TERAPIE NARATIVĂ - 3/2018

Bicicleta

Când să fi apărut în curtea şi în viaţa noastră prima bicicletă? Bineînţeles că tata venise cu ea, probabil în cursul anului 1960, când s-a mutat cu serviciul de la schela petrolieră din Valea Caselor în Balastiera Ioneşti. Zic „balastieră” la modul general, pentru că acolo erau mai multe secţii industriale, care nu se ocupau numai cu extragerea şi cernerea pietrişului din albia râului Argeş. Tata, bunăoară, lucra la TUG, litere pronunţate într-un singur cuvânt, cu vocala foarte accentuată. Niciodată n-am auzit pe vreun consătean angajat acolo zicând Te-U-Ge, cum s-ar fi putut silabisi iniţialele Trustului pentru Utilaj Greu. Nici măcar nea Marin al lui Radu lu’ Iorgu, zis Dade, nu pronunţa altfel. Iar el era cel mai sofisticat şi mai pretenţios dintre toţi balastieriştii satului, pesemne fiindcă urcase la gradul de maistru în profesia lui, tot electrician, ca tata. Însă Dade nu era angajatul TUG-ului, ci al altei întreprinderi, una care se ocupa de drumuri, parcă. Denumirea ei s-a pierdut prin sertarele memoriei...

Vreo zece inşi din Cacova roboteau în Balastieră. Toţi mergeau la serviciu cu bicicleta personală, primul obiect cumpărat din banii celei dintâi chenzine, dacă nu-l aveau deja. Într-un fel, erau cam în situaţia personajului din filmul Hoţii de biciclete, al lui Vittorio de Sica, film care nu ştiu să fi rulat în satul nostru. La angajare nu se punea condiţia să deţii mijlocul de locomoţie necesar; însă cum să mergi zilnic patru kilometri pe jos – dus, şi patru – întors? De nevoie, da, făceai chiar mai mult; cel puţin navetiştii la Bucureşti, cum era Manea sau Mircea, parcurgeau săptămânal drumul Cacova – gara Găeşti = 10 kilometri, împovăraţi de câte două serviete pe fiecare umăr. În Balastieră s-a mers pe bicicletă, pe motoretă sau – în toţi anii '70 – cu maşinile „Convenţie”, destinate transportului muncitorilor de pe platforma industrială găeşteană. Numai Dade nu utiliza bicicleta. El avea o motocicletă, un CZ, dacă nu greşesc, la care nu obosea meşterind continuu în timpul liber. Treaba asta era un motiv excelent (cuvântul parcă se lipise de limba lui şi încerca fără succes să scape de el, pronunţându-l la fiecare frază) să nu facă prin curte nimic din ce făceau ceilalţi: cultivarea legumelor, îngrijirea pomilor, creşterea animalelor etc. Nu ştiu cum potrivea Dade lucrurile, că în zilele – destule – în care motorul era defect, apărea o maşină de serviciu şi-l lua de acasă, ori îl aducea seara, mult după ce restul muncitorilor veniseră şi chiar se săturaseră de alte treburi gospodăreşti. Pentru că – oare mai e necesar să scriu? – aproape toţi sătenii care lucrau în mediul semi-industrial fuseseră împinşi într-acolo de lipsa pământului „luat la colectiv”. Firea lor era de ţăran, de plugar; chiar şi tata, care absolvise conştiincios cursuri de calificare specializată, prin 1953-1954, se considera unul, măcar că aptitudinea lui pentru lucrările agricole rivaliza cu a „vecinului” Moromete, din Siliştea-Gumeşti, comună aflată la nici 20 km de Cacova. „Ţăran te naşti, ţăran mori!” – spunea câte unul dintre ai noştri, savurându-şi ţuica din pahar, cu privirea bleagă, resemnată, plină de regret.

Să furi o bicicletă spre a o vinde, cum se petrece în filmul italian – iată un fapt de neconceput în acele vremuri şi-n acea lume săracă! Nu eram totuşi chiar atât de săraci! Şi la noi se şparleau unele piese, îndeobşte farul, dinamul, pompa, vreo manetă de frână cu talpă cu tot, sau nişte stopuri mai arătoase; dar obiectul întreg părea scutit de furt, deoarece nu putea fi ascuns ori folosit în perimetrul comunei. Furăciunea nu scăpa ochilor curioşi, iar miliţianul Baterău, apoi Napoleon, urmaşul lui, deloc nu ştiau de glumă! Nu vreau să mă fofilez cu vreo afirmaţie de genul „nu mai reţin dacă...”; sigur că da, m-am dedat şi eu sportului naţional! Am şterpelit un dinam într-o noapte de toamnă, când aveam vreo 11-12 ani. Ştiu şi de la cine: de la vecinul nostru, nea Aurică al lui Zamă. Neprevăzător, într-o seară vineţie, îşi lăsase bicicleta rezemată de gard, lângă bufet, la Pielan, şi se troznise bine. Lăcătuş foarte iscusit, vecinul deţinea multe repere de-astea, după care nouă, puştanilor, ne lăsa gura apă. De unde făcea rost de ele, habar n-am. Că nu se supăra când i se fura vreunul, ţinea de firea lui molcomă şi sufletul bun, de om citit (avea cea mai bogată bibliotecă dintre cele accesibile mie). Că eu n-am avut parte de acel dinam, e inutil să spun. I l-am pasat vărului Ment, fireşte, care l-a dat mai departe lui Radu lu' Găzaru, contra unei lanterne cu bec-lupă, eu alegându-mă, ca de obicei, cu promisiunea unui briceag cu furculiţă, nici până azi luat în stăpânire, măcar că nu-mi folosea la nimic. Mea culpa, nea Aurică, după atâtea decenii! Şi în eternitate, unde ne aştepţi deja!

...Ciudat! Acum, că am scris-o, mi-amintesc alte amănunte ale indimenticabilei fapte: brăţara albă, zincată, ce ţinea dinamul pe furcă; sârmuliţa de cupru, cu izolaţie de culoare verde; farul aproape nou, de tablă nichelată, cu geam striat şi două becuri – unul în centrul oglinzii, pentru „faza lungă”; celălalt în partea de sus, pentru „faza scurtă”; şi-mi trezeşte oarece nostalgie culoarea bicicletei: negru-albăstrui, cu intarsii triunghiulare albastre, delimitate de o linie albă... Iar nostalgia se prelungeşte bolborosind ca borhotul de zarzăre în alambic, după ce-a fost distilată ţuica, scoţând la suprafaţă cealaltă culoare neagră, nuanţă diferită complet de a primei mele biciclete, cumpărată în al doilea an de salariat (după magnetofon, şi înainte de maşina de scris): marca Ukraina, dotată cu toate accesoriile şi piesele de rezervă, de care încerc să fiu mândru şi azi, deşi mai păstrează doar cadrul, coarnele, furca din faţă şi portbagajul. Şi cum eu, copil căpăţânos, furasem dinamul vecinului, mi-a venit rândul să fiu prădat de acelaşi obiect...

S-a întâmplat chiar în ziua când am adus acasă bicicleta proaspăt cumpărată de la magazinul general din Petreşti. (Da, satul de baştină al Elenei Ceauşescu! Pe atunci temuta ţoapă nici nu voia să audă de localitatea-i natală sau de foştii consăteni; ceda însă rugăminţilor vreunui tovarăş de încredere proţăpit la nivele mai de jos ale activului de partid, la care aveau acces autorităţile comunale, şi aproba câte o investiţie nesemnificativă.) La magazin era gestionară verişoara mamei, tanti Luminiţa, petreşteancă prin măritiş. Apartenenţa la vatra Ceauşeascăi nu-i dădea automat drept de întâietate în aprovizionarea cu mărfuri greu de găsit aiurea, însă rubedenia noastră folosea cu abilitate şansa. Că avea talent la comerţ, s-a văzut şi după „căderea comunismului”, când numai boala parşivă a iubirii neîmpărtăşite a împiedicat-o să ajungă milionară. În dolari. Bicicletele ruseşti se distribuiau pe sub mână în deceniile 8-9, astfel că „m-am compromis” cerându-i verişoarei un favor. Mi l-a acordat simplu, cu dragostea de neamuri. Şi nu mai ştiu de câte ori, şi cu câte riscuri, i-am întors gestul de bunăvoinţă, fără ca ea să mi-l solicite!

