TERAPIE NARATIVĂ - 2/2018

D-ale spitalului

Anul trecut, prin martie sau aprilie, după câteva luni de agitaţie, contorsiuni şi alte manifestări de revoltă, când surde, când bubuitoare, am aflat ce se întâmpla în burta mea uşor supradimensionată. Mă pricopsisem de câţiva ani cu o tumoare ce, fără să mă întrebe, se ocupa cu blocarea mecanismului intestinal. Medicul specialist în gastroenterologie care m-a controlat cu aparatură de ultimă generaţie, fabricată tocmai în Japonia, a prelevat bucăţica necesară analizei de laborator şi mi-a spus fără menajamente că am doar o singură opţiune pentru eventuala rezolvare: operaţie! Adică – practic vorbind – tăierea abdomenului, depistarea zonei afectate, înlăturarea masei de ţesut formate prin exagerata înmulţire patologică, şi aşa mai departe. Tot tacâmul. Sau bisturiul.

Nu m-am dat lovit de năpastă, deşi corpul meu slăbea progresiv, prin pierdere de sânge ascunsă în materia pe care mai tuturora ni-i oarecum ruşine să o numim: fecale. Bravam. Glumeam. Decupam scenarii luxuriante, cu imposibilităţi structurale de felul celor imaginate de Magistrul din Cajvana & comp. în concursurile de patafizică. Posibil să fi crezut că voi scăpa ca de-un guturai, sau – hai, fie! – ca de-o gripă, deşi mai aveam antecedente soldate cu operaţie la coloana vertebrală. Acolo, în urmă cu mai bine de două decenii, o hernie de disc m-a lăsat pe viaţă cu dureri articulare şi meteorosensibilitate, de sunt capabil să prezic vremea rea cu vreo trei zile înainte să înceapă, mai abitir ca sateliţii geostaţionari. Nu vorbesc serios, ziceţi? Cum altfel să priveşti Necunoscutul, Marele Inevitabil, dacă nu în băşcălie, fie şi de cea mai ignară speţă, dat fiind că nimic nu poate înlătura fatalitatea morţii? Să nu devin patetic, însă, chiar de la al doilea paragraf!

Procedurile preliminare internării în spital au durat vreo două săptămâni, cu multe incertitudini şi amânări, de începusem a crede că medicul către care fusesem îndrumat de amabilul diagnostician nu vrea să mă primească în clinică. Nu era aşa, nici pe departe. Profesionist şi perfecţionist, chirurgul ţinea să se asigure că toate analizele sunt făcute cum trebuie, fiindcă ştia mai bine decât mine cum stau lucrurile (şi fiinţele) în actualul, bravul nostru sistem de sănătate. Am avut noroc de un Domn, medic de veche şcoală românească, pasionat al chirurgiei, care aplica foarte atent procedurile necesare fiecărui bolnav în parte, explicându-i detaliat şi despre ce e vorba. Să-i scriu numele aici, mi s-ar părea un fel de reclamă ieftină; şi bănuiesc – aflându-i felul de a gândi – că n-are nevoie. Gratitudinea nu se poate cuprinde în cuvinte, nici epuiza în două pagini, nici exprima prin te miri ce gesturi dramatice, romantice ori fandosite. Nici vindecarea nu vine prin cumpărarea cu bani, oricât ar crede aşa disperaţii să trăiască oricum. Şi ce viaţă e aceea condamnată la permanente îngrijiri medicale? E chin, zice poporul, nu viaţă!

În spital, oamenii au comportări deosebite, de care se miră şi povestesc multă vreme după ce au traversat experienţa durerii şi terapia fricii. Ştiind oarecum ce mă aşteaptă, am decis să iau totul în râs, cu speranţa că aşa îmi va fi mai uşor. Am şi vânat chestiile hazlii, inventându-le, dacă nu se găseau. Decizia mi-a fost răsplătită cu asupra de măsură. Bunăoară, într-o noapte a sosit un bărbat (căsătorit, copil în clasa întâi) de nici treizeci de ani, căruia îi plesnise fierea şi urma să fie operat laparoscopic. Ţigan florar din Colentina, n-avea nimic din ceea ce vulgata termenului de ocară atribuie seminţiei sale. Dimpotrivă, era mai spălat şi mai educat decât un român neaoş, leat cu mine, născut şi domiciliat pe lângă Ploieşti, care făcea cinste conceptului de „gândire cavernicolă”, vorba lui Paul Goma. Ploieşteanul îşi expunea părerile apoftegmatic, apăsat, cu voce profundă, în rare silabe, greu scoase din adâncul pieptului ciuruit de cancer în ultimă fază. La ţigan, să-l încurajeze, au venit în acea noapte nenumărate rude, toate dornice să ajute, să înveselească într-un fel sau altul nu doar pe bolnavul lor, ci şi pe noi, colegi de sindrofie. O verişoară, mai vârstnică şi bine hrănită, a ţinut să-l asigure că operaţia de bilă e un fleac:

– Nu te teme, măăăă, că nu doare deloc! Îţi face o găurice, uite atâtica de mică, şi-ţi scoate fierea cu paroscopul!

Eu şi celălalt suferind (erau doar trei paturi în salon) – să murim de râs în aşternuturi, spre marea nedumerire a trupeşei florărese. Care a tot repetat asigurarea până la saţietate şi a plecat lăsând în urmă o dâră groasă de parfum.

Vecin de pat în alt salon mi-a fost un pensionar de prin Muscel, toată viaţa şantierist, plin de-o energie inepuizabilă, alimentată cu ţuică de Măţău şi bere ordinară comercializată în chioşcul de la parter. N-avea interdicţie la mâncare sau băutură; lui urma să i se repare doar tăietura mai veche, de hernie inghinală, ce crăpase din nu se ştie ce cauză, pesemne datorită efortului fizic de la care acest nea Gică nu se abţinea deloc. Şi nici de la pălăvrăgeală. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om capabil să vorbească atât de mult. Nici în somn nu-i tăcea gura, necum dinaintea medicului chirurg, care îi recomanda insistent să excludă mâncărurile grase, ca să-i trateze cu succes cealaltă defecţiune: pântecul exorbitant. Aş, ţi-ai găsit! Nea Gică promitea solemn că va face cum i se spune; însă, cum pleca doctorul, da fuga la noptieră şi înfuleca un ciortan vânjos de pui fript, din cele vreo patru-cinci cumpărate zilnic de-un binevoitor de la bistroul din colţul străzii. Bea câteva guri de bere direct din sticla dosită de ochiul necruţător al unei interniste obişnuite să poruncească aruncarea tuturor recipientelor provenite din exteriorul spitalului. Şi împărţea băutura cu o asistentă, supranumită „Sac-umplut” din motive lesne deductibile. De-o veselie contagioasă – fie-i firea binecuvântată! – femeia cu doi copii preşcolari ne distra copios în tura ei şi ne administra empiric prescrisele tratamente post-operatorii.

După operaţie, m-am trezit relativ iute din anestezia totală şi-am reluat legătura cu mediul înconjurător, particular salonului de reanimare. Puţine ore mai apoi, eram perfect conştient şi la fel de pus pe glume ca înainte. Medicul de gardă a venit în inspecţia de la ora 17, gata să ia măsurile necesare, la nevoie. Era un tip sobru, exigent şi distant, pe care nu l-am văzut nici măcar zâmbind în cele două săptămâni cât am fost spitalizat. L-am făcut eu să pufnească în râs nestăvilit – şi era vizibil că asemenea manifestări nu-i stăteau în obişnuinţă. S-a petrecut atunci când mi-a cerut să mişc vârful unui picior, test de rutină pentru cei operaţi, şi m-a întrebat cum mă simt:

– Domn’ doctor, mă simt ca ăla jelit de neamuri aşa: „ete-al dracu, nu mai moare, că tot mai dă din picioare!”

– Ce? Cum? Ce vrei să spui cu moartea?

I-am reprodus versurile cântecului popular, în varianta lui Tudor Gheorghe. Râsul medicului mi-a făcut mult bine la psihic, alungându-mi definitiv gândurile negre ce mă bântuiseră noaptea precedentă, când trimisesem şi sms-uri alarmante câtorva prieteni scriitori, din partea cărora aş fi vrut nişte necroloage laudative, dacă exegeze critice n-au comis. Dar nici de ferpare n-am avut baftă, drept care, declar că renunţ pentru următorul veac la elogii!

Am încercat să observ oamenii din jur cu empatie meticuloasă. Cineva care mă iubeşte mi-a adus şi-un carnet, să notez tot ce văd, aud, simt, gândesc, visez, halucinez, imaginez. N-am putut să o fac. Nu ştiu de ce. Câteva observaţii figurează totuşi pe-o foaie ruptă, lângă tastatura computerului. Le tot recitesc, fără să aflu vreuna concludentă. Poate: „Compasiunea poartă ochelari de vedere”. Asta, pentru că toate femeile care îşi făceau bine meseria – bucătărese, îngrijitoare, lenjerese, asistente, doctoriţe – purtau lentile cu diferite dioptrii. Sau: „Răceala are părul blond şi ochii verzi” – de la uimirea provocată de o asistentă nurlie. Indiferenţa ei faţă de pacienţi rivaliza cu frumuseţea-i tipică, de muiere fatală, dintre cele care mobil(iz)ează imaginaţia atâtor scriitori, de toate neamurile.

Şi-am remarcat solidaritatea pacienţilor în faţa durerii, a nevoii şi-a iminentei morţi. Solidaritate, compasiune şi înţelegere am primit şi de la personalul spitalicesc, fie medici, fie orice altceva, inclusiv şoferi şi gardieni. Însă câtă compasiune poţi pretinde din partea cuiva, zilnic asediat de boală, de răni, de moarte şi disperare? O fi medicina apostolat, dar până şi Iisus, înainte de-a deveni Hristos, s-a plâns de numărul mare al handicapaţilor ce căşunaseră pe el, să-i vindece, nu să-i mântuiască! E ceva în neregulă cu cele scrise în paragraful acesta? Posibil. Şi dacă e, îmi asum greşeala, fiindcă în situaţii de genul maladiilor nevindecabile, mulţi oameni se comportă halucinant sau copilăreşte.

Oarecum legat de amănuntul că unii bolnavi au nevoie de îngrijire permanentă, precum copiii mici, mi-am amintit de prima internare în spital, când mi s-au extras polipii nazali. Să fi avut şase, şapte sau opt ani? Era vară, poate iunie sau iulie, poate chiar august. Ca toţi copiii din sat, alergam desculţ de primăvara până toamna, transpiram, răceam frecvent şi mi se umflau amigdalele. Nodurile din beregată îmi astupau parcă şi urechile mai mult nespălate. Leacurile administrate de părinţi şi – mai ales – de bunici, erau din cele tradiţionale, „băbeşti”. Eficienţa acestora fusese verificată de-a lungul istoriei contorsionate şi al stilului rural de viaţă, frust, vigilent, intuitiv, arbitrar, presărat cu rare clipe de tihnă ce puteau fi cu succes alocate „cercetării ştiinţifice”. Bunăoară, pentru atenuarea umflăturilor de gâlci, cum se numesc popular nesuferitele organe limfoide, cu aspect şi relief de migdală, proţăpite la intrare în faringe – banala beregată sau şi mai banalul gâtlej – Maica, bunica paternă, folosea praful de sare grunjoasă, cernut prin sita ruptă a unui ciur de mălai delabrat. Uneori întrebuinţa şi gaz lampant, după ce înfăşura arătătorul cu pânză curată şi-l înmuia în bidonul de tablă ce conţinea inflamantul şi – vezi bine! – vindecătorul lichid. Şi azi simt în fundul gurii, de-o parte şi de cealaltă a omuşorului, neuitatul gust al sării zobite cu un ciocan pe-o cârpă, în căpistere şi senzaţia de nedescris dată de apăsarea degetului pe sensibiloasele glande, a căror extirpare nu elimina din meniu îmbolnăvirile. Puterea obişnuinţei, deh!

