şi iuţelii mele de mână. Bunicul îmi îngăduia furtişagul,
ştiind bine câte suferinţe îndurasem timp de şase săptămâni,
cât ţine canonul bisericesc. Se „spurca” şi el, cum zicea
Maica; şi chiar dacă o făcea în glumă, proclamând necesitatea
atestării calitative a şoriciului, cum să-mi interzică mie ce
comitea el? Nu l-am văzut vreodată ciugulind pe furiş, însă
figura lui mă îndemna să cred că păcătuise! Tatoniţă şi tata
n-aveau reticenţe în a jumuli câte o fişteică de şorici, de
prin părţile pe unde se crăpase, ars de-a binelea sub paie.
Altfel, cum să bei ţuica fiartă? - ziceau ei, ciocnind
ceştile de lut, în care lichidul fierbinte era şi piperat de mama
sau Dada, mătuşă-mea. Fiindcă Maica, incontestabila şefă peste
noi toţi, refuza să asiste la păgânul obicei, dar venea să
tămâieze porcul, înainte ca meşterii de bărbaţi, improvizaţi
măcelari, să înceapă a-l tranşa în bucăţi cu destinaţie
precisă: căpăţâna la fiert, picioarele la piftie, untura la
topit, şunca la sare, muşchii la oală, să-i avem la sapă, la
vară, coastele la afumat, şira la ciorbă cu varză, maţele la
cârnaţi, burta la tobă, limba - lui popa, arde-l-ar focul să-l
ardă de bandit, că nu ne-a lăsat să ieşim la răscoală!,
iar coada...
Coada i se cuvenea lui Taica, nu ştiu de ce. Maica era
neînduplecată: coada lui Taica, iar limba lui popa Bucurescu. Cu
vreo două-trei zile înainte de Bobotează, popa vizita toate
casele, umblând „cu botezul”, cum se spunea. Iar obiceiul,
inaugurat cine ştie când şi de cine, impunea să i se dăruiască
limba porcului tăiat. Bucata respectivă de carne se păstra cu
sfinţenie afară, agăţată cu sfoara sub streaşina casei ori a
magaziei, unde frigul împiedica procesul de alterare. Unii gospodari
o afumau, alţii o lăsau aşa, simplă, dându-i sare ca să nu
prindă miros. Puţini îşi puneau problema că s-ar strica:
bănuiau că aprigul popă zvârle câinelui rămăşiţele şi
bucăţile care nu le plăceau lui, preotesei ori băiatului. Toată
lumea din sat care avea şi tăia porc la Crăciun dădea popei
limba. Faptul ăsta germinase, cred, convingerea că bucata aia nici
n-are gust bun. Părea tot atât de nefiresc să mănânci limbă ca
şi cum ai fi mâncat şobolan fript. Cutuma, practicată în anii
copilăriei mele, s-a menţinut cumva la nivel subconştient până
spre amurgul roşu al „erei de aur”. Prin 1987 sau 1988, nu ştiu
pentru ce am mers la Piteşti împreună cu vărul meu, Costică, zis
Nenea. Era perioada dintre Crăciun şi Anul Nou, iar oraşul de pe
Argeş, centru muncitoresc puternic, fusese bine aprovizionat cu
diverse alimente mai rar de găsit în decursul anului. Fiindcă
nimeriserăm ocazia, având şi bani la noi, am intrat într-o
Alimentara, să cumpărăm diverse bunătăţi, sau mai
degrabă ce-o fi să fie. Între acestea, fireşte, produsele
de măcelărie aveau prioritate absolută. Galantarele gemeau cu de
toate, iar noi puteam să luăm orice: muşchi întreg, cotlet,
costiţă, coaste decupate, pulpe dezosate, inimă, ficat, rinichi
şi-alte măruntaie pentru ciorbă, maţe groase şi subţiri, apoi
semipreparate fără număr - cârnaţi, caltaboşi, lebăr, tobă,
chiar şi şorici. Eu, apreciind reţetele cu limbă de porc, pe care
n-o mai dădeam popii de vreo două decenii, am optat pentru trei sau
patru bucăţi, una mai vânătă decât alta. Nenea, deloc
pretenţios la mâncare, s-a strâmbat a silă şi m-a întrebat cum
pot să înghit aşa ceva. I-am explicat pe scurt cum se găteşte,
bunăoară, cu praz şi măsline, şi l-am asigurat că e delicioasă,
dacă ai răbdare să o ţii cât trebuie pe foc. Nu l-am convins. A
ales, fiindcă avea de unde, vreo 3 kg de cârnaţi, ce arătau
într-un fel deosebit, parcă îţi venea să muşti din ei pe loc!
Se mâncau însă pregătiţi, scria şi pe etichetă. Acasă, Geta,
soţia lui Nenea i-a pus la prăjit, fără ulei. În tigaie,
„cârnaţii” s-au topit precum untura, prefăcându-se într-o
masă informă, fără noimă şi gust, imposibil de înghiţit.