M-am dus la Petreşti cu autobuzul. Am dezambalat bicicleta şi am aranjat-o de drum, treabă ce mi-a luat vreo oră. Raftul cu cărţi de vânzare (obligatoriu în magazinele de stat, ca şi-n cele cooperatiste ale detestatei perioade socialiste) etala nişte titluri interesante. Am luat trei (le am încă prin bibliotecă), am achitat suma totală, m-am pupat de „la revedere” cu tanti Luminiţa şi am tăiat-o vijelios spre Cacova. Era un sfârşit de martie uscat şi rece. Drumul pietruit mi s-a părut lung, însă frumos, aerul mă îmbăta. Priveam în zare luminosul apus şi-mi imaginam... Cine ştie ce-mi imaginam, pot să inventez orice, aşa că nu insist!... Cum a văzut bicicleta, bunul şi beţivul meu tată a dorit s-o testeze. I-am atras atenţia să nu se oprească la bufet, că se îmbată şi cade cu ea la întoarcere. Executa deseori asemenea coregrafii, chiar se putea mândri etalându-şi competenţele. A zis că nu ajunge în situaţii de-alea, vrea doar să-şi ia ţigări. N-am dat importanţă motivului, interesat cum eram să frunzăresc imediat volumele cumpărate. Tata s-a întors pe întuneric, bicicleta părea întreagă. Dinamul lipsea. M-a fulgerat un fel de regret, stins – asta o ţin bine minte! – în zaţul furtişagului meu de odinioară. Investigaţiile pentru depistarea făptaşului n-au dus la niciun rezultat. Abia peste nişte ani aveam să aflu cine executase operaţia: Tite, al doilea băiat al lui nea Gicu, zis Vâlvoare, mecanicul căruia nu-i rezista niciun motor achiziţionat de CAP-ul comunei, văr cu noi de-a treia spiţă.

Bicicleta lui tata e de neuitat, deşi nu-i reţin marca. În orice caz, era una străină, poate nemţească, poate belgiană sau franţuzească. Dispunând azi de mijloace internautice, am găsit ceva asemănător cu imaginea păstrată în memorie. Pare să fi fost un exemplar fabricat de firma Dürkopp în anii 1940-1950. Mă stimulează a crede asta amplasarea pompei, forma pălăriei clopoţelului, geanta triunghiulară de chei, prinsă sub cadru, între picioare, braţul frânei de mână, strâmbat la prima căzătură, pe când învăţam mersul velociped, farul de inox, cu elegante rotunjimi perfect încheiate, şi mai ales arcurile duble de la şaua din piele de vită. Era cea mai grea bicicletă dintre toate câte umblau pe drumurile noastre comunale, niciunul asfaltat. Nici Diamant-ul lui nea Aurică al lui Zamă, cu cadrul dublu şi încărcat de tot soiul de abţibilduri (plăcerea vecinului să decoreze tot ce se putea decora la vehicol, mai ales spiţele, îmbrăcate în fragmente de izolaţie multicoloră, scoasă de pe nişte cabluri monofilare de cupru, sustrase instalaţiilor electrice), nu cântărea cât a lui tata. De unde şi porecla „tanc”, dar şi-o reticenţă la împrumut, nu oricine putând s-o stăpânească... Şi n-o uit nici să vreau, măcar pentru faptul că am încercat să o repar, stricând-o eficient şi inexorabil, cu o lovitură scurtă de ciocan. Ţin minte de parcă s-ar fi petrecut acum vreo două-trei săptămâni. Era seara unei zile ploioase din septembrie 1967. Gospodăria noastră îşi revenise după răsturnarea de anul precedent, când casa veche, cu două camere, tindă şi prispă, fusese demolată şi rezidită cu trei camere, o cămară şi două săliţe neîncăpătoare. Alături, ceva nou ridicat închipuia un fel de bucătărie, având un antreu în care ţineam aragazul şi rafturile cu cele necesare pregătirii hranei, şi o cameră destinată aşezării mesei pentru cele 6-7 persoane din curte. Iniţial, aşa gândiseră tatăl meu şi tatăl lui, neasemuitul Taica. Ulterior, au pus un pat, şi acolo dormeau mama şi tata, din motive lesne deductibile, dacă precizez vârstele lor – 30 şi 37 ani... Lipit de bucătărie, era un şopron ce adăpostea cuptorul cu plită şi vatră, fără de care Maica, bunica mea cu frunte albă, ochi căprui şi suflet ca pâinea caldă, s-ar fi simţit handicapată. Lângă zidul bucătăriei era locul bicicletei: vara dosită de căldura soarelui, iarna apărată de zăpezi, şi mereu adăpostită de ploi. De căzături însă, n-o ferea nimeni. Tata ajungea acasă cu rupturi la pantaloni, în genunchi, jupuit pe coate, frunte sau nas, depinde cum ateriza. Când cineva cădea cu bicicleta, vehicolul putea păţi multe. Roata din faţă se îndoia – expresia consacrată: „s-a făcut opt”, coarnele se strâmbau, lanţul se rupea, aripile se turteau, pedalele se blocau. Uneori şi cadrul, bărbătesc ori de damă, crăpa pe la îmbinările prost sudate. Nu mai insist asupra penelor de pneuri – fie camera înţepată, fie cauciucul spart, tocit ori destrămat din ţesătura de aţe. Nici ventilele nu ţineau mult; curat noroc să găseşti unul din gumă bună, să nu crape după câteva umflări şi dezumflări.

Tancul lui tata rezista la orice buşeală. În seara aia, însă, trânta fusese dură, pesemne vreo podişcă de beton se insinuase între pământ şi fier, fiindcă braţul pedalei de pe partea foii de angrenaj era îndoit. Dar îndoit aşa de rău, că făcea pedalarea imposibilă. De unde şi explicaţia că tata venise pe jos, el care, beat cui, se încăpăţâna mereu să o „calce”, concurând cu nea Aurică, amândoi spectaculoşi în momente de-astea, cascadoriceşti. Vrând să profit că părintele mi se îmbătase iar, am ieşit din bucătăria unde mama se căznea să-l aşeze în pat, şi m-am oprit lângă bicicletă, hotărât să remediez defecţiunea, ca să trag şi eu o tură, măcar că ploua. Mintea copilului de 11 ani şi jumătate găsise metoda potrivită: cu ciocanul. Aveam unul de vreun kilogram, cu coadă rotunjită, de salcâm. L-am înhăţat fără ezitare şi-am lovit în braţul strâmbat, acolo unde se înşurubează în el pedala. Am lovit... Şi-am rămas afiş, sub acoperişul şopronului biciuit de picături: priveam cu uimire – privesc şi acum cu tristeţe – mişcarea încetinită a foii de angrenaj desprinse de bicicletă, căderea lentă şi dureroasă pe cimentul turnat lângă temelie. Rupsesem eu axul pedalelor? Crăpase la căzătură, iar eu doar terminasem treaba? N-am ştiut atunci, nu ştiu nici azi!

A doua zi, când m-am trezit şi-am ieşit din camera unde dormeam cu bunicii şi soră-mea, l-am găsit pe tata studiind cu mirare, neîncredere şi suspiciune starea bicicletei. Evident, situaţia pedalei îl intriga, dar nu într-atât încât să bănuiască intervenţia mea decisivă. La ora aia, probabil, stabilise deja planul unei reparaţii temeinice, sarcină ce-i revenea asului nea Aurică. M-am apropiat de bărbatul cu şapca pusă pe-o sprânceană şi l-am întrebat ce-a păţit de arată ca stelele picturii cu Iisus Hristos de pe peretele bisericii. Fără să mă privească, tata s-a răstit:

– Când ţi-oi da una acum, o să vezi tu stele verzi de n-o să le poţi duce!

Am tulit-o rapid. Pielea mea ştia ce înseamnă să fie tata mahmur. Şi dacă atunci am scăpat de-o binemeritată chelfăneală, am recuperat din plin altă dată, când am învăţat mersul pe bicicletă, de pildă...

Aşa sunt eu: nu-mi place să mă ştiu dator!

(HYPERION - nr. 3/2018)