Unii copii o păţeau rău din cauza gâlcilor, iar dacă părinţii se aventurau să-i transporte la spital pentru operaţie, nu li se garanta însănătoşirea. Soră-mea, de exemplu, a fost tratată în acest fel, dar problemele ei de sănătate nu s-au atenuat după scoaterea amigdalelor. Eu am fost operat de polipi. Cum anume vor fi fost convinşi ai mei să mă supună trecătorului chin, n-am aflat. Factorul decizional a fost însuşi Taica, de obicei conservatorist în unele domenii ale vieţii noastre de familie, dar vizionar în destule altele (am mai povestit). El m-a dus la spital, şi tot el m-a luat de acolo. Ţin minte şi azi autobuzul hodorogit ce făcea de trei ori pe zi cursa Găeşti – Morteni, ulterior până la Ciupa. Sper că nu greşesc în presupunerea că fusese construit în Cehoslovacia, la uzinele Tatra. Ipoteza e stimulată de amintirea siluetei, rotunjite ca o lubeniţă, emblema fabricii respective. Sau să fie o falsă aducere-aminte, de câţiva ani mai târziu, când tot Taica m-a cărat efectiv la policlinica din Găeşti? Atunci trebuia să-mi fie restabilită rotula genunchiului stâng, sărită de la locul ei în apriga paradă executată ca să apăr poarta echipei mele de fotbal din clasa a treia, cum le apăra faimosul Voinescu pe-a CCA-ului şi pe-a naţionalei...

Spitalul orăşenesc din Găeşti era o clădire construită special pentru destinaţia dată, pe un singur nivel, cu suficiente saloane, socotesc, şi cu dotări asupra cărora, necunoscându-le, nu sunt îndreptăţit la comentarii. Încăperea destinată copiilor fără însoţitor, unde am fost internat, avea ferestrele spre miazăzi, iar paturile orientate pe direcţia Nord-Sud, lipite două câte două. Alături s-a nimerit un băiat cam de vârsta mea, domiciliat chiar în oraş. De la el am aflat însă – şi uite, vă spun şi Domniilor Voastre, Preacinstiţi Cetitori! – că locuia în „Circa întâia – Gară”. Ce va fi însemnat asta, nu m-am lămurit nici până acum, cu toate că sălăşluiesc eu însumi în această urbe de aproape patru decenii, posibil chiar în misterioasa „Circă întâia – Gară”. Băiatul – n-am cum să-l uit! – era oacheş, mai fragil ca mine şi permanent în mişcare. Medicul şi asistentele îl ameninţau că, dacă nu se astâmpără, va suferi şi-o altă operaţie decât cea de polipi, pe care amândoi am îndurat-o cu sufletiste văicăreli, astfel părându-ni-se mai uşoară. Împreună am jucat un fel de pitită, legându-ne simultan la ochi cu bucăţi de bandaj alb şi căutându-ne reciproc prin paturi. Hărmălaia ne-a fost stopată de cineva adult, parcă o femeie. Dar ne-am distrat pe cinste.

Chipul medicului nu-mi locuieşte în vreo celulă a memoriei. Silueta lui, da. Purta halat alb, avea părul cărunt şi, pe frunte, oglinda cu bec în centru, care-i permitea să vadă în cavităţile nazale. Cleştele longilin folosit să depisteze vegetaţia adenoidă se curba la mânere, vârful acţiona precis şi nemilos. Nu sunt sigur dacă tot cu acel cleşte mi-a curăţit infecţia şi-a împins tamponul de vată, îmbibată sau nu în soluţie sterilă, ca să oprească sângerarea. Vă asigur că senzaţia trăită la eliberarea de micile tumori a fost aspră, ca produsă de-o sârmă trecută direct prin carne.

Am revenit acasă cu idei noi de jocuri, puse în aplicare cu soră-mea chiar în după-amiaza ieşirii din spital. Primul a fost noul stil de-a baba-oarba. Vrând să-i demonstrez regulile, m-am legat singur peste ochi cu o basma de-a mamei. Şi, umblând apoi prin pat – fiindcă voiam un ring aidoma celui din spital –, m-am trezit urgent pe jos. Norocul meu că podeaua de lemn era protejată de multe preşuri. Unde am extins domeniul de joacă, aşa cum un francez, azi mult mai celebru decât mine, avea să extindă narativ domeniul luptei. 

(HYPERION - nr. 4-5-6/ 2018)