Azvârlită la nişte câini aciuaţi pe lângă Staţia de apă,
locul de muncă al vărului, a zăcut neatinsă până a acoperit-o
zăpada! Încă se mai zărea o moviliţă ca un căcat de animal, în
primăvară! Până la moartea lui, Nenea şi cu mine am făcut
băşcălie de presupusa „specialitate” - fiindcă ăsta e
cuvântul sub care se comercializa mirabila tocătură de zgârciuri
îmbibată în pastă de soia şi înroşită cu boia de ardei iute.
Într-un an, 1962 sau 1963, porcul răpus de nemilosul Tatoniţă
zăcea spălat şi curăţat, dar neciopârţit, sub o cergă, să se
frăgezească. Cei trei bărbaţi discutau pe lângă ceaşca de
ţuică fierbinte. Era o vreme câinoasă. Burniţa devenise zloată
şi încetinise pârlirea cu paie, operaţiune tipică satelor de la
câmpie, unde puţini inşi erau atât de dibaci ca să-l scoată
curat. Şoriciul ghiţanului nostru se rupsese în unele locuri mai
mult ca de obicei, în altele devenise scorţos ca pielea de viţel,
tăbăcită fără noimă şi uitată în ploaie, apoi uscată pe
hornul casei, unde puneam şunca la afumat. Mă învârtisem în
jurul focului, aducând paie; turnasem apă dintr-o oală de pământ,
prin locurile unde cuţitul lui unchiu-meu înlătura stratul de jeg
nelipsit de pe râtani; ţinuse de câte un picior, să i se cureţe
perii. În ciuda vârstei preşcolare, nu eram scutit de munci
gospodăreşti potrivite mie. Astea de pe lângă porc le-aş fi
făcut fără să mi se spună; iar ca să obţin bucata necesară,
eram în stare să tai pachidermul cu lama de bărbierit, vorba
aceluiaşi Nenea. Chiar îmi procurasem, prevăzător, una; o
folosise tata până se tocise şi mi-o înmânase ca să o arunc la
gunoi, într-o zi, mai spre vară, când asistam uimit la defrişarea
ţepilor de pe obrajii săi. Văzând cu nu mă îndur nicidecum să
intru în casă, unde mă îndemnau şi mama, şi Dada să merg,
Taica mă trimise de câteva ori la poarta de la drum, să cercetez
şoseaua spre Morteni, de unde putea să se ivească tam-nesam
„Percitoru” şi să ne ia groşteiul.
- Bine, dar de ce să ni-l ia? - m-am tânguit eu, îndurerat mai
degrabă din pricină că eram ţinut departe de şorici decât de
posibilitatea ca individul în chestie, unul din neamul lui
Baba-Debla, spaima mortenarilor, să ne confişte friptura.
- Păi nu ne-a luat pământul? Uite-acum ne ia şi porcul, dacă nu
suntem atenţi! - zicea Taica, fără să zâmbească deloc.
Mă duceam furios la poartă, o deschideam încet, să nu scârţâie,
scoteam precaut capul prin crăpătură, să-l surprind pe urâtul
personaj, dacă s-ar fi aflat cumva prin zonă, şi - nezărind pe
nimeni - ieşeam apoi cu totul. Spre Morteni ceaţa densă nu-mi
permitea să văd clar decât la vreo sută de paşi, până la
podişca lui nea Marin Stoica, zis Durdanu. Pe drumul plin de noroaie
nu se mişca nimeni. De prin curţile apropiate se auzeau vecinii
care tăiau şi ei porci. Aveam o măciucă mică şi sprintenă,
ajutor de nădejdie la scos oile afară din ţarc. Eram sigur că mă
puteam apăra cu ea de vreun lup, dacă m-ar fi atacat când mă
dădeam iarna cu sania pe câmpul gol dinspre cimitir. Nu dospea în
mine convingerea că voi opri „Percitoru” cu măciuca, dar nu
strica să o ţin la îndemână. Ocazia folosirii nu s-a ivit însă.
„Percitoru” nu s-a arătat. M-am întors în curte, ahtiat să
ronţăi şorici mai tare decât aş fi dorit să beau ambrozie
îngerească. Taica s-a sucit cu faţa spre păduricea de salcâmi
care constituia mândria şi bucuria proprietăţii noastre,
prefăcându-se că nu mă vede. M-am apropiat de godacul fără
viaţă şi-am dibuit un colţ de ruptură ce se îndoise de la
căldura focului. Am înfipt unghiile şi, în ciuda faptului că-mi
alunecau, am reuşit să zmulg râmnita fâşie. Era
gălbui-negricioasă, pe jumătate casantă, deşi pe dinăuntru
mustea de untură. Nu aveam sare la îndemână, Maica nu venise cu
strachina şi cu tămâia. Asta nu m-a împiedicat să devorez
bucata.
Îi simt dulceaţa şi azi.
(HYPERION - nr.1-2-3/2017)